Schisma si consecintele ei pentru unitatea bisericii

Schisma si consecintele ei pentru unitatea bisericii Mareste imaginea.

 

Schisma si consecintele ei pentru unitatea bisericii

Notiunea schismei si felurile ei

Impreuna cu Iisus Hristos, Biserica este cel mai mare bun si nume pe care-l poseda crestinismul. De fapt, Biserica formeaza cu Hristos o unitate spirituala, organica, ea fiind, dupa cuvantul Apostolului, "trupul lui Hristos", El, capul Bisericii.

Dupa invatatura Sfantului Apostol Pavel, Biserica formeaza trupul lui Hristos, crestinii fiind madularele Lui (comp. I Corinteni 6, 15 ; 12, 12; Efes. 1, 22-23; 5, 30; Col. 1, 18, 24). Biserica este modul, singurul mod, in care Iisus Hristos S-a prezentat si S-a transmis dupa El lumii, in continuarea operei Lui mantuitoare; in acest fel si sens, Biserica este intruparea si permanenta Lui istorica. Biserica nu se poate inchipui fara Hristos; Hristos nu se poate inchipui fara Biserica. Biserica fiinteaza din fiinta lui Hristos, din persoana, din cuvantul, din opera Lui. Hristos supravietuieste vietii Sale pamantesti, vorbeste, lucreaza si mantuieste prin Biserica. Biserica este, de aceea, cu drept cuvant "intruparea lui Hristos" si totodata "indumnezeirea firii omenesti".

Biserica este deci o unica si mare comunitate crestina in care Sfintii Apostoli si urmasii lor au o putere si o functiune sacra speciala, nu o celula rupta si izolata, in care nimeni nu are calitatea si chemarea data Apostolilor. Dupa porunca Domnului Hristos: "Mergand invatati toate neamurile, botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua" (Matei 28, 19-20), invatatura crestina trebuie propovaduita tuturor neamurilor deopotriva, fara schimbare sau adaugiri, care sa duca la deosebiri intre membrii Bisericii Sale, in ce priveste dogma, cultul si randuielile disciplinar-canonice, pentru ca toti crestinii sa dobandeasca mantuirea in aceeasi masura.

Orice "adaos" in credinta, in cult si in practica Bisericii fara stirea si aprobarea intregii Biserici, a fost suspectat totdeauna ca erezie sau schisma, considerat ca delict bisericesc si inlaturat prin hotararile Sinoadelor ecumenice sau locale. In Dreptul Bisericesc, "prin delicte bisericesti se inteleg incalcarile legii, care se pot savarsi fie facand ceea ce este oprit, fie omitand ceea ce este impus ca indatorire".

Dupa diversitatea datoriilor membrilor Bisericii, delictele se impart in generale, pe care le pot comite toti membrii Bisericii, atat clericii cat si mirenii; si speciale, pe care le pot comite numai clericii. Delictele generale sunt: impotriva lui Dumnezeu, a lucrurilor sfinte, a persoanei proprii si a aproapelui si impotriva societatii. Cele impotriva lui Dumnezeu sunt: apostazia, erezia si schisma.

"Schisma este o abatere in chestiuni mai mici sau nesupunere manifestata fata de conducerea legitima bisericeasca; este deci o dezbinare constienta in cele administrative".

Schisma poate fi sau confesionala sau bisericeasca. Cea confesionala este despartirea de Biserica din cauza intelegerii deosebite a unor puncte mai putin importante ale invataturii bisericesti, sau a unor anumite chestiuni usor de impacat. Cea bisericeasca este neascultarea de autoritatea bisericeasca legala.

Schisme mentionate in canoanele primelor veacuri

Dintre schismele de care fac mentiune sfintele canoane si pe care le-au solutionat Sinoadele ecumenice si locale, amintim: schisma lui Ipolit, schisma lui Novat si Novatian, schisma meletiana si schisma donatista.

a) Schisma lui Ipolit este intre cele dintai abateri de la disciplin Bisericii in ordine cronologica. S-a produs dintr-o indoita alegere de episcop la Roma, dupa moartea lui Zefirin (pe la anul 217), a lui Calixt (Calist) si a lui Ipolit. Aceasta alegere a fost precedata de o polemica provocata de erezia antitrinitara si de chestiunea disciplinara a penitentei.

In scrierea Filosotumena, de unde cunoastem faptele, Ipolit arata pe Calixt ca eretic antitrinitar si ca avand inainte de episcopat o purtare aventuroasa si necorecta, abuzand de increderea stapanului sau (Calixt fusese sclav). El castigase apoi increderea episcopului Zefirin, al carui sfetnic devenise ca diacon. La moartea lui Zefirin, o parte din credinciosi a ales ca episcop pe Calixt, o parte pe Ipolit.

Ipolit era un om foarte invatat, scriitor fecund si teolog de valoare. El a combatut antitrinitarismul, pe care apoi l-a condamnat si Calixt fara a inceta opozitia dintre ei. Ipolit ii imputa totodata lui Calixt abateri de la practica bisericesca in chestiunea disciplinara. El acuza pe Calixt ca ierta pacate grele, admitea in cler bigami, casatoriti a doua si a treia oara, primea eretici in Biserica, tolera casatorii secrete (intre soti de clase sociale deosebite).

Schisma de la Roma a durat si sub urmasii lui Calixt: Urban si Pontian. Persecutia lui Maximin Tracul i-a pus capat prin deportarea lui Pontian si Ipolit in Sardinia, unde schisma s-a stins prin impacarea si moartea celor doi episcopi, la anul 235.

b) O alta schisma de care amintesc canoanele si care a fost combatuta de Sinodul I ecumenic este Schisma lui Novat si Novatian, sau schisma novatiana. Schisma aceasta a luat nastere in Biserica din Apus, dupa anul 251. Preotul Novatian, conducatorul partidei rigoriste in Biserica Romei, un antipapa, suparat ca rivalul sau Corneliu (250-253) a fost ales papa, dupa ce a fost hirotonit de trei episcopi, s-a separat din anul 251 de papa Corneliu, formand gruparea schismatica a novatienilor, numiti si "catari", pentru ca ei socoteau ca Biserica trebuie sa cuprinda in sanul ei numai oameni curati.

Fapt cu totul curios, gruparea rigorista a lui Novatian din Roma, s-a unit cu gruparea indulgenta a lui Novat din Cartagina, care cerea Sfantului Ciprian al Cartaginei (258) ca "cei cazuti" de la credinta in timpul persecutiei lui Deciu (249-251), asa numitii "lapsi", sa fie reprimiti in Biserica fara penitenta, contrar Sfantului Ciprian, care a luat masuri ca acestia sa faca mai intai penitenta.

Pentru atitudinea si amestecul sau in problema "celor cazuti" si pentru incercarea sa de a forma o Biserica separata, Novat din Cartagina a fost excomunicat de Sf. Ciprian. Ca urmare, gruparea schismatica a lui Novat din Cartagina s-a unit cu gruparea rigorista a lui Novatian de la Roma. Schisma novatienilor s-a extins mai mult in Italia si Africa. Rigorismul lui Novatian de la Roma s-a impus in noua schisma. El nu voia sa fie reprimiti in Biserica "cei cazuti" - lapsi - cu toata penitenta lor, nici chiar pe patul de moarte, si refuza sa dea Sfanta Euharistie celor recasatoriti. Se pare ca Novatian, in privinta rigorismului sau, a fost influentat de rigorismul ereziei montanistilor din Frigia, care s-a raspandit si in Italia si Africa.

Rigorismul exagerat al novatienilor nu se intemeia pe o eroare dogmatica, ci pe o nesupunere disciplinara. De aceea, fata de novatieni, Sinodul I ecumenic a procedat cu si mai multa iconomie decat fata de meletieni. Dupa ce episcopul Acesiu al novatienilor a recunoscut Simbolul de credinta niceean si hotararea referitoare la data Pastilor, novatienii au fost reprimiti in Biserica.

Canonul 8 ar Sinodului I ecumenic a hotarat sa se faca clericilor novatieni o noua punere a mainilor, ca recunoastere a reprimirii lor, gest considerat ca un rit penitential si nu ca o noua hirotonie. In afara de acestea, la reprimirea lor in Biserica, ei trebuie sa dea mai intai o declaratie scrisa, ca nu vor refuza sa dea cuminecarea persoanelor recasatorite, precum si "celor cazuti", adica "lapsilor", care au facut acte de penitenta.

In orasele si satele unde nu se afla alti episcopi decat novatieni, acestia pot sa ramana in functiile lor. Acolo insa, unde se afla un episcop sau preot ortodox, clericii novatieni pot pastra vrednicia sacerdotala numai in masura in care episcopul locului le permite aceasta. In cazul cand episcopul locului socoteste ca nu este bine sa-i lase episcopului fost schismatic novatian, onorurile impreuna cu titlul de episcop, atunci ii va desemna un loc de horepiscop sau de preot, si aceasta, in primul rand, din motivul ca sa se vada ca acest episcop fost novatian, dupa ce s-a lepadat de schisma, face parte din clerul ortodox, si in al doilea rand, din motivul ca nu trebuie sa fie doi episcopi in acelasi oras. Novatienii s-au mentinut in Biserica pana in secolul V.

c) Schisma meletiana s-a produs in Egipt, in timpul persecutiilor de la inceputul secolului IV. Izvoarele istorice se deosebesc in aratarea inceputului si desfasurarii acestei schisme. Ca si schisma novatiana schisma meletiana a fost solutionata de Sinodul I ecumenic. Meletie de Lycopolis din Egipt, intretinea in Biserica Egiptului, din timpul episcopului Petru al Alexandriei (300-301) o agitatie continua, hirotonind in chip abuziv, episcopi si clerici. Meletienii au reclamat imparatului Constantin pe episcopul Alexandru al Alexandriei, iar imparatul, diplomat abil, a incredintat Sinodului problema spre cercetare si rezolvare.

Hotararile luate de parintii sinodali, cu privire la Meletie si partizanii sai, ni s-au pastrat in Scrisoarea sinodala trimisa de parintii Sinodului Bisericii Alexandriei, Libiei si Pentapolei, singura de altfel, care ni s-a pastrat.

In genere, parintii Sinodului au adoptat o atitudine binevoitoare fata de Meletie si clericii meletieni, considerandu-i nu eretici molipsiti de erezie, ci numai razvratiti sau schismatici.

Lui Meletie i s-a acordat dreptul de a purta titlul de episcop si posibilitatea de a ramane mai departe la Lycopolis, dar i s-a interzis sa mai faca hirotonii.

Episcopii, preotii si diaconii hirotoniti de Meletie au fost supusi la o noua punere a mainilor, pentru a pastra in cler functiile lor. Ei puteau savarsi servicii bisericesti, cu conditia de a se supune episcopului locului, iar in privinta rangului in cler, sa fie socotiti in randul al doilea, adica dupa clericii hirotoniti canonic de episcopul Alexandru al Alexandriei, in afara de Meletie se aflau atunci in Egipt 28 de episcopi meletieni.

Sinodul a mai hotarat ca daca moare un episcop ortodox, el va putea fi urmat de un episcop hirotonit de un fost schismatic, daca acesta va fi ales dupa randuiala canonica si va obtine aprobarea episcopului Alexandriei.

S-a sperat ca procedand cu blandete si intelegere, schisma meletiana se va stinge de la sine, dar aceasta speranta nu s-a realizat. Meletienii unindu-se cu arienii au continuat sa faca mai departe mari tulburari in Biserica Egiptului, in timpul episcopului Alexandru al Alexandriei apoi in timpul lungii pastoriri a Sfantului Atanasie cel Mare (328-373). ¦

d) Schisma donatista. Printre unii credinciosi ai Bisericii Africane crestine, mai exista vechiul rigorism, precum si vechea conceptie a lui Tertulian si Ciprian, privitor la valabilitatea Tainelor savarsite de un cleric decazut. Din aceste principii opuse noilor conceptii mai tolerante ale Bisericii Ortodoxe, s-a nascut o noua schisma, donatismul, care a impiedicat dezvoltarea normala a Bisericii Africane pentru o perioada de mai mult de un veac. Schisma donatista n-a fost in fond o ratacire noua a secolelor IV si V, ci numai reactualizare a unor invataturi mai vechi.

Donatismul s-a ivit datorita sangeroasei persecutii a lui Diocletian si datorita divergentelor de pareri produse de conceptia novatienilor referitoare la "Biserica celor curati", din doctrina ce sustinea ca valabilitatea Tainelor e in functie de starea religios-morala a savarsitorulu: in timpul persecutiei amintite, Mensuriu, episcop de Cartagina, s-a ridicat impotriva entuziasmului exagerat al unora, de a deveni cu orice pret martiri. Sufletul actiunii sale era arhidiaconul Cecilian. Dupa moartea lui Mensuriu (311), a fost ales pe scaunul de la Cartagina, arhidiaconul Cecilian. Impotriva alegerii sale s-au ridicat rigoristii, chemand in ajutor episcopatul Numidiei. Episcopul Donat, trimis ca mediator la Cartagina, a asezat in locul lui Cecilian, sfintit de episcopul Felix de Aptunga, pe lectorul Maiorin. La un sinod tinut in 312 la Cartagine mai multi episcopi din Numidia, suparati ca n-au fost la alegerea lui Cecilian, s-au pronuntat pentru Maiorin, calificand alegerea lui Cecilian ca necanonica, intrucat episcopul Felix ar fi un "traditor", pentru ca a fi predat autoritatilor pagane cartile sfinte.

Biserica Africana se dezbina in doua tabere. Fiecare isi avea episcopul si credinciosii ei, care se combateau cu violenta. Ambele tabere s-au adresat celorlalte Biserici, pentru recunoasterea episcopului lor. Toate Bisericile Apusului, in frunte cu Roma, au fost pentru Cecilian. Donatistii "nemultumiti se adreseaza imparatului, iar acesta episcopului roman Miltiade (311-314). Au loc mai multe sinoade, astfel la Roma in 313, la Arelate in Galia in 314, care toate recunosc, ca episcop legal pe Cecilian. Impotriva atitudinii lor, care devenea din ce in ce mai indarita, mai ales in urma libertatii de cult pe care a dat-o imparatul Constantin, in mai 321, donatistilor, se ridica si imparatul Constans dar fara rezultat. Aceasta schisma isi va gasi sfarsitul, odata cu aparitia vandalilor.

Sanctiuni aplicate - potrivit canoanelor - schismaticilor

Dupa doctrina ortodoxa, Tainele savarsite in afara de Biserica nu sunt Taine cu adevarat, deci nu sunt valide. Invatatura aceasta are un puternic si nezdruncinat temei. Caci, harul sfintitor, care se impartaseste prin Sfintele Taine, nu salasluieste pentru lume si nu se daruieste decat in si prin Biserica. Aceasta invatatura corespunde cu invatatura Sfintilor Parinti, dupa care Tainele savarsite in afara de Biserica nu sunt valabile, harul nelucrand mantuitor decat prin Biserica, caci Duhul Sfant salasluieste si lucreaza, sfintind, in Biserica. Aceasta rezulta din pregnanta formula a Sfantului Irineu : "Caci unde este Biserica, acolo este si Duhul lui Dumnezeu ; iar unde este Duhul lui Dumnezeu acol negresit este Biserica si tot harul", exprimand cu claritate esenta cugetarii patristice in aceasta privinta.

Tot asa, vechimea practicii rasaritene se confirma si prin canoanele Bisericii Ortodoxe, care nu numai ca nu recunosc Tainele savarsite de eretici sau schismatici, ci chiar aplica si sanctiuni celor care le savarsesc. Canoanele prevad ca sanctiuni, pentru cei care ar savarsi vreo abatere de la invatatura de credinta a Bisericii, caterisirea. Astfel, "episcopul sau preotul care va admite Botezul sau Jertfa ereticilor, poruncim sa se cateriseasca. Caci ce comuniune are Hristos cu Veliar, sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?" (II Cor, 6, 15), prevede canonul 46 apostolic, referindu-se fireste la vechii eretici, care stricau invataturile de baza ale credintei crestine. Asemenea si canonul 47 apostolic prevede : "Episcopul sau preotul de va boteza din nou pe cel botezat dupa adevar, sau de nu va boteza pe cel spurcat de catre necinstitorii de Dumnezeu sa se cateriseasca, ca unul care-si bate joc de crucea si de moartea Domnului si nu deosebeste pe preoti dintre preotii mincinosi". La fel canonul 68 apostolic, stabileste ca ereticii n-au Botez adevarat, nici Hirotonie, neputand fi deci "nici credinciosi, nici clerici, considerandu-i laici", iar in cazul ca cineva ar primi Hirotonia de la ei, canonul ii supune pedepsei caterisirii. Canonul permite exceptie numai atunci cand Hirotonia prima a fost savarsita de un episcop eretic, fiindca acest fel de Hirotonie este nula, caci dupa cum Botezul eterodox nu introduce pe om in Biserica, tot asa nici Hirotonia eterodoxa nu introduce pe respectivul in cler.

In acest sens hotarasc Parintii sinodului I ecumenic in canonul 19 in legatura cu clericii paulinisti care se intorc la Biserica Ortodoxa. Pedeapsa caterisirii o aplica celor care se dezbina, Sinodul III ecumenic, in canonul 1 hotarand: "in cazul in care cei care au absentat de la Sinod si au ramas prin tara sau prin cetate, trebuie sa cunoasca cele ce s-au hotarat, si daca vreun mitropolit s-a dezbinat de Sfantul si ecumenicul Sinod si a trecut sau va trece in viitor la adunarea celor dezbinati, sau a marturisit sau va marturisi invatatura lui Celestiu, acela nu poate actiona nici impotriva episcopilor eparhiei, deoarece el, de acum, prin acest sinod, este exclus din toata comuniunea bisericeasca si despartit de toata stapanirea. Va fi de datoria episcopilor si a mitropolitilor care au credinta ortodoxa - motiveaza parintii Sinodului - sa-l scoata definitiv din treapta episcopeasca". Aceeasi masura este cuprinsa si in canonul 2 al aceluiasi Sinod, care prevede ca "daca unii episcopi eparhioti au absentat de la Sfantul Sinod si au trecut la dezbinare, sau ar incerca sa treaca, sau si iscalind caterisirea lui Nestorie au trecut la adunarea dezbinarii, acestia, dupa socotinta sfantului Sinod, sa fie cu totul straini de preotie si cazuti din treapta".

Daca prin canoanele 1 si 2 Sinodul III ecumenic condamna pe mitropolitii si episcopii care s-ar dezbina de Biserica Ortodoxa, aceeasi hotarare o ia si fata de clerici, stabilind urmatoarele in canonul 4: "daca unii clerici s-ar dezbina si ar indrazni, sau in particular sau in public, sa marturiseasca cele ale lui Nestorie sau ale lui Celestiu, Sfantul sinod a gasit cu dreptate sa fie caterisiti".

Atitudinea Bisericii fata de schismatici

Urmand exemplul Sfintilor Apostoli "ca niste iconomi buni ai harului de multe feluri al lui Dumnezeu" (I Petru 4, 10), conducatorii Bisericii din primele secole au luat asupra lor, in acelasi mod, rezolvarea problemelor referitoare la lucrarea mantuitoare a Bisericii, avand drept model lucrarea iconomiei divine in viata oamenilor.

Din continutul textelor canonice rezulta in chip lamurit ca tinta principala care se urmarea prin aplicarea iconomiei era ca nimanui sa nu i se inchida usa mantuirii (I Tim. 2, 4 ; Fapte 14, 27), ci, dimpotriva, sa se deschida largi portile cerului, oricarui credincios, usurandu-se astfel intoarcerea in sanurile Bisericii tuturor celor ce s-au departat de ea. Sfintii Parinti, in canoanele pe care le-au stabilit in sinoadele ecumenice sau locale, au prevazut in mod expres acest principiu al primatului doctrinei, imblanzind sau inasprind conditiile de primire in sanul Bisericii, dupa atitudinea eterodocsilor fata de Biserica Ortodoxa, precum si dupa ravna celor convertiti la ortodoxie. In totalitatea ei, Biserica adopta aceeasi pozitie medie, prin Sinodul I ecumenic de la Niceea (325). Prin canonul 8, Sinodul hotaraste ca cei ce se numesc catari (no-vatieni) sa fie primiti prin punerea mainilor, dupa o declaratie de acceptare a invataturilor Bisericii. Dar in canonul 19 hotaraste ca paulinistii care s-au intors la Biserica Universala sa se boteze negresit. Daca comparam aceste doua canoane, constatam ca Parintii Sinodului au adoptat o masura mai blanda fata de novatieni, carora le-au recunoscut Botezul si alta masura mai aspra fata de paulinisti, carora nu le-a recunoscut Botezul. Paulinistii, sau adeptii lui Paul de Samosata, invatau ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant nu sunt trei persoane deosebite, ci una singura in care se manifesta acelasi Dumnezeu sub trei chipuri, deci nu aveau credinta adevarata in Sfanta Treime, desi se botezau in numele Sfintei Treimi. Astfel, criteriul prim, obiectiv, dupa care s-au calauzit parintii Sinodului in adoptarea iconomiei fata de novatieni, n-a fost numai Botezul savarsit in numele Sfintei Treimi, ci si credinta adevarata in Sfanta Treime. Paulinistii neavand aceasta credinta, cu tot botezul lor canonic, ca forma, au ramas supusi acriviei.

Aceeasi atitudine binevoitoare au aratat-o parintii Sinodului I ecumenic si fata de meletieni considerandu-i nu eretici molipsiti de erezie, ci numai schismatici si primindu-i in randurile credinciosilor Bisericii Ortodoxe prin Ungere cu Sfantul Mir. Aplicarea iconomiei sau acriviei in istoria Bisericii s-a facut continuu printr-o adevarata dialectica, in functie de dorinta sincera si de dragostea celor care solicitau intrarea in comuniune cu Biserica cea unica a lui Hristos. Asa s-a ajuns la aplicarea principiului unic in doua moduri, fara sa fie pusa in discutie autoritatea Bisericii. Asa se explica faptul ca, simultan, o Biserica autocefala a putut aplica iconomia, in timp ce alta aplica acrivia, dupa manifestarea deosebita a dragostei fata de Biserica in cauza a comunitatii eterodoxe, din care proveneau cei veniti la ea, fara ca aceasta practica sa dauneze unitatii Bisericii, dar servind interesele din acel timp ale uneia sau alteia dintre Bisericile locale.

Toate acestea dovedesc ca Biserica Ortodoxa procedeaza cu foarte larga libertate in aplicarea iconomiei fata de fratii in Hristos care se gasesc in afara ei, si ca iconomia aceasta, in Ortodoxie, aplicata cu masura si largita cu dragoste fata de toti, in cele ce este nevoie si de cate ori este nevoie, urmeaza sa reglementeze, si pe mai departe, raporturile Bisericii Ortodoxe cu toate celelalte Biserici si confesiuni crestine. Prin aplicarea iconomiei Biserica depaseste limitele ei, mergand dincolo de zidurile si portile ei, pe care iconomia le deschide, lasand sa se arate tuturor adancimea nelimitata si plina de lumina a imparatiei lui Dumnezeu, care are menirea sa-i cuprinda pe toti in sine, restabilind astfel prin iconomia ei "unitatea ecumenica a Bisericii Domnului".

Procedee prevazute de canoane pentru reprimirea schismaticilor

Biserica cea una a lui Hristos, fiind trupul spiritual al Celui care recapituleaza pe toti in Sine, in indelungata sa istorie, a aplicat acrivia si iconomia atat fata de membrii credinciosi ai Bisericii Ortodoxe, cat si fata de eterodocsi, care isi manifestau dorinta sa fie in legatura ha-rica cu ea.

Fata de membrii sai, Biserica savarseste aceasta lucrare prin propovaduirea adevarului si prin harul sfintitor, pe care il impartaseste prin Sfintele Taine, aplicand iconomia de la caz la caz. Fata de ereticii si schismaticii din afara ei, Biserica isi desfasoara actiunea sa mantuitoare prin predicarea cuvantului adevarului si prin chemarea la Hristos, pe care le-o adreseaza in permanenta. Aceasta in privinta folosirii, celui dintai mijloc pe care l-a mostenit si-l detine prin succesiune apostolica, adica a mijlocului care reprezinta adevarul mantuitor. In ce priveste folosirea celui de al doilea mijloc, care i-a fost incredintat tot prin succesiune apostolica, adica impartasirea harului sfintitor, si schismaticilor din afara ei, Biserica foloseste dispozitia canoanelor, care au devenit regula pentru toata Biserica, in legatura cu unele randuieli ceremoniale de primire a eterodocsilor in Biserica.

Astfel, potrivit acestor dispozitii, Biserica a recunoscut unora numai Botezul, altora toate Tainele, impartindu-i in doua categorii. Pe cei carora le-a recunoscut numai Botezul - cu motivarea ca este savarsit in numele Sfintei Treimi, i-a primit punandu-i sa anatematizeze eresul (can. 7 Laodiceea) si administrandu-le Taina Mirungerii (can. 7 Laodiceea; 57 Cartagina , 7 Sin. II ec. , 95 Trulan). Pe altii i-a primit si socotit membri prin revenirea lor la comuniunea cu membrii ei, cerandu-le doar sa faca "scrisori" si sa "anatematizeze eresurile lor... si pe toate celelalte" (can. 1, 5 si 47 Sf. Vasile cel Mare ; 8 Sin. I ec.; 7 Sin. II ec. 95 Trulan).

Canonul 7 al Sinodului I ecumenic, in afara de faptul principial si anume: extinderea aplicabilitatii iconomiei si la eterodocsi, mai arata inca trei lucruri importante: 1) Multimea ereziilor din timpul acela; 2) Marea grija a Parintilor pentru pastrarea intacta a invataturii Bisericii 3) Diferentierea ereticilor dupa gravitatea ereziei si dupa chipul savarsirii Botezului. Cele statornicite in canonul 7 al Sinodului II ecumenic se confirma de catre sinodul VI ecumenic in canonul 95, completandu-se ceea ce era necesar cu privire la ereticii aparuti intre timp. Hotararea Sinodului VI ecumenic (Trulan) cu privire la primirea in Biserica a diferitilor eterodocsi a ramas norma generala in Biserica Ortodoxa. Ereticii care nu cred in Sfanta Treime, n-au Botezul ca Taina si-l savarsesc ca un rit indepartat de cel a Bisericii, se reboteaza ; ereticii care au Botezul in numele Sfintei Treimi, fara sa aiba Preotia ca Taina, se primesc prin Ungerea cu Sfantul Mir, ereticii botezati in numele Sfintei Treimi si avand si Preotia ca Taina, daca au primit la ei Mirungerea, se primesc numai prin lepadarea de credinta anterioara si prin marturisirea credintei ortodoxe.

Inainte de hotararile acestor canoane, Sfantul Vasile cel Mare in prima sa epistola, scrisa in anul 374 lui Amfilochie din Iconium, lamureste cateva probleme referitoare la intrebarea daca cei botezati la unele asociatii eterodoxe ar trebuie rebotezati sau nu in cazul cand s-ar converti la Biserica Ortodoxa. "Contributia Sfantului Vasile cel Mare in raspunsul dat lui Amfilochie, corespunzator canonului 1, este stabilirea unor criterii mai clare pe baza carora pot fi grupati cei ce se abat de la doctrina si disciplina Bisericii, in functie de categoria din care fac parte aplicandu-se si procedura de reprimire. El prevede trei categorii: a ereticilor, a schismaticilor si a celor care se roaga in adunari separate de Biserica. Prima categorie - a ereticilor - o formeaza cei care se instraineaza cu totul de Biserica prin invatatura potrivnica credintei ortodoxe ; a doua categorie - a schismaticilor - o formeaza cei care se separa de Biserica prin chestiuni bisericesti de mai mica importanta, chestiuni care nu privesc credinta si dogmele ; iar a treia categorie o formeaza cei care, in adunarile pentru rugaciune, nu mai pomenesc pe ierarhul superior, formand astfel adunari ilegale". Spre a sti cum sa se procedeze la primirea in Biserica a celor ce se convertesc de la astfel de grupuri, Sfantul Vasile spune ca trebuie sa se tina seama de ceea ce au hotarat Sfintii Parinti din timpurile mai vechi, cu privire la asemenea eterodocsi sau schismatici, procedandu-se in conformitate cu aceste hotarari. Dar, analizand mai indeaproape invatatura unora pe care cei mai vechi i-au socotit schismatici, Sfantul Vasile i-a considerat eretici - motivand aceasta cu abaterea lor de la dreapta invatatura a Bisericii - si de aceea el, personal, impunea acestora, la reprimire, botezarea din nou. El a adaugat insa, ca acolo unde acestora li s-a primit Botezul, li se poate primi in continuare; iar daca ar accepta sa fie botezati din nou, aceasta sa nu inspaimante, fiindca n-ar fi o incalcare a canoanelor care interzic repetarea Botezului, ci o aplicare a acestor canoane care obliga sa fie botezati din nou cei care au fost botezati ca eretici.

Sfantul Vasile, in pogoramantul la care convine pentru reprimirea fara botezare din nou a ereticilor care n-ar accepta rebotezarea, aduce drept motivare, deopotriva interesul sau binele general al Bisericii si al mantuirii celor care se intorc in Biserica. In acest sens el spune : "Dar daca aceasta (neprimirea Botezului din nou) ar fi piedica ordinii obstesti sa se aplice iarasi obiceiul si sa se urmeze Parintilor care au randuit cele (de cuviinta) pentru noi. Caci ma tem ca nu cumva, intrucat hotaram sa zaboveasca in privinta Botezului, sa impiedicam pe cei ce se mantuiesc, prin asprimea oranduielii". Aceasta motivare a Sfantului Vasile ramane valabila pentru orice imprejurare asemanatoare care se poate ivi oricarei Biserici particulare.

Schisme existente in prezent in Biserica Ortodoxa in general

Pe langa aceste schisme amintite, care isi au originea inca din epoca primara a crestinismului, mai exista asa-numitele grupari anarhice deosebite nu numai prin felul de organizare si conducere, ci si in modul de a intelege crestinismul. Dintre aceste grupari amintim pe asa-numitii stilisti sau calendaristi, adica partizanii stilului vechi, care au ramas la calenadrul iulian neindreptat. Intr-adevar indreptarea calendarului constituie una dintre problemele principale pentru refacerea unitatii Bisericii, ea fiind dezbatuta atat la Congresul interortodox de la Constantinopol din 1923, cat si la Conferinta panortodoxa de la Rodos din 1961, fiind inscrisa si intre primele zece teme ale viitorului Mare Sinod Ortodox. In urma hotararilor Conferintei de la Constantinopol din 1923, Bisericile Ortodoxe sunt impartite in doua : o parte care, pentru conditii practice locale au ramas la stilul vechi sau calendarul iulian neindreptat, ca de exemplu: Bisericile :" Rusa, Sarba, Patriarhia Ierusalimului si Manastirile din Athos, afara de Vatoped, si alta parte care, adoptand recomandarile Conferintei interortodoxe de la Constantinopol din 1923, dar aplicandu-le numai partial, se servesc de un calendar mixt, adica au adoptat calendarul iulian indreptat (stilul nou) numai pentru sarbatorile cu data fixa, pastrand Pascalia pe stilul vechi, in aceasta situatie se afla Biserica din Patriarhia Ecumenica (Constantinopol), Patriarhia Antiohiei, cea a Alexandriei, Bisericile din Grecia, Romania, Bulgaria, Cipru, Polonia, Cehoslovacia si Albania. Grupari stiliste exista numai in Bisericile din aceasta categorie, care au adoptat calendarul indreptat.

"Fara indoiala, unificarea calendarului liturgic in toate Bisericile Ortodoxe ramane un deziderat a carui implinire e demna de urmarit si pe viitor cu toata staruinta, pentru ca realizarea lui ar insemna un pas important spre o unitate cat mai deplina a Ortodoxiei". De aceea se fac in ultima vreme eforturi din partea tuturor Bisericilor si confesiunilor crestine de a se ajunge la o uniformitate in aceasta privinta. La Consfatuirea de specialisti in problema pascala care a avut loc la Chambesy intre 28 iunie - 3 iulie 1977, si unde Biserica noastra a fost reprezentata de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, "reprezentantii Bisericilor Ortodoxe intruniti acolo din initiativa Primei Conferinte Panortodoxe Presinodale (noiembrie 1976) au respins propunerile pentru "stabilizarea" datei Pastilor, hotarand sa se respecte si in viitor regulile pascale consfintite la Niceea, dar se recomanda celor trei Biserici - Rusa, Sarba si celor din Patriarhia Ierusalimului (care nu si-au indreptat calendarul si cu care serbam, din motive de unitate, in aceeasi data Pastile) - indreptarea calendarului. Daca acest deziderat s-ar realiza, "se vor gasi atunci solutii si pentru inlaturarea putinelor diferente din anumiti ani intre datele Pastilor indicate de astronomi si cele indicate de calendarul pascal gregorian ...pentru ca sa ajungem astfel ca toti cei ce cred in Iisus "sa fie una" macar in comemorarea anuala a marelui eveniment al invierii Lui care sta la temelia credintei crestine". Pana la realizarea acestui deziderat, Consfatuirea de specialisti a hotarat ca problema indreptarii calendarului sa fie solutionata de catre fiecare Biserica autocefala in parte, pentru ca atunci cand va fi momentul oportun pentru realizarea acestei indreptari, ea sa fie primita fara rezerve, fara opozitie si fara tulburari si sciziuni.

Inlaturarea schismelor - conditie pentru reafirmarea unitatii Bisericii

Ideea refacerii unitatii crestine este comuna Bisericilor si este caracteristica azi pentru conceptia raporturilor de viitor, asa cum ele se doresc, din toate partile, in nuante confesionale deosebite totusi. Dezbinarea imprastie si opune puterile morale ale crestinatatii si compromite reputatia ei. S-a implinit deci vremea intelegerii crestine, ln spiritul si pentru servirea marilor idei, pe care Bisericile le reprezinta si le propaga toate.

Problema unitatii Bisericii este actuala intai pentru ca aceasta unitate e resimtita ca o necesitate vitala de credinciosii de astazi ai Bisericilor locale; actuala pentru ca ideea este pusa in circulatie de miscarea ecumenica a Bisericilor care isi da osteneala in aceeasi directie a restabilirii armoniei crestine. Bisericile vor face lucru util daca vor initia lucrari de apropiere in vederea unirii, lucrari la care sa se invite si miscarea ecumenica, in conditiile unei colaborari ireprosabile. Unitatea Bisericii este un lucru prea mare si prea placut lui Dumnezeu, pentru ca toate Bisericile crestine sa aiba vreo rezerva de a-si conjuga eforturile in acest sens.

Unitatea Bisericii este actuala si pentru ca se intalneste cu tendinta generala a oamenilor de astazi, de a se apropia si a se uni. Rareori s-a vazut in istorie un efort mai sustinut al oamenilor de pretutindeni, de a se cunoaste, de a se ajuta, de a se iubi. E un duh al unitatii umane, cum n-a existat, poate, niciodata. Stradaniile pentru unitatea Bisericii se integreaza in marele elan de unitate al lumii contemporane.

Unitatea Bisericii e actuala, in fine, prin insasi fiinta si constitutia acestui dumnezeiesc asezamant. Ontologia Bisericii e insasi unitatea ei. Biserica este teandrica, adica este Hristosul continuat, expresia unitatii desavarsite a lui Dumnezeu si a omului in spatiul vietii paman-testi. Biserica intemeiata de Dumnezeu, fiind alcatuita din oameni, existenta ei este in functie de unirea stransa si reala a oamenilor cu Dumnezeu si a oamenilor intre ei, adica a crestinilor. Aceasta unire e ceruta solemn si testamentar de Mantuitorul, in rugaciunea arhiereasca, si e recomandata de Sf. Apostol Pavel Bisericilor din Roma, Corint si Efes. Unitatea Bisericii se integreaza in eternitatea vietii divine.

Dezbinarea bisericeasca este pentru intreaga lume prilej de nemultumire si neincredere. Ea trebuie sa inceteze, prin intelegerea si unirea crestinilor in pacea, fratia si libertatea aduse omenirii de Iisus Hristos! Crestinii nu vor putea vorbi de pace, daca nu va fi pace intre Biserici. Ca sa fie pace intre Biserici, trebuie sa se recunoasca si sa se indrepte gresalele facute impotriva unitatii ei si sa se revina pe o pozitie crestina potrivita cu invatatura propovaduita de Mantuitorul si transmisa de Sfintii Apostoli. Pentru a fi pace intre Biserici, trebuie sa se revina la spiritul care asigura pacea crestina ; acesta este spiritul sinodal si autocefal.

Faptul ca Biserica Ortodoxa este organizata in Biserici nationale, autocefale, este o garantie ca ea nu se gandeste sa ceara altora unirea prin incadrare intr-un sistem in care li s-ar impune autoritatea ei. Ea este, insa, cu atat mai mult impotriva unei uniri care i-ar lua autonomia si i-ar cere sa adopte invataturi, practici de cult sau conceptii pe care, nu le-a cunoscut nici Sfanta Scriptura nici Traditia Bisericii.

Ca madulare vii si constiente ale Ortodoxiei, suntem datori nu numai sa pastram nestirbit tezaurul adevarului si frumusetilor ei, ci suntem chemati sa-l adancim si sa-l imbogatim pe masura nevoilor si aspiratiilor veacului in care traim. In cadrul acestui efort comun al Bisericilor crestine, de a se apropia prin tot mai buna cunoastere, este de datoria fiecareia in parte, de a se prezenta fiecare, ca un tot in deplina armonie, inlaturand din sanul ei orice schisma si dezbinare.

Constantin Rus

09 Iulie 2012

Vizualizari: 6314

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE