Ascultare si autoritate

Ascultare si autoritate Mareste imaginea.


Ascultare si autoritate

Dimensiunile bisericii structurate ierarhic

Introducere

Autoritatea ecleziala nu a fost niciodata un monopol detinut de cativa alesi (Efeseni 4, 11-12) - fie ei episcopi sau clerici de rand. Ea este responsabilitatea tuturor. In aceeasi ordine de idei, ascultarea nu e o obligatie a laicatului sau a clerului, ci o necesitate pentru toti credinciosii, indiferent daca sunt membri ai clerului sau mireni. In istoria crestinismului, veacuri intregi de clericalism institutionalizat urmate de o "revolutie laica" atat in interiorul bisericilor conservatoare, cat si in cel al bisericilor care resping structurile ierarhice, au transformat conceptele de autoritate si ascultare in concepte problematice, controversate si uneori chiar desconsiderate. Cu toate acestea, clericii si mirenii nu pot exista unii fara ceilalti; parintele duhovnicesc si fiii/fiicele lui sufletesti sunt uniti existential in Hristos.

Impreuna, ei formeaza Trupul Viu al lui Hristos; impreuna, ei traiesc misterul hristic. Orice diferenta dintre ei este sau functionala sau temporara - in niciun caz esentiala. Ceea ce este esential e relatia de dragoste si incredere dintre ei, care se hraneste din dragostea lui Hristos si din jertfa Lui pentru noi toti. Unitate in diversitate - iata una dintre fagaduintele lui Dumnezeu privind Biserica Sa. Prin urmare, orice forma sau expresie de autoritate nu trebuie sa reflecte orgolii omenesti, ci smerenie duhovniceasca, fiind o copie fidela a ierarhiei divine si o expresie a supunerii fata de voia Tatalui nostru Cel din ceruri (Matei 23, 9). Nu bunastarea (bene esse) constituie adevarata esenta (esse) a umanitatii, ci ascultarea. Ierarhia bisericeasca exista pentru a aduce la lumina "preotia imparateasca" (I Petru 2, 9) si vocatia spirituala a tuturor oamenilor intr-o lume minunat intocmita de Creatorul ei.

Calea ascetilor

"Ascultarea este buna, dar numai daca se face pentru Dumnezeu".

In traditia ascetica a Bisericii, ascultarea este "bunul cel dintai in toate virtutile incepatoare, fiindca nimiceste parerea de sine si naste in noi smerita cugetare". Pentru monahi, deplina ascultare, inteleasa ca renuntare la voia proprie si desertare de sine (vezi Filipeni 2, 8), este o parte integranta a tuturor stradaniilor ascetice. Fara ea, viata monahala ar fi de neconceput.

In limba greaca, termenul thelema ("vointa") deriva din cuvintele theein lian, care denota "viziunea clara" a unei persoane care doreste sa obtina ceva; pe de alta parte, thelema poate fi un derivat al expresiei theletou lemma, care implica implinirea unei dorinte. In ambele cazuri, insa, este vorba despre educarea si calauzirea vointei, nu despre anihilarea ei. Fiind fapturi ale Dumnezeului Treimic, "suntem fiii (...) voii Lui". Atat timp cat e rodul unei alegeri proprii libere si rationale, exercitarea facultatii vointei, orientata spre implinirea poruncilor lui Dumnezeu, este un atribut esential al umanitatii. Sfantul Ignatiu din Antiohia scria: "Ce faci, sa faci de bunavoie si ti se va face si tie la fel".

In scrierile patristice, numai diavolul nu are vointa. Vointa e o conditie necesara mantuirii. Ea presupune impreuna-lucrarea omului cu Dumnezeu: Dumnezeu alege de bunavoie riscul de a-l iubi pe omul cel pierdut si de a porni in cautarea lui, iar omul raspunde initiativei divine printr-o totala reciprocitate a iubirii si cautarii - pentru ca, iubindu-L pe Dumnezeu, pleaca si el in cautarea Lui printr-un act de vointa.

Am subliniat in capitolul precedent faptul ca Sfintii Parinti nu vorbesc despre ascultare ca despre o norma absolut necesara. Ascultarea transcende supunerea, cu care este confundata de obicei. Virtutea ascultarii se manifesta in contextul iubirii si al increderii, al relatiei personale intru Hristos dintre doi oameni, relatie care, in ea insasi, le reveleaza acestora prezenta lui Hristos (Matei 18, 20). In afara acestei relatii, autoritatea se transforma in orgoliu, iar ascultarea in vinovatie - atitudini care submineaza fiinta spirituala a Bisericii si structurile sale ierarhice.

Biserica lui Hristos este o biserica cu o structura ierarhica; ierarhia, care "corespunde imitarii Iui Hristos", reflecta ordinea vietii "chiar si printre fapturile ceresti"'. Aceasta nu inseamna ca harul Duhului Sfant se revarsa doar asupra ierarhiei bisericesti, adica asupra slujirii si lucrarii ei; harul Sfantului Duh se revarsa asupra tuturor oamenilor. Fiecare credincios este considerat imparat, preot si profet, iar darurile Duhului Sfant sunt multe si felurite (I Corinteni 12, 28-30), fara a fi rezervate clerului hirotonit si nici reduse la o totala obedienta din partea credinciosilor (I Tesaloniceni 5, 19-20). Sa ne amintim de influenta exercitata in crestinismul rasaritean de monahii nehirotoniti, "laici", care s-a dovedit a fi mult mai pregnanta decat influenta ierarhilor.

Autoritatea sacramentala a ierarhilor a existat dintotdeauna alaturi de autoritatea duhovniceasca a sfintilor, revendicandu-se una de la cealalta si conditionandu-se reciproc. La modul ideal, ele lucreaza impreuna si se intrajutoreaza intocmai celor doua aripi ale unei pasari, echilibrandu-se si completandu-se intre ele. Dimensiunea ierarhica si dimensiunea duhovniceasca a Bisericii nu pot fi corect interpretate decat in relatie cu slujirea preoteasca si profetica a tuturor fiilor si fiicelor lui Dumnezeu (I Petru 2, 9) - fie ei clerici sau mireni .

Autoritatea bisericeasca se identifica cu suflarea de viata datatoare a Duhului; prin urmare, ea este sinergica, nu tiranica - asa cum afirma unii exegeti. Pe de alta parte, rolul sfantului nu poate inlocui rolul episcopului, care e chemat sa se afle in fruntea credinciosilor si sa fie o pilda pentru ei in privinta purtarii crucii iubirii si libertatii in Hristos. Ortodoxia nu a incercat niciodata sa rezolve acest aparent paradox bidimensional; credinta ortodoxa nu poate fi redusa nici la cateva personalitati duhovnicesti harismatice, nici la cativa episcopi de exceptie. Dimpotriva, atat sfintii cat si episcopii personifica dimensiunea comunitara a Bisericii, constant afirmata in fiecare dintre lucrarile si slujirile ei.

Inca de la inceputurile timpurilor apostolice se recomanda mirenilor sa-i asculte pe clerici. Sfantul Ignatiu din Antiohia ii incuraja pe tralieni sa se supuna: "episcopilor ca si lui Iisus Hristos (...), preotilor ca si apostolilor (...), si sa-i respecte pe diaconi (...), pentru ca acolo unde se afla unii ca acestia, acolo se va afla si Biserica".

O astfel de supunere nu este usor de realizat nici in teorie, nici in practica. Sfantul Clement Alexandrinul afirma raspicat ca vointa omului nu e ceva cu care acesta se naste, ci o trasatura de caracter care se invata in timp. Pentru a se ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu, e necesar ca vointa umana sa parcurga anumite stadii pedagogice de dezvoltare. Ascultarea tine de vointa rationala autentica a credinciosului; ea este ratiune infipta in crucea sufletului, "precum ai infige nicovala in lemn ca sa reziste la toate loviturile, la toate ispitele, la toate zgomotele ocarilor, calomniilor, batjocoririlor si nedreptatilor cu care, una dupa alta, poate sa fie ciocanita; astfel mintea nu slabeste defel, nici nu patimeste vreo zdrobire, ci ramane mereu linistita si nemiscata".

Valoarea suprema a libertatii

"Libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu" (Romani 8, 21) este o libertate dobandita prin asceza. Cred sincer ca alegerea, optiunea personala, este cel mai extraordinar dar facut omului. Desi libertatea poate deveni o sursa de autodistrugere pentru unii oameni, ea ramane, in mod esential, un privilegiu unic acordat umanitatii; iata motivul pentru care de-a lungul capitolului de fata am subliniat notiunea de libertate adevarata obtinuta prin ascultare in Biserica. Ea constituie un aspect vital al relatiilor interumane, desi risca sa fie ignorata din pricina trambitarii utilitarismului si a oportunismului - caracteristice tuturor timpurilor.

In privinta conceptului de autoritate si a felului in care se impleteste cu ascultarea, iata definitia lui oferita de Dictionarul teologic (editia 1965):

"[Autoritatea este] incredintarea palpabila, demonstrabila, sau revendicarea drepturilor unei persoane (...) capabile de a convinge pe altcineva de validitatea unui adevar sau a unui ordin si de a-l obliga pe acesta sa-l accepte, chiar daca nu este evident. Acceptarea unui ordin din partea unui for de autoritate se numeste ascultare; acceptarea unui adevar din partea unui for de autoritate se numeste credinta. Ambele sunt moduri de recunoastere indirecta, bazata pe autoritatea unui intermediar" .

Intr-o epoca in care miscarile de aparare a drepturilor omului au ameliorat vizibil conditiile de viata, in care "arhipelagul gulag", abuzurile comise asupra copiilor si varstnicilor neajutorati, si exploatarea resurselor Terrei au lasat lumea in stare de soc, intr-o perioada in care se pune un accent deosebit asupra libertatii de gandire si exprimare si in care imperialismul si totalitarianismul sunt puse la indoiala si respinse la tot pasul, autoritatea nu ar trebui sa fie nici acceptata orbeste, nici preluata in mod neanalitic pentru a fi apoi institutionalizata si turnata in tipare obiective, in timp ce reprezentantii diverselor ei structuri isi aroga un statut de "infailibilitate". Oriunde ne-am afla pe acest pamant, suntem martorii prabusirii structurilor autoritare si paternaliste. Datoria crestinilor este de a se angaja intr-un dificil proces de cautare: "a unei noi realitati in lumina Revelatiei treimice (...). In esenta, revolta contemporana impotriva figurii paterne nu e o negare a paternitatii in sine, ci o cautare a paternitatii trinitare in duhul iubirii si al respectului reciproc, pentru ca Duhul Sfant Cel de viata datator sa poata fi impartasit tuturor".

Valoarea suprema a libertatii este greu de inteles. Intrupata si fara de sfarsit, ea determina limitele Bisericii. Exista ispita de a obiectiva aceasta libertate, de a idolatriza autoritatea unei institutii sau a unei persoane. De aceea, se pune problema de a defini limitele libertatii personale si a discerne intre autoritatea autentica si cea utilitarista. Cel mai potrivit limbaj prin care se poate descrie libertatea este acela al iubirii altruiste, neconditionate, dinamice, desavarsite, totdeauna pregatite sa-l indemne pe credincios sa gaseasca un lepros, sa-i dea trupul sau si sa-l ia pe al lui.

Dorinta de a ajuta pe om sa regaseasca in el insusi chipul lui Dumnezeu, dupa care a fost creat dintru inceput, il determina pe Sfantul Isaac Sirul sa ne imbie urmatoarele povete: "Sa nu infrunti pe nimeni pentru vreo greseala, ci sa te socotesti pe tine insuti pricina greselii si raspunzator in toate. (...) Fereste-te de discutii despre dogme ca de un leu infuriat. Sa nu intri in acestea nici cu credinciosii Bisericii, nici cu cei straini".

Mai presus de orice, acesta este un indemn de a ne identifica cu aproapele nostru si de a ne feri sa emitem judecati morale la adresa lui, chiar daca este vorba despre un pacatos.

Credinciosii ortodocsi nu trebuie sa caute un "refugiu" in convingerea simplista ca autoritatea suprema se afla in mainile patriarhului sau episcopului locului, ale sinoadelor sau consiliilor ecumenice. Desi atari convingeri nu sunt intru totul eronate, ele sunt limitate, amenintand sa institutionalizeze Biserica, transformand-o intr-un obiect. Episcopii si sinoadele reprezinta instrumente ale autoritatii bisericesti care opereaza, in principal, in caz de necesitate sau atunci cand se ivesc conflicte, adica in situatii anormale - cum ar fi inlaturarea ereziilor si restabilirea ordinii, disciplinei si armoniei pastorale. In ultima instanta, autoritatea ecleziala nu poate fi definita cu exactitate, pentru ca ea nu se va limita niciodata la un anumit individ sau la un grup de indivizi, la un consiliu local sau la un sinod. Autoritatea ecleziala este experierea Dumnezeului cel tainic, revelat in Iisus Hristos prin Duhul Sfant care calauzeste Biserica: "Aceasta realitate intrupata se manifesta ca o subor donare reciproca a iubirii rezultate din impartasirea cu viata tainica si mantuitoare a Bisericii. Iata in ce consta autoritatea ecleziala cea adevarata si atot-transcendenta; ea se afla dincolo de orice fel de structura organizatorica si de orice fel de institutie".

Prin urmare, sa nu identificam Biserica cu autoritatea deoarece autoritatea este o structura lumeasca complet straina de fiinta Bisericii.

Spiritualitatea libertatii

Din nefericire, autoritatea este deseori confundata cu puterea, prin care se intelege capacitatea de a-i constrange pe altii sa faca un anumit lucru. Ceea ce li s-a intamplat lui Adam si Evei, care au distrus armonia perfecta a relatiilor interumane, s-a extins si asupra poporului lui Israel, in cazul caruia armonia unui popor ales, calauzit in intregime de voia lui Dumnezeu, a degenerat in neascultare si necredinta. Prin analogie, deci, ceea ce are loc in mod frecvent in relatiile dintre barbati si femei are loc si in Biserica, ascultarea transformandu-se in obedienta si dominare. Dar a fi ascultator sau obedient nu inseamna a se supune vointei celui care este mai puternic decat noi, ci a se cuceri lui Dumnezeu, a-L asculta (in greceste akouo) si a-L auzi, a fi numai urechi, cum se spune. A asculta de cineva inseamna a-l iubi.

Prin urmare, pentru cei aflati in pozitii de autoritate, carora aceste pozitii le-au fost incredintate de catre altii, ascultarea e o virtute esentiala. De cele mai multe ori, ii ajutam pe ceilalti printr-o prezenta calma, linistita si printr-o ascultare atenta a cuvintelor pe care le rostesc ei, nu prin ceea ce le spunem noi sau prin ceea ce-i sfatuim sa faca. Arta de a-i asculta pe ceilalti nu e deloc usor de dobandit, asa cum poate presupun unii dintre noi; potrivit Sfintilor Parinti si preceptelor spiritualitatii ascetice, ea e la fel de rar intalnita ca si practica rugaciunii neincetate, pin nefericire, autoritatea spirituala se manifesta adesea printr-o revarsare de vorbe care in loc sa scoata la lumina Cuvantul revelat in isihie, il estompeaza cu desavarsire.

Privind lucrurile prin prisma iubirii neconditionate si a rugaciunii isihaste, obiectivul fundamental al oricarei autoritati este impartasirea din potirul intelegerii adancimii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu constrange pe nimeni, El ii indreapta pe cei rai. Desi vorbeste cu autoritate, El nu-Si impune niciodata vointa - nici macar asupra celor care-L resping, il osandesc, il tradeaza, il biciuiesc si-L rastignesc. Dumnezeu nu doreste sa aiba robi sau slugi, ci prieteni (cf. Ioan 15, 14-15). Intreaga viata si slujire a Bisericii trebuie sa se bazeze pe persoana lui Hristos, al carui Trup il reprezinta in spatiu si timp. De-a lungul istoriei, persoanele (sfintii) au fost cei ce si-au impropriat atitudinea hris-tica. Ei si-au asumat raspunderea pentru semenii lor, slujindu-le acestora "din toata inima" lor si "din tot sufletul" lor si "din toata puterea" lor si "din tot cugetul" lor (Luca 10, 27). Mai presus de orice, insa, autoritatea inseamna "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Marcu 12, 31) - nu dominandu-l, ci devotandu-i-te lui, chiar si celui mai mic dintre cei "foarte mici" (Matei 25,45).

Din nefericire, autoritatea frecvent manipulata in Biserica. Scopul ei - spre pilda, necesitatea de a-i invata pe oameni si dorinta acestora de a-si spiritualiza viata - e adeseori intrebuintat pentru a "binecuvanta" mijloacele si a-si justifica subordonarea fata de dimensiunea lumeasca. Unii clerici manipuleaza sufletele care le-au fost incredintate, distorsionand doctrina crestina si invataturile duhovnicesti pentru a le "adapta" unor asa-zise "tipare de spiritualitate". Desigur, fiecare credincios e liber sa-si aleaga parintele duhovnicesc dintre cei ce manifesta o adevarata intelegere fata de nevoile lui, dar structurile bisericesti sunt adeseori atat de autoritare incat ramane foarte putin loc pentru libertatea si iscusinta de a-i deosebi pe povatuitorii duhovnicesti sanatosi de cei bolnavi.

In viata spirituala, copiii neseriosi sau superficiali devin adulti neseriosi sau superficiali; nefiind in stare sa gandeasca profund si sa ia decizii majore, raman indiferenti fata de viata duhovniceasca. Dar oamenii sunt chemati la dragoste activa, pusa in practica, nu la indiferenta. Este regretabil ca preotii prefera sa-i ridice in slavi pe mai-marii ierarhiei bisericesti in loc sa-i respecte pe mireni. Este regretabil, de asemenea, ca preotii nu sunt in stare sa accepte critica celor aflati in pozitii inferioare lor; iata consecintele negative ale notiunii de "indestructibilita-te" sau "permanenta" a hirotoniei. Insemnatatea traditiei ar trebui sa fie cruciala in crestinismul ortodox numai atunci cand e aplicata intr-un climat de incredere reciproca, dragoste fata de aproapele, comuniune sincera si dezinteresata. Folosirea gresita a autoritatii pastorale ascunde multe primejdii, dintre care cea mai mare e aceea de a-L ignora pe Dumnezeu, a-L lasa deoparte sau a-L trimite "in inaltul cerului" - de unde nu mai e accesibil credinciosilor decat daca acestia reusesc sa depaseasca straturi intregi de obstacole ridicate de oameni pentru oameni. Cel mai mare abuz de autoritate pastorala este transformarea vigilentei duhovnicesti in constrangere spirituala.

Oamenii se simt mai in siguranta atunci cand nu ies din cuvantul "parintilor duhovnicesti" (idolii lor), fara sa faca vreo distinctie intre cei actuali si cei din vechime, pentru ca nu accepta sa recunoasca deschis slabiciunile clericilor si ale ierarhilor zilelor noastre. De altfel, care dintre defectele Sfintilor Parinti au fost sau sunt prezentate cinstit sau admise cu usurinta? Cu toate acestea, asa cum am precizat in capitolul despre slujirea pastorala si sfasierile launtrice ale omului, si slabiciunile ar trebui sa fie o parte integranta a mostenirii lasate noua de Sfintii Parinti si de Sfanta Traditie. De exemplu, de ce nu subliniem faptul ca anumite defecte de caracter sau de comportament ale ierarhilor, ca si unele erori doctrinare, pot fi pozitive si creatoare? Atunci cand un episcop al zilelor noastre pacatuieste, el isi pierde intreaga credibilitate, in timp ce daca aflam despre pacatele unuia dintre sfintii din trecut, acestea sunt imediat justificate, intr-un fel sau altul.

A intelege, accepta si respecta complexitatea fapturii umane - asa cum ne intelege, ne accepta si ne respecta Dumnezeu pe noi toti - e o sarcina formidabil de grea. Facem mare caz de "infailibilitatea" slujitorilor lui Dumnezeu in virtutea faptului ca sunt trimisi "de sus", in loc sa cautam sa-L cunoastem pe Dumnezeu prin ascultarea fata de un pastor adevarat (Ioan 10, 14-15). Astfel, in loc sa ne maturizam prin cultivarea spiritului analitic si in loc sa punem intrebari, am ajuns sa consideram ca viata crestina trebuie sa fie o incadrare mecanica in tiparele unui spirit de turma care ne infantilizeaza si depersonalizeaza. Sa fie adevarat, oare, ca autoritarismul Bisericii domina si inabusa toate celelalte aspecte dinamice ale vietii crestine?

Concluzii

Aceasta analiza a conceptului de autoritate in viata si spiritualitatea Bisericii nu intentioneaza sa conteste semnificatia autoritatii necesare unei bune desfasurari a vietii religioase sau a teologiei Bisericii Crestine. Ca sursa a autenticitatii si identitatii ecleziale, asa cum a fost ea exprimata dintru inceputuri in preotia Mijlocitorului "intre Dumnezeu si oameni: Omul Hristos Iisus" (I Timotei 2, 5), structura sacramentala a sacerdotiului este o structura demna de tot respectul.

As dori sa precizez ca nu sunt un partizan al ideii de "revolutie" in Biserica sau de "emancipare" a structurilor ei. Ceea ce doresc eu sa subliniez este ca o libertate afirmata ca reactie la o autoritate "cazuta" e o libertate la fel de "cazuta" sau o pseudolibertate. Asa cum afirma parintele Alexander Schmemann, nu exista libertate adevarata in afara Bisericii.

Scopul capitolului de fata este de a atrage atentia asupra unor deficiente fundamentale in procesul de intelegere a notiunilor de autoritate si ascultare, asa cum sunt puse ele in practica de diverse institutii si structuri contemporane. Solutiile care se cer aplicate in cazuri de criza trebuie cautate atat in sursele slujirii preotesti puse in lumina de Domnul si Mantuitorul nostru, cat si in docu-mentele-marturii ale felului in care s-a desfasurat aceasta slujire de-a lungul istoriei crestinismului. Un studiu critic al structurilor ecleziale prezente si trecute nu poate decat sa duca la o perspectiva mai clara in legatura cu ceea ce reprezinta Biserica. Institutiile ecleziologice existente nu trebuie desfiintate, ci trebuie sa devina mai putin tiranice, sa-si aroge mai putine aere de superioritate si, mai presus de toate, sa aduca mai multe roade intru slujire.

In societatile apusene contemporane, oamenii cer egalitate, drepturi de tot felul, dar mai ales eliberare de asuprire si nedreptate. Daca Biserica nu cere si ea aceleasi drepturi, ar trebui ca oamenii sa o determine sa le ceara. Ajunsi in acest punct, ar fi poate necesar sa revizuim principalele aspecte practice ale structurilor existente. In primul rand, ar fi necesara restaurarea unui echilibru teologic sanatos in relatiile ierarhice si duhovnicesti, prin incurajarea unei mai intense cooperari si comunicari intre parti, adica printr-o comuniune mai autentica si mai profunda intre ele.

Koinonia ("comuniunea") e o dimensiune esentiala a Bisericii. In al doilea rand, ar trebui ca autoritatea ecleziala sa fie inteleasa ca o slujire, nu ca o guvernare, si sa se impleteasca cu diakonia ("slujirea") si cu dialogul, nu cu dominarea, iar credinciosii sa fie perceputi drept poporul lui Dumnezeu si darul Sau - nu manipulati ca niste obiecte aflate la dispozitia cuiva sau ca o "turma de oi". Libertatea personala nelimitata acordata de Duhul Sfant (Ioan 3, 34) se cuvine sa constituie etalonul tuturor relatiilor in Biserica, sursa comuna a autoritatii si ascultarii. in acest fel, intreaga dialectica a autoritatii si libertatii poate deveni adevar, viata, frumusete si bucurie. Sfantul Serafim de Sarov, minunatul sfant rus din veacul al XIX-lea, spunea urmatoarele: "Cand Duhul lui Dumnezeu coboara asupra noastra si ne acopera cu preaplinul revarsarii Lui, sufletul omenesc e inundat de o bucurie negraita, pentru ca Duhul lui Dumnezeu umple de bucurie tot ce atinge".

Biserica se cuvine sa fie un taram al realitatii, unde ascultarea Celui ce "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte - si inca moarte de cruce" (Filipeni 2, 8) si dragostea intreolalta transcend o data pentru totdeauna dualismul autoritate-libertate. Daca vrem sa fim adeptii unei analize creatoare a autoritatii si ascultarii, sa clarificam mai intai felul in care intelegem faptul ca noi, in calitate de Biserica, suntem chemati sa devenim o comunitate mereu mai plina de iubire si mereu mai neconditionat daruite slujirii. Sa nu uitam ca ascultarea este o taina dezvaluita de Duhul Sfant si experiata ca o Sfanta Taina in viata Bisericii.

Realitatile si structurile prezente vor continua sa existe. Pentru, ca Duhul Sfant sa fie mai activ in ele, noi trebuie sa ne deprindem sa fim mai deschisi. De-a lungul slujirii Sale, Hristos Domnul a fost deseori intrebat cu ce autoritate actiona. Adevarul este ca El nu a dat niciodata un raspuns explicit la aceasta intrebare; a raspuns, insa, prin modul Sau de viata, adica prin autoritatea iubirii intrupate, in afara acestei iubiri, orice autoritate e o tiranie arbitrara. Autoritatea traita in duhul jertfirii propriei vieti pentru aproapele (cf. Ioan 10, 11) e singura autoritate creatoare si datatoare de viata.

John Chryssavgis
Vindecarea launtrica a omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"

13 Mai 2015

Vizualizari: 4517

Voteaza:

Ascultare si autoritate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE