Lepadarea de credinta

Lepadarea de credinta Mareste imaginea.

 

Lepadarea de credinta

Daca un cleric, de frica omeneasca, de iudeu, sau de pagan, sau de eretic, se va lepada de numele lui Hristos, sa fie lepadat; iar daca de numele de cleric, sa se cateriseasca; dar pocaindu-se, sa se primeasca ca laic. (Canonul 62 Apostolic).

Acest canon cuprinde o dubla dispozitie: prima priveste pe acei clerici care s-ar lepada de numele lui Hristos, iar a doua pe cei care ar parasi starea lor clericala, atat unii, cat si ceilalti, de frica paganilor sau a ereticilor. Canonul prevede pedepse pentru ambele categorii, si anume: 1) se va considera ca lepadat sau exclus din randurile celor credinciosi, cel care se va lepada de numele lui Hristos; 2) se va considera depus din treapta, cel care se va lepada de situatia sa clericala. Insa, daca cel care a pacatuit se va cai, canonul dispune sa fie reprimit ca un laic, ni cidecum in treapta sa anterioara de cleric.

Cati dintre cei cazuti au fost promovati prin nestiinta sau chiar stiind mai inainte cei care l-au promovat, aceasta nu prejudeca canonului bisericesc; caci ei, cunoscandu-se, se caterisesc. (Canonul 10, Sinodul I Ecumenic).

Dupa cum rezulta din acest canon, toti cei care s-ar lepada de Hristos nu pot primi Preotia. Insa, daca unii ar intra in cler, cu stirea sau fara stirea episcopului despre lepadarea lor, acestia se vor caterisi imediat ce se va afla despre faptele lor anterioare. Caci cum ar putea invata si savarsi Sf. Taine unul care s-a lepadat de Cel ce a transmis invatatura in numele Caruia se savarsesc Tainele? Numai daca lepadarea de Hristos s-a facut inainte de primirea Sf. Botez, atunci, stergandu-i-se pacatele prin acesta, poate fi hirotonit; in aceeasi situatie sunt si cei care a jertfit idolilor, fortati prin diferite torturi.

Iar daca unii clerici s-ar dezbina si ar indrazni, fie in particular, de in public, sa marturiseasca cele ale lui Nestorie sau ale lui Celestin, Sfantul Sinod a gasit cu dreptate sa fte caterisiti. (Canonul 4, Sinodul UI Ecumenic).

Toti cei care au fost condamnati, pentru fapte necuviincioase, de catre Sfantul Sinod sau de catre episcopii lor, si Nestorie, si cei de o credinta cu el, au incercat sau vor incerca sa le dea lor Euharistia sau treapta avuta, impotriva, canoanelor, si dupa lipsa lor de discernamant intru toate, am gasit cu dreptate ca ei sa nu aiba nici un folos din aceasta si intru nimic mai putin sa ramana decat cei caterisiti. (Canonul 5, Sinodul IV Ecumenic).

Daca un cleric ar primi invatatura lui Nestorie sau a lui Celestin, Sinodul stabileste ca unul ca acesta sa se cateriseasca, iar dezlegarea care i s-ar fi dat de catre Nestorie nu este valida, pentru ca un episcop eretic, condamnat de Sinod, nu mai poate savarsi cele specifice treptei sale anterioare. Nestorie invata ca Sfanta Fecioara Maria nu a nascut pe Dumnezeu, ci pe omul Hristos, iar Celestin si Pelagius negau rolul haru-lui divin in mantuirea omului.

In privinta presbiterilor care au jertfit [idolilor] si apoi iarasi s-au luptat [in prigoane pentru credinta], nu insa printr-o prefacatorie, ci cu adevarat, nici punand lucrurile la cale de mai inainte, nici lucrand cu intentie vicleana, nici induplecand [pe prigonitori] ca sa para [numai] ca s-au supus chinurilor, atragandu-le insa pe aces tea [asupra lor numai] in aparenta si de forma; [Sinodul] a hotarat ca acestia sa se impartaseasca de cinste si de stare; dar nu este iertat ca ei sa aduca jertfa, sau sa propovaduiasca, sau peste tot sa savarseasca ceva din slujbele cele sfinte. (Canonul 1, Sinodul loca! de la Ancira).

Daca presbiterii, supusi torturilor de catre prigonitori, ar jertfi idolilor,iar apoi ar arata cainta pentru ceea ce au facut, canonul dispune sa fie invredniciti cu cinstea Preotiei, fara insa a avea permisiunea sa savarseasca cele ale slujirii clericale. Sunt lasati cu cinstea Preotiei numai cei care intr-adevar au fost supusi torturilor, si nu cei care au platit chinuitori, pentru a simula ca si ei au fost prigoniti pentru numele lui Hristos. De asemenea, si diaconilor care au jertfit idolilor, iar ulterior se pocaiesc cu smerenie, episcopul le poate da cinstea diaconiei sau sa-i insarcineze cu alte atributii, precum reiese din canonul urmator.

Asemenea si diaconii, care au jertfit [idolilor], dar dupa aceea iarasi s-au luptat [pentru credinta], astfel sa aiba cinste, dar sa inceteze de orice slujba sfanta, si de a aduce painea sau paharul sau de a propovadui. Daca insa, unii dintre episcopi vor baga de seama la acestia vreo virtute sau umilinta blandetei, si ar voi sa le dea ceva mai mult sau sa ii ierte, dansii au puterea [sa faca acest lucru]. (Canonul 2, Sinodul local de la Ancira).

Nici diaconii, care au jertfit idolilor, nu pot sa mai ajute preotului la Sf. Liturghie. Daca se reintorc la credinta, li se poate ingadui sa se invredniceasca de cinstea diaconiei, fara insa a putea sluji sau predica. Cel care a fost induplecat sa-si lepede credinta sa, nu mai poate fi vazut ca un slujitor tenace, ci intotdeauna episcopul trebuie sa se ingrijeasca sa nu ii incredinteze nimic din cele sfinte, pentru ca nu cumva, slabindu-se in credinta sa, iarasi sa se indrepte spre pagani.

Despre cei care pe timpul tiranului Licinius au cazut fara constrangere, si fara de rapirea averilor lor, sau fara de nici o primejdie sau ceva. de acest fel, Sinodul a hotarat, desi nu sunt vrednici de bunavointa, sa se trateze totusi cu blandete. Deci, cati se vor cai sincer, sa petreaca trei ani precum credinciosii dintre asculta-tori si sapte ani sa ingenuncheze; iar doi ani vor participa la rugaciuni cu poporul fara impartasire. (Canonul 11, Sinodul 1 Ecumenic).

Cu toate ca. cei care se leapada, de numele lui Hristos, fara sa fi fost supusi unor torturi, nu ar merita sa mai fie reprimiti in Biserica, totusi, avandu-se in vedere scopul final, anume mantuirea tuturor, si mai ales intoarcerea la credinta a pacatosilor, pentru aceste motive canonul stabileste ca, daca unii ca acestia s-ar intoarce de la greselile lor cu pocainta, timp de trei ani vor petrece intre ascultatori, inca sapte ani in starea celor ce ingenuncheaza, apoi doi ani vor lua parte la cultul divin cu ceilalti credinciosi, fara insa a se impartasi; si numai dupa doisprezece ani vor avea ingaduinta sa primeasca Sf. Euharistie.

Drept aceea, nu este rational sa mai ramana in slujba [bisericeasca acei] clerici, care au fugit [de martiriu], au cazut si iarasi au luptat, fiindca au parasit turma Domnului si pe sine s-au batjocorit; ceea ce nici unul dintre Apostoli nu a facut. Caci si fericitul Apostol Pavel, care multe prigoane a suferit si s-a distins prin multe biruinte din lupte, cunoscand ca mai bine este a se elibera si a fi cu Hristos, adauga si spune: "Dar a mai ramane in trup, este mai trebuincios pentru voi" (Filipeni 1; 24); caci avand in vedere nu folosul sau, ci al multora, ca sa se mantuiasca, a socotit ca este mai necesar a ramane cu fratii si a purta grija de ei, decat a se odihni (I Cor. 10; 33); care voieste ca cel care invata sa fie model credinciosilor in invatatura (Rom. 12; 7). Drept aceea, cei osanditi in temnita, cazand din slujba si s-au intors iarasi la lupta, sunt foarte nechibzuiti; caci cum se roaga ei pentru ceea ce au parasit, putand sa fie fratilor de folos in acelasi timp? Fiindca pana ce nu gresisera, aveau iertare pentru fapta lor nesocotita; iar daca au gresit, ca unii care s-au mandrit si s-au prihanit pe sine, nu mai pot sa slujeasca; din care cauza, sa se ingrijeasca mai vartos intru smerenie cum sa sfarseasca [viata], parasind slava cea desarta. Caci acestora este suficienta comuniunea ce vor avea in liniste si in deplinatate din ambele motive, atat pentru ca sa nu li se para ca au fost impovarati cand vor fi dusi cu sila din descompunerea de aici, cat si pentru ca unii, cazand, sa nu pretexteze ca au slabit din pricina penitentei, care mai mult decat toti ceilalti vor avea rusine si ocara, in chipul aceluia, care a pus temelie, dar nu a fost in stare sa o desavarseasca. "Ca toti cei care trec pe acolo vor incepe sa-l batjocoreasca, zicand: omul acesta a pus temelie si nu a fost in stare sa desavarseasca" (Luca 14; 29;30). (Canonul 10, Petru al Alexandriei).

Pentru acei clerici, care, fara a fi constransi, marturiseau ca sunt crestini, iar in timpul chinurilor la care erau supusi, nu puteau rezista, canonul dispune sa nu mai savarseasca Sf. Liturghie. Astfel, este intarit principiul ca cei din cler trebuie sa fie neprihaniti, caci altfel nu pot conduce turma, care asteapta exemple bune, pe cand cei care nu accepta suferinta pentru Hristos, sunt departe de a oferi astfel de exemple.

Iar daca unii au suferit multe torturi si lipsuri, cascandu-li-se gura, si [suferind] legaturi, si au ramas statornici in marturisirea credintei, si au fost statornici cand li s-au ars mainile, aducandu-t fara de voie la jertfa nesfintita; dupa cum mi-au scris mie din temnita de trei ori fericitii mucenici, precum si alti impreuna slujitori, in privinta celor din Libia, unii ca acestia, mai ales cand impreuna marturisesc pentru sine si pentru alti frati, pot sa fie in slujba lor, randuiti fiind intre marturisitori, intocmai ca si cei omorati in multe chinuri, si care nu mai pot sa vorbeasca si sa-si ridice cuvantul, sau sa se miste spre a sta impotriva celor care ii chinuiesc in zadar; dar care nu s-au invoit cu rautatea acelora, precum cu adevarat iarasi am auzit de la cei impreuna-slujitori. Deci, se vor pune intre marturisitori si toti aceia care vietuiesc dupa Timotei, si asculta de cel care zice: " Urmareste dreptatea, frica de Dumnezeu, credinta, dragostea, rabdarea, blandetea; lupta-te cu lupta buna a credintei, apuca viata cea vesnica, la care ai si fost chemat, si ai marturisit marturisirea cea. buna inaintea multor martori" (I Tim. 6; 11-12). (Canonul 14, Petru al Alexandriei).

Dupa exemplul Sf. Apostoli si al tuturor martirilor, patriarhul alexan drin lauda pe cei care, fiind supusi chinurilor pentru credinta in Hristos, nu dau inapoi, ci sufera pana la sfarsit, subliniind ca numai acestia au mantuirea castigata. Exemplu bun in fata clericilor trebuie sa fie viata si faptele celor care si-au sacrificat viata pentru adevarurile crestine, fara a se gandi la bunurile materiale pe care le pierdeau. Prin acest canon este recomandata nevointa in marturisirea credintei, chiar daca se va ajunge pana la pierderea vietii.

Tu scrii precum se cuvine fiului iubitor catre tata; deci si eu, apropiindu-te prin scrisoare, Rufiniene, te imbratisez ca pe cel ce imi esti mai presus de toti dorit. Dar si eu, putand sa-ti scriu ca unui fiu, si la inceput, si la mijloc, si la sfarsit, am luat aminte, ca nu din scrisori sa se cunoasca comuniunea si marturia; caci tu imi esti epistola dupa cea scrisa, cunoscuta si citita in inima. Deci, crede ca. aja ma aflu, crede intr-adevar, te indemn si te rog sa imi scrii; caci nu putin, ci mult ma inveselesc facand aceasta. Si fiindca cu iubire si bisericeste (caci aceasta iarasi se cuvine cucerniciei tale) si intrebat in privinta celor ce cu forta au fost tarati, dar nu s-au stricat in credinta cea rea, si ai voit ca sa iti scriu cele hotarate in Privinta lor in Sinoade si pretutindeni, sa stii, stapane al meu prea-dorit, ca la inceput, dupa ce a incetat violenta care se facea, s-a tinut Sinod, fiind de fata episcopi din partile dinafara; dar s-a tinut [Sinod] si Ia impreuna-slujitorii cei care locuiesc in Grecia, tot asa, cu nimic mai putin, la cei din Spania si Calia, si s-a hotarat, ceea ce aici si pretutindeni [s-a lucrat], ca celor care au cazut si au aparat nelegiuirea, pocainduse, sa li se dea iertare, dar sa nu li se dea lor loc in cler; iar celor care nu si-au insusit nelegiuirea, ci s-au tarat prin constrangere si prin forta, s-a hotarat [nu numai] sa li se dea iertarea, [ci] si sa aiba si loc in cler, mai ales ca au adus aparare vrednica de crezare, si s-a parut ca aceasta s-a facut cu oarecare iscusinta; deci, au dovedit ca nu s-au convertit la nelegiuire. Dar ca sa nu se puna unii nelegiuiti sa strice bisericile, au preferat sa accepte calea, violentei si sa poarte greutatea, decat sa se piarda popoare. Si zicand ei aceasta, ni s-a parut cane spun in chip demn de crezut si cu scopul ca sa se si dezvinovateasca, ca Aaron, fratele lui Moise, a acceptat pacatuirea poporului in pustiu, si [astfel] sa se justifice, ca nu cumva, intorcandu-se poporul in Egipt, sa ramana in idolatrie. Dar se si parea a fi probabil ca, daca ar fi ramas in pustiu, puteau sa se retina de la nelegiuire, iar mergand in Egipt, s-ar fi intetit si intarit nelegiuirea in ei; din cauza aceasta li s-a si admis acestora sa fie in cler; iar celor care au fost amagiti si au suferit violente, sa li se dea iertare. Acestea le fac cunoscute si evlaviei tale, nadajduind ca si cucernicia ta va primi cele hotarate, si nu va osandi slabiciunea celor care s-au invoit astfel. Binevoieste dar a citi acestea preotimii si poporului supus tie, ca, stiindu-le si ei, sa nu te invinuiasca pentru aceasta atitudine a ta fata de unii ca. acestia; caci nu se cuvine sa-ti scriu daca si cucernicia ta poate sa le expuna conceptia noastra in privinta acestora, si sa implineasca toate ce lipsesc. Lauda fie Domnului, care te-a desavarsit in tot cuvantul si in toata cunostinta. Deci, cei care se caiesc cu adevarat, sa anatemizeze in special credinta cea desarta a lui Eudoxius si Euzoios; deoarece ei, hulind [pe Fiul lui Dumnezeu] a fi creatura, s-au inscris drept aparatori ai ereziei ariene; si sa marturiseasca credinta marturisita de Parintii de ia Niceea, si sa nu prefere nici un ah Sinod fata de acesta. Saluta fratimea cea de pe langa tine, iar cea de pe langa mine te saluta in Domnul. (Canonul 3, Sf. Atanasie cel Mare).

Aceasta epistola este adresata de catre Atanasie, patriarhul Alexandriei, episcopului Rufinian, ca raspuns la problema pe care acesta a ridicat-o, in privinta celor care s-au alaturat credintei eretice a arienilor, dar care apoi au revenit cu pocainta in Biserica. Pe de o parte, Sf. Atanasie face referire la hotararea dogmatica a Sinodului I Ecumenic (Niceea, 325), in ceea ce priveste Ortodoxia credintei, iar pe de alta parte, iarta pe cei care de nevoie au imbratisat erezia, insa recomanda prudenta, spre a nu se aduce prejudicii Bisericii.

Daca cineva, luand numele crestinismului, huleste pe Hristos, nu are nici un folos din numire. (Canonul 45, Sf. Vasile cel Mare).

Pentru ca cineva sa fie crestin in realitate, trebuie sa creada si sa mar-turiseasca invatatura lui Hristos. Cei care sunt crestini numai cu numele, il hulesc pe Hristos, neavand nici un castig daca intrebuinteaza acest nume.

Deci, acestea deosebindu-se in felul mentionat, Parintii au judecat ca toate acele pacate, care ating partea rationala a sufletului, sunt mai stricacioase si vrednice de cainta mai mare, si mai multa, si mai ostenitoare; astfel, daca cineva s-a lepadat de credinta in Hristos si s-a vazut ca a trecut la iudaism, sau la idolatrie, sau la maniheism, sau la alta nelegiuire de acest fel, apoi cel care cu precugetare a alergat spre o rautate ca aceasta, osandindu-se insusi pe sine, are viata sa intreaga drept timp de pocainta; caci, niciodata nu se va invrednici a se inchina lui Dumnezeu impreuna cu poporul cand se savarseste rugaciunea cea tainica, ci se va ruga in particular, iar de impartasirea celor sfinte va fi cu totul strain; dar in ceasul iesirii lui [din viata], atunci se va invrednici de im-partasirea cu cele sfinte. Iar daca s-ar intampla ca acela, peste [orice] nadejde, sa traiasca, iarasi, intru aceeasi osanda isi va petrece viata, fiind neimpartasit de Tainele sfinteniei pana la iesirea [din viata]. Iar cei care s-au chinuit cu necazuri si cu munci cumplite, acestia au fost [prin aceasta] supusi epitimiilor in cursul timpului hotarat; astfel, in privinta acestora, Sfintii Parintii au aplicat blandete, fiindca sufletul nu a cazut, ci slabiciunea trupeasca nu a suportat chinurile; din care cauza si infractiunea [comisa] prin constrangere si chinuri, cu masura celor care au pacatuit intru desfranare li s-a masurat, in cazul intoarcerii [lor de la pacat]. (Canonul 2, Sf. Grigorie de Nyssa).

Conform acestui canon cel care s-a lepadat de credinta crestina, fie ca trece cu totul la alta religie, fie ca imbratiseaza unele erezii, fara a fi fost constrans la aceasta, daca ar reveni la credinta, nu poate sa se roage impreuna cu credinciosii in tot restul vietii, ci numai in particular. Unora ca acestora nu li se ingaduie nici impartasirea cu Sfintele Taine, decat in ultimul moment al vietii. Insa, cei care au fost chinuiti si au cazut neputand rezista pana la capat, acest canon ii randuieste intre cei care au savarsit adulter, pedepsindu-i cu aceeasi epitimie.

Concluzie:

Oricine se leapada de credinta in Hristos, ramane lepadat pana cand se pocaieste;

Orice cleric care se leapada de credinta sa, este lepadat pentru totdeauna; daca se pocaieste, este primit intre laici;

Nici unul dintre cei care isi reneaga credinta nu pot fi primiti in cler; daca s-ar intampla sa intre in cler unul ca acesta, indata ce se dovedeste adevarul este caterisit;

Orice cleric care a cazut in erezie este caterisit;

Cei care jertfesc idolilor, renegandu-si credinta sub presiunea autoritatilor si a chinurilor, isi pastreaza demnitatea Preotiei, daca se pocaiesc, insa nu mai pot liturghisi;

Crestinii care cad si se intorc, sunt primiti dupa ce fac penitenta, indelungata.

Prof. Dr. Dimitrie G. Boroian

Pe aceeaşi temă

09 Iulie 2012

Vizualizari: 9176

Voteaza:

Lepadarea de credinta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE