Teologul in Biserica

1. Conditia teologului

Notiunea patristica de "teologie"

Cunoasterea lui Dumnezeu si a tainei mantuirii in Biserica nu are deloc ca instrument intelegerea noastra naturala, ci inima transfigurata prin harul Sfantului Duh, care o face sa asculte de Cuvantul lui Dumnezeu transmis prin Biserica. Acceptarea Cuvantului lui Dumnezeu inseamna credinta pe care trebuie sa o aiba fiecare crestin. Dar aceasta credinta trebuie sa creasca, sub actiunea unita a harului Sfantului Duh si a libertatii noastre care pune harul in lucrare. Ea devine astfel o intelegere profunda, o patrundere plina de bucurie a tainelor lui Dumnezeu.

Este o conceptie particulara despre teologie, pe care o gasim, in mod constant, la Sfintii Parinti si care a marcat profund traditia ortodoxa, cu toate ca aceasta a trebuit sa faca concesii unei conceptii mai "universitare" despre lucrarea teologica.

Am cunoscut personal trei teologi ortodocsi care se numara printre cei mai mari din vremea noastra: Vladimir Lossky, parintele Iustin Popovici si parintele Dumitru Staniloae. Trebuie sa spun ca erau, intr-adevar, din aceeasi "semintie" cu Sfintii Parinti. Conceptia lor despre teologie ramane aceeasi cu a Sfintilor Parinti. Toti trei aveau o viata duhovniceasca ferventa si luminoasa. In acelasi timp, ei apartineau in mod profund vremii lor, cunoscand problemele si cultura epocii. Prin ei insisi si prin ucenicii lor, au exercitat o mare influenta - mai cu seama parintele Iustin Popovici in Serbia si parintele Dumitru Staniloae in Romania - asupra renasterii vietii crestine din parohii, precum si asupra vietii monastice si asupra invatamantului in facultatile de teologie.

In Biserica primara, termenul de "teologie" este folosit in trei acceptiuni diferite:

- El poate desemna invatatura despre Sfanta Treime, deosebita de "iconomie", sau invatatura despre taina mantuirii. Nu in sensul acesta il vom folosi mai departe.

- El poate desemna de asemenea starile superioare ale rugaciunii si ale cunoasterii lui Dumnezeu; atunci este sinonim cu teoria, sau "contemplatie". In sensul acesta il gasim la Evagrie Ponticul atunci cand spune: "Daca te rogi cu adevarat, atunci esti teolog."

- El mai poate desemna invatatura despre lucrurile dumnezeiesti, dar presupunand ca "adevarata teologie, Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa fie de asemenea, cuvant care vine de la Dumnezeu", hranit de experienta. Putem cita aici, de asemenea, formulele succinte ale lui Evagrie Ponticul: "Cine nu l-a vazut pe Dumnezeu nu poate vorbi despre El, sau stiinta lui Dumnezeu nu are nevoie de un suflet dialectic, ci de unul dioratic."

"Teologia" inteleasa astfel poate imbraca uneori o forma imnica, ea devine cantec inspirat care afirma minunile lui Dumnezeu. Se pot cita in acest sens doua texte relativ putin indepartate in timp - unul este din secolul XI, iar celalalt din secolul XII - dar care apartin, primul lumii bizantine, al doilea lumii latine; apropierea lor marturiseste despre convergenta care exista intre cei doi poli ai crestinatatii, intr-o epoca apropiata inca de schisma.

Primul dintre acestea este portretul lui Nicetas Stethatos facut parintelui sau duhovnicesc Simeon, numit tocmai "Noul Teolog". In ultimii ani ai vietii sale, ne spune el, "Simeon s-a abandonat cu totul contemplarilor si iluminarilor cu care era obisnuit. El a scapat dincolo de materie si de apasarea trupului; si el, care niciodata nu s-a separat de Dumnezeu, s-a unit cu Dumnezeu mai deplin, prin minte si duh; limba sa a devenit o limba de foc, si a inceput sa scrie ca teolog Imnele Dragostei dumnezeiesti. Contrar vointei sale, manat de suflul puternic al Sfantului Duh, el descopera ceea ce a vazut prin descoperire dumnezeiasca, ceea ce a contemplat in viziunile sale, cand a fost ridicat deasupra naturii omenesti. Sub lucrarea focului dumnezeiesc, devenea tot foc de la o zi la alta, tot lumina, dumnezeu prin har si asemenea Fiului lui Dumnezeu. De atunci, persoana lui Dumnezeu Tatal i-a fost descoperita; el vorbea cu Dumnezeu precum Moise, si calauzit de degetul lui Dumnezeu, cu cerneala sa a scris ca si pe pietre efectele minunate ale focului dumnezeiesc. Tot atunci a compus discursurile sale apologetice si antieretice atat de puternice, si s-a impotrivit cu puterea intelepciunii, celor care il contraziceau".

Celalalt text provine dintr-o culegere cisterciana de scrieri hagiografice, Grande exorde de Citeaux. In vreme ce un frate fara carte se apropia de sfarsit, "iata ca Duhul Sfant, care sufla unde voieste si cand voieste, i-a iluminat, printr-o minune noua si uimitoare, duhul sau si i-a dezlegat limba sa. Acest om de la tara, care nu a invatat niciodata sa scrie, a inceput dintr-o data sa vorbeasca cu usurinta in latina, si a explicat cateva fragmente dificile din Sfanta Scriptura, fara a spune nimic contrar sfintei doctrine. Mai mult, el canta suave cantece melodioase despre taina sfintei Biserici. De aceea, acestui nou teolog (novus iste theologus), dupa ce a inceput cu frica de Dumnezeu, i-a fost dat sa ajunga pe culmea intelepciunii desavarsite."

O exigenta de curatire

Sfintii Parinti revin fara incetare asupra exigentelor vocatiei teologului. El trebuie sa vorbeasca din experienta, si nu poate face asta decat daca a intrat intr-un proces de curatire, care implica o practica ferventa a ascezei crestine si a rugaciunii.

Asa cum ne avertizeaza autorul Omiliilor duhovnicesti atribuite Sfantului Macarie Egipteanul, "cei care graiesc cuvinte duhovnicesti (fara sa fi gustat din duhovnicie), sunt asemenea unui om care calatoreste pe vreme de arsita pe un camp pustiu si facandu-i-se sete isi inchipuie un izvor curgand si pe sine band din el, pe cand buzele si limba lui se usuca de sete. Sau se aseamana unui om care vorbeste despre miere si spune ca este dulce, fara sa fi gustat din ea si fara sa cunoasca gradul dulcetii ei."

Aceasta tema este evocata adesea de Sfantul Grigorie Teologul, care staruie in acelasi timp asupra calitatilor pe care trebuie sa le aiba cei ce asculta: "Cred ca este periculos sa accepti calauzirea sufleteasca a altuia sau sa te dedici teologiei inainte de a-ti fi mortificat trupul, atata cat este cu putinta, si inainte de a-ti fi curatit indeajuns intelegerea si mintea. Nu apartine tuturor, voua celorlalti, sa filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se castiga ieftin si a celor ce se tarasc pe jos. Voi mai adauga ca nu se poate face aceasta totdeauna, nici in fata tuturor, nici in toate, ci uneori si in fata unora si intr-o anumita masura.

Nu apartine tuturor, ci celor care s-au exercitat si au fost invatati in contemplatie si, inainte de aceasta, celor ce au fost curatiti in suflet si in trup, sau cel putin se curatesc intr-o anumita masura. Caci celui necuratit nu-i este asigurata atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui. Caci trebuie sa se ocupe cineva in adevar cu cunoasterea lui Dumnezeu, ca, atunci cand avem prilej, sa si judecam (Psalmul 73, 3) cele drepte ale teologiei. Inaintea cui? Inaintea celor pentru care lucrul acesta este serios si care nufiecaresc cu placere ca despre altceva, ca despre cursele de cai si despre teatre si cantece si despre cele ale pantecului si despre cele de sub pantece - care vad si in aceasta un motiv de desfatare, ca si in cele contrare acestora, cand li se spun."

Harisma teologului

In masura in care slujirea teologului presupune nu doar experienta lucrurilor dumnezeiesti, ci si darul cuvantului, capacitatea, daruita de Duhul Sfant, de a le exprima si a-i invata pe altii, aceasta slujire constituie o harisma particulara in Biserica.

Sa-l ascultam in continuare pe Sfantul Grigorie Teologul: "Cu totii suntem un trup in Hristos, fiecare madulare ale lui Hristos si madulare unii altora. Unii poruncesc si prezideaza, altii sunt condusi si dirijati; si unii si altii devin una intr-un singur Hristos, asezati impreuna si reuniti de catre acelasi Duh. Duhul este unul, dar harismele nu sunt egale, pentru ca nici cei care primesc Duhul nu sunt egali. Unuia, intr-adevar, ii este dat de Duhul Sfant un cuvant de intelepciune si de contemplare, altuia un cuvant de stiinta sau de revelatie, altuia credinta sigura care nu cunoaste indoiala, altuia puterea de a face minunii.

Aceasta ordine sa o respectam fratilor; sa pastram aceasta ordine. Unul sa fie urechea, altul limba, un altul mana, altul alt madular. Unul sa invete, altul sa fie invatat, unul sa lucreze cu mainile sale bunuri, pentru a imparti cu cel care are nevoie si care cere. Unul sa conduca si sa-si ia aceasta sarcina; altul sa fie recunoscut drept datorita slujirii pe care o implineste. Sa nu fim cu totii limba - este ceea ce are mai multa greutate; sa nu fim profeti cu totii; sa nu fim cu totii apostoli; sa nu fim cu totii interpreti ai celor ce vorbesc in limbi. Este lucru mare sa vorbesti despre Dumnezeu; dar e lucru si mai mare sa te curatesti pentru Dumnezeu."

O slujire ecleziala

Primind in Trupul lui Hristos harisma Cuvantului, teologul este un trimis, un reprezentant al lui Dumnezeu, al lui Hristos. La fel cum Hristos, trimis de catre Tatal, nu a facut si nu a invatat nimic de la Sine, ci doar a repetat ceea ce Tatal i-a spus Lui (Ioan 5, 19-38), la fel cum Duhul Sfant, trimis de catre Fiul de la Tatal, nu vorbeste despre Sine, ci reia ceea ce a auzit (Ioan 16, 13), tot astfel teologul trebuie sa aiba o grija extrema sa nu faca o lucrare personala, ci sa transmita cu fidelitate Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum l-a primit in Biserica, fara sa adauge sau sa lase deoparte ceva. Niciodata el nu trebuie sa fie manat de dorinta de a se afirma, printr-un gust personal de a specula asupra vreunui aspect al doctrinei crestine; el nu trebuie sa se preocupe decat de nevoile Bisericii, si sa fie intru totul in slujba ei.

Aceasta grija ecleziala, aceasta atentie la integritatea mesajului ce trebuie transmis, il va face pe teolog sa nu izoleze sau privilegieze un aspect particular al doctrinei crestine. Asa cum foarte corect scria parintele M. Congar, dupa J. A. Mohler, ceea ce da doctrinei Sfintilor Parinti echilibru si justete este sentimentul ca ei raporteaza toate elementele credintei la esentialul crestinismului, care este Taina Mantuirii, nedespartita de revelatia treimica. Este ceea ce da crestinismului Sfintilor Parinti, cum a simtit atat de bine Mohler, bogatia si frumusetea, si face din el un "crestinism viu, proaspat si deplin. Crestinismul complet, plin de viata si de prospetime."

Teologia ortodoxa se situeaza astfel intr-o continuitate vie cu Parintii Bisericii. Un calugar catolic vorbea recent cu oarecare insistenta despre acesti frati separati care au devenit pentru noi Parintii Bisericii. A nu vedea in ei decat martorii unei stari, depasite astazi, din istoria crestinismului ar sfarama catolicitatea constiintelor de-a lungul timpului. Un teolog ortodox preocupat sa vorbeasca "in Biserica" nu poate sa se distanteze de ei. Ei raman si astazi norma si regula constiintei Bisericii.

In fine, sensul eclezial care trebuie sa il insufleteasca pe teolog il va face foarte atent la aspectul ierarhic al Bisericii, si il va determina sa respecte prerogativele episcopatului, responsabil de tot ce priveste vestirea Cuvantului lui Dumnezeu in Biserica, si caruia ii apartine rolul de a defini sinodal dogma. Cum spunea deja Sfantul Ignatie Teoforul, fara episcop si ierarhia Bisericii, "nu se poate vorbi despre Biserica. Nimeni sa nu faca in afara de episcop ceva din cele ce apartin Bisericii".

Nimic nu este mai contrar unei juste notiuni de slujire a teologului decat ideea unui "magister al teologilor", asa cum l-a inteles in secolul trecut J. Dollinger, seful grupului ce s-a opus Conciliului Vatican I: “Teologia este puterea in fata careia, in cele din urma, toti trebuie sa se inchine, atat conducatorii Bisericii cat si detinatorii puterii!"

2. Menirea teologului

Prezentarea tainei credintei

Principala menire a teologului este aceea de a prezenta taina credintei, de a-i da intelesul, de a face sa reiasa semnificatia si de a scoate la iveala toate bogatiile pe care le cuprinde.

Cum Cuvantul lui Dumnezeu este consemnat in primul rand in Sfanta Scriptura, inspirata de Duhul Sfant, teologul va trebui sa ramana intotdeauna intr-un contact strans cu aceasta. insa el nu este un simplu istoric al gandirii, pentru care Scriptura nu marturiseste decat despre conceptii religioase ale unor epoci foarte indepartate in timp. Om al credintei, el stie si trebuie sa arate ca acest cuvant este mereu actual, ca ramane viu si eficace pentru Biserica de astazi.

Deoarece Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum a fost inteles si pus in lucrare de Biserica (ma refer mai ales la unanimitatea Bisericii din primele zece secole, in toate aspectele esentiale), este singura sursa de cunoastere a tainei lui Dumnezeu, teologul nu va analiza Cuvantul lui Dumnezeu pentru a intelege mai mult decat a gasit potrivit Dumnezeu sa ne dezvaluie.

Orice teolog ar trebui sa reciteasca din cand in cand admirabilul tratat al Sfantului Ioan Gura de Aur Despre necuprinderea lui Dumnezeu, adresat acelor teologi necumpatati care erau eunomienii in secolul IV.

Putem citi aici: "Cand Dumnezeu descopera un adevar, cuvantul Sau trebuie primit cu credinta, fara sa amestecam cu indrazneala cautari iscoditoare. Ceea ce intelepciunea profana a fost incapabila sa gaseasca, nebunia intru Hristos a obtinut, din fericire; aceasta a alungat intunericul de pe pamant si a adus lumina cunostintei. Dar ce inseamna sa fii nebun intru Hristos? Inseamna sa ne imblanzim propriile ganduri, cand divagheaza in contratimp, inseamna sa ne golim si sa ne eliberam duhul de stiinta profana pentru a putea, cand va fi vorba sa primim invatatura lui Hristos, sa-l oferim disponibil si curat cuvintelor dumnezeiesti pe care trebuie sa le primeasca. Cand Dumnezeu ne descopera un adevar ce nu trebuie sa fie obiectul unei cercetari iscoditoare, trebuie sa-l primim cu credinta. Privitor la asemenea descoperiri, a voi sa le cercetezi cauzele, a verifica, a cauta sa afli cum se vor realiza, este atitudinea unui suflet plin de obraznicie si indrazneala. Cand vorbeste Dumnezeu, nu trebuie puse in joc rationamente (logismoi), nici pretextata inlantuirea de cauze (pragmaton akohttia) sau legea ineluctabila a naturii (physeos anagke), si nimic asemanator, pentru ca puterea cuvantului dumnezeiesc este deasupra acestora, si nu poate fi oprita de vreun obstacol?"

De aceea, teologul, fara a respinge de tot rationamentele sau termenii filosofici, trebuie sa-i intrebuinteze cu multa atentie. De aceea teologia ortodoxa s-a aratat intotdeauna retinuta fata de metoda scolastica, asa cum a fost elaborata de catre teologii latini in Evul Mediu.

Exista un bun exemplu privitor la modul in care procedeaza teologii scolastici medievali, in elaborarea dogmei Sfintei Treimi. Pentru a incerca sa explice cum pot fi consubstantiale trei persoane, ei au definit Persoanele dumnezeiesti prin categoriile aristotelice de relatie: Persoanele dumnezeiesti sunt relatii de origine subzistenta in sanul unicei naturi divine. Fiul se deosebeste de Tatal si Tatal de Fiul pentru ca unul da nastere, iar celalalt este nascut. Duhul Sfant se deosebeste de Tatal si Tatal de Duhul Sfant, pentru ca unul purcede din celalalt, in vreme ce celalalt il face sa purceada.

Dar cand aceasta opozitie de relatii de origine nu poate fi stabilita, totul este comun intre persoane si nu se pot stabili deosebiri intre ele. De aceea, pentru a putea deosebi Duhul Sfant de Fiul, trebuie sa se stabileasca o opozitie de relatii de origine, si se spune: Duhul Sfant purcede de la Fiul, cum purcede de la Tatal, si Fiul il face sa purceada.

Dar cum nu exista opozitie de relatie intre Tatal si Fiul in ce priveste purcederea Duhului Sfant, se va spune de asemenea ca Tatal si Fiul nu alcatuiesc decat un singur principiu al acestei procesiuni; Duhul Sfant, spun ei, purcede de la Tatal si de la Piui ca dintr-un singur principiu. Si pentru ca in ordinea dintre Persoane, in sanul Sfintei Treimi, Tatal este primul, se va spune ca Duhul Sfant purcede principaliter (cu titlul de prim principiu) de la Tatal, sau ca purcede de la Tatal prin Fiul (reluand o expresie patristica deturnata de la sensul originar).

O asemenea teologie trinitara, al carei rezumat l-am prezentat, este o capodopera de dialectica. Ea are indrazneala geniala a catedralelor gotice. Si este irefutabila, din momentul in care a fost admis primul sau postulat: validitatea aplicarii Persoanelor Sfintei Treimi a categoriilor aristotelice, si legitimitatea unui rationament riguros aplicat adevarurilor revelate. Recent inca, parintele M. Congar spunea ca de se va renunta la filioque, tot edificiul teologiei trinitare catolice se va narui.

Dar teologia ortodoxa contesta tocmai validitatea aplicarii riguroase a categoriilor filosofice si a rationamentului la ceea ce tine de credinta. Ea considera chiar ca aceasta constructie atat de riguroasa din punct de vedere dialectic contrazice datele Scripturii si ale Traditiei, care ne invata ca doar Fiul este nascut din Tatal, si ca Duhul Sfant purcede de la Tatal.

Daca deschizi volumele enorme ale teologilor scolastici din secolele XVI sau XVII, ramai stupefiat cand vezi ce au ajuns sa deduca din dogma, amestecand aici ratiunea omeneasca.

Teologul ortodox va prefera sa tina seama de sfatul Sfantului Grigorie Teologul: "Daca vei binevoi sa asculti sfatul meu de teolog, prea timid pentru gustul tau, te vei margini la ceea ce ti-a fost dat sa pricepi; iar pentru ceea ce iti scapa, vei face din aceasta subiect de rugaciune si de nadejde pentru dincolo. Cunoasterea lui Dumnezeu este cel mai minunat dintre lucruri; dar cum noi inca nu detinem decat o parte infima, sa ne deprindem pentru restul sa facem aici pe pamant obiectul mai cu seama al aspiratiilor noastre, si sa ne multumim a nu le recolta decat dincolo, in vederea desavarsita a Prea Sfintei Treimi, deplina recompensa a stradaniilor noastre."

Sensul tainei, al caracterului apofatic (de negrait) al adevarurilor de credinta nu il va incita totusi niciodata pe teolog sa relativizeze formularile adevarurilor de credinta si definitiile sinoadelor. Desigur, cuvintele nu formuleaza niciodata taina in mod adecvat, ele nu ii epuizeaza continutul. Dar formularile adevarurilor de credinta primite in Biserica nu sunt totusi tinte aproximative care ar orienta doar spre taine fara sa le exprime cu adevarat, nu sunt metafore si simboluri evocand realitati inexprimabile. Ele au un sens propriu, si trebuie pastrate cu rigoare.

Un teolog ortodox nu va putea spune niciodata ca toate cunostintele noastre referitoare la tainele dumnezeiesti sunt atat de neputincioase si de nepotrivite incat niciuna nu poate fi considerata intru totul adevarata, si ca, prin urmare, formulari chiar contradictorii pot sa fie adevarate in acelasi timp. De aceea Sfintii Parinti nu au ezitat niciodata sa-si puna viata in joc pentru corectitudinea formularilor doctrinare.

Un sfant precum Atanasie al Alexandriei a cunoscut pentru aceasta cinci exiluri, Hilaire de Poitiers a fost exilat si el, Sfantul Maxim Marturisitorul a avut limba smulsa si mana taiata, si atatia altii au suferit torturi si moartea pentru dogmele de credinta.

Sfantul Grigorie Teologul spunea despre cuvantul teologului ca trebuie sa fie taios ca o sabie si in acelasi timp atragator ca un iubit. Despre el un autor contemporan a putut scrie: "Nu va fi in cele din urma spus indeajuns in ce masura Sfantul Grigorie este constient de importanta formularilor de credinta, mai ales de cele care au fost hotarate in mod solemn. Preocupat desigur sa mentina buna intelegere a sufletelor in milostenie, este inca si mai important de pastrat ceea ce ii este conditie: unitatea duhovniceasca in adevar."

Totusi, teologul nu va trebui sa se transforme in vanator de erezii, permanent gata sa-l suspecteze de greseala pe celalalt. El se va stradui tot timpul sa discearna, sub forma unor expresii poate diferite, identitatea de doctrina.

Sfantul Grigorie Teologul spunea despre Sfantul Atanasie: "Ceea ce mi s-a parut mai admirabil la el, si ceea ce ramane vrednic de imitat, este activitatea sa de impaciuitor. O neintelegere pur verbala, o chestiune de silabe, care se datora saraciei limbii latine risca - ar trebui sa radem sau sa plangem - sa rupa unitatea lumii crestine. Atunci Sfantul Atanasie aduna cele doua parti si le acorda o audienta. Gasind ca de fapt sunt de acord, fara nici o divergenta profunda, el punea capat conflictului, lasandu-i fiecaruia terminologia, dar ingrijindu-se sa le puna de acord prin unitatea doctrinei."

De-a lungul acestei expuneri nu am avut prilejul sa vorbesc despre monahism, nici despre functia doctrinara ce i-ar reveni. Calugarul, de fapt, nu se afla de partea acelora care ii invata pe altii, ci de partea celor care asculta Cuvantul si trebuie sa il pastreze in inima lor.

De-a lungul marilor lupte doctrinare din secolul IV, nu este rar cazul unor calugari care au intervenit in mod nepotrivit si cu un zel pe cat de ardent pe atat de neinspirat. Sfintii Parinti, desi au apreciat modul lor de viata, nu au ezitat sa ii invite sa ramana la locul lor in Biserica.

Pentru astfel de zelosi indiscreti se potrivesc cuvintele Sfantului Grigorie Teologul: "Aratati-va evlavia nu in desele referiri la Dumnezeire, ci intr-o tacere religioasa. Fiti incredintati ca intotdeauna este mai periculos sa vorbesti decat sa asculti si ca prin urmare este mai avantajos sa inveti decat sa propovaduiesti adevarul lui Dumnezeu. Lasati dar pe seama iconomilor Cuvantului explicarea aprofundata a acestor chestiuni; pentru voi, cucernicia sa se traduca mai putin prin cuvinte si mai mult prin lucrare?"

Dimpotriva, atunci cand calugarii au fost ridicati la treapta sacerdotiului, sau au avut un rol doctrinar recunoscut de catre cei mai de seama reprezentanti ai ierarhiei apostolice, ei au putut sa se considere pe buna dreptate chemati sa participe la apararea credintei si la propovaduirea dreptei credinte; au facut aceasta cu luciditate si curaj Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschinul, Sfantul Teodor Studitul, Sfantul Grigorie Palama inainte de a fi episcop. Viata lor calugareasca i-a pregatit sa devina "teologi" in toata puterea cuvantului.

Voi incheia prin aceste cuvinte ale Sfantului Grigorie Palama: "Oare nu unul este invatatorul nostru, Uristos (Matei XXIII, 10)? Cum vom umbla deci noi la elini si la egipteni, ca sa invatam de la ei ceva mantuitor? Cunostinta noastra de Dumnezeu lauda pe Dumnezeu ca invatator; nu inger, nu om, ci insusi Domnul ne-a invatat si ne-a mantuit pe noi (Isaia LXIII, 9). Noi nu mai cunoastem pe Dumnezeu din asemanari, iar asa este cunostinta lui Dumnezeu din fapturi. Acum insa "s-a aratat viata care era la Tatal si s-a aratat noua" (1 Ioan I, 2); ne-a vestit noua ca "Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu se afla in El" (1 Ioan I, 5); iar pe cei ce au crezut Lui, i-a facut fii ai luminii (Efeseni V, 8). "Si asa s-a aratat ce vom fi"; "ca de se va arata, vom fi asemenea Lui; pentru ca il vom si vedea pe El precum este" (I Ioan 3, 3).

Arhimandritul Placide Deseille

• Invatamantul teologic crestin in primele trei secole
  Publicat in : Editoriale
• Invatamantul teologic si religios
  Publicat in : Mitropolia Banatului
• Invatamantul teologic respira greu
  Publicat in : Editoriale