Bizantul si Ortodoxia

Bizantul si Ortodoxia Mareste imaginea.

 

 

Bizantul si Ortodoxia

 

Raportul dintre "Bizant" si "Ortodoxie" constituie o tema asupra careia s-au incercat mai multe interpretari.

 

Cea mai frecventa teza este aceea ca Biserica Ortodoxa si Ortodoxia in general, au fost sclave la discretia imparatilor bizantini, care au dispus cum au vrut de amandoua. E faimoasa teorie a "cezaro-papismului" imparatilor bizantini. Justinian ar fi fost tipul imparatului cezaro-papist.

Care este insa esenta acestui "cezaro-papism" bizantin, si intrucat teoria amintita are tangenta cu realitatile?

 

Nu e nici o indoiala cu privire la faptul ca, de membrii clerului, intotdeauna imparatii au dispus cum au vrut: ca au putut convoca sinoade dupa voie, spre a-si impune in aceste sinoade parerile lor (cazul tipic ale epocii iconoclaste); ca au depus patriarhi indezirabili, desi sfinti, ca Ioan Gura de Aur, sau altii mai putin sfinti, dar nu mai putin cunoscuti: Ignatie, Fotie, Cerularie etc. Ca au dispus de clerul ortodox, mai ales de cel superior, nimeni n-o contesta.

 

Dar dispus-au ei de Biserica prin asta? Dispus-au ei de Ortodoxiei? Aici trebuie sensibil corectata teza amintita. Imparatii au putut invinge, manevra si stapani, temporar, oameni; dar n-au reusit niciodata sa invinga sau sa dicteze Bisericii ori Ortodoxiei, ci de cate ori au incercat-o, ei au fost cei invinsi. De atatea ori imparatii au fost de partea ereticilor - un Valens de pilda - sau au incercat sa supuna Ortodoxia si Biserica ratiunilor de stat, ca pe vremea lui Zenon, Heraclius sau partizanilor Paleologi ai unirii, un Mihail al VIII-lea, un Ioan al V-lea etc, cautand sa o faca a adera la compromisuri care stirbeau dreapta credinta. O intreaga epoca - de crunta incordare intre imparatii promotori directi ai ereziei, prin sinoade si episcopi supusi lor si prin soldati in epoca iconoclasta, ne sta in fata. Atunci a spus Leon Isaurul cuvintele mult citate "Sunt imparat si preot".

 

Dar cand in toate acestea, biruinta adevarata, aceea care ramane, care isi impune pentru totdeauna, tuturor, hotararile ei, a fost de partea imparatilor? Biruinta bisericii asupra imparatilor iconoclasti este cea mai clara demonstratie ca niciodata, nici imparatii, nici armate, nici false sinoade, oricat de "canonic" convocate sau tinute, nu au reusit sa invinga Biserica - depozitara, aparatoarea si semanatoarea spre roada in suflete, a Ortodoxiei!

 

Se poate spune ca o Biserica ce reuseste sa-si impuna totdeauna, fara exceptie definitiv, punctul ei de vedere Imperiului si imparatilor, este o sclava a lor? Se poate spune ca acolo unde "incepand din secolul V, ar fi fost imposibil unui eretic marturisit sa devina imparat" Ortodoxia a fost dominata de acest imparat?

 

Eroarea in teoria amintita pleaca, asemenea tuturor erorilor de judecata asupra Bizantului si Ortodoxiei, din aplicare masurilor faurite pe teritoriul occidental, asupra realitatilor rasaritene. In Occidentul Catolic, am vazut, "Biserica" se confunda cu clerul si cu Papa.

 

Catolicismul a obisnuit pe toata lumea, inclusiv pe istorici, cu ideea ca exista o "turma" docila, pe care o "educa", o "formeaza" si dispune de ea o casta preoteasca in varful careia se afla Papa de la Roma. Biserica a ajuns sa se confunde cu clerul, ca apoi sa se confunde cu un singur membru al lui: Papa. Adevarul, marturisirea, conducerea, apararea Bisericii tin de acest cler si de acest Papa. Si atunci, daca fara ei nu se poate, este de ajuns ca cineva sa loveasca in Papa si sa-si supuna Biserica.

 

Sa ne gandim la dezastrul, semnificativ mai mult ca orice pentru aceasta mentalitate, care a urmat in Catolicism dupa infrangerea Papei de Filip cel Frumos si dupa mutarea lui la Avignon: un intreg proces de descompunere se raspandeste in intreaga Biserica. Se tuna si se fulgera contra Papei de profeti inspirati, dar nimeni nu poate face nimic decat sa lupte pentru aducerea papei inapoi la Roma. Toata lupta se da pentru a restabili pe acest om care, apoi, el va decide! Iar alta tabara vrea sinodul, care sa puna o limita si Papei si dezastrului din Biserica.

 

Unde este insa steaua polara in tot acest haos? In oameni! Aici oamenii conteaza, ei rezuma viata Bisericii, de ei depinde totul, si cine ii stapaneste, stapaneste Biserica, poate modifica doctrina - precum cutare imparat german ce impune introducerea lui "filioque" in crezul roman - si poate folosi masa supusa, "turma".

 

Dar la Bizant, in cuprinsul Bisericii Ortodoxe "turma" aceasta decide, in ultima instanta, daca "oamenii" au facut binele sau nu. Fie ca aceasta "turma" este a calugarilor, a preotilor modesti, sau a episcopilor care nu adera la poruncile Patriarhului Ecumenic, cand se opune nu o face in numele ei, ci in numele a ceva care este si peste ea, si peste cei ce o conduc: in numele "Ortodoxiei".

 

Atunci cand, la alegerea lui Anastasie, turma se aduna in hipodrom si cere violent "Un imparat ortodox", gestul este simbolic. Nu avem de-a face cu un spirit individualist, de sicana, sau de revolta contra clerului superior, contra Patriarhului. Ci avem de-a face cu convingerea tipic ortodoxa ca atunci cand cei care au fost pusi sa apere dreapta credinta isi parasesc sarcina, "turma" nu este obligata sa-i creada infailibili si sa-i urmeze, ca pe Papa, ci trebuie sa prinda cu mainile ei steagul tradat al Ortodoxiei si sa-l apere pana la victoria finala, pana ce se vor intoarce iar, cei in drept, la dreapta credinta. Si atunci "turma" este bucuroasa sa-si vada din nou pastorii ei firesti. Caci niciodata ideea ierarhiei nu a palit in constiinta ortodoxa. Dar peste Ierarhie, spre deosebire de Romano-Catolicism, a primat Ortodoxia. De aceasta mentalitate specific ortodoxa, care va reinvia - cu oarecari exagerari - in eclesiologia moderna rusa, s-au sfaramat incercarile imparatilor bizantini de a-si impune Bisericii parerile lor personale. Ei au putut sili patriarhii sa le semneze si au putut convoca sinoade perfect ecumenice din punct de vedere canonic, ca cel din Ferrara - Florenta: rezultatul a fost ca hotararile lor s-au casat, fara nici o formalitate, de catre acest "consens" al intregii Biserici, care a facut sa triumfe Ortodoxia asupra tuturor.

 

Daca deci se poate spune ca imparatii bizantini au dominat oameni ai Bisericii, aceasta Biserica Ortodoxa i-a dominat, i-a obligat sa ii pastreze dogmele si canoanele, atunci cand s-au ridicat contra ei i-a infrant, iar cand au tradat-o i-a lasat sa se duca singuri in prapastie, ramanand mai departe purtatoarea aceluiasi steag, in slujba caruia a unit energiile unei lumi noi. Al carei suflet, tot ea il faurise!

 

Exista o eclesiologie ortodoxa care nu este doar o simpla teorie, ci e reflexul unor realitati istorice. In functie deci de aceasta eclesiologie trebuie sa definim conceptul de "Biserica Ortodoxa" atunci cand vorbim de Istoria Bisericii Ortodoxe. Este istoria "Bisericii" ca trup tainic, istoria intregului "consens" si nu istoria Patriarhilor din Constantinopol. Iar aceasta Biserica n-a fost niciodata sclava Imperiului sau a imparatilor. Ba mai mult, prin ea si-a capatat Imperiul acel ciment care a tinut laolalta atatea neamuri diferite, si tot prin ea s-a faurit tot ceea ce are mai viu si mai actual, mai etern Bizantul. Caci in fond, intregul stat bizantin nu este si nu poate fi inteles decat ca in alt aspect, cel pamantesc, administrativ, al "Bisericii".

 

Bizantinologii apuseni, care dovedesc in general putina comprehensiune pentru ceea ce constituie esenta acestui "fenomen bizantin" din ce in ce mai studiat, au pus totusi in evidenta extraordinara capacitate pe care a dovedit-o acest imperiu in tinerea laolalta a celor mai diferite neamuri de oameni, in armonizarea unor tendinte spirituale din cele mai diferite, in topirea si sintetizarea catorva culturi si mai ales in posibilitatea de a "dura" mai mult decat oricare alt imperiu constituit pe meleagurile Europei si Orieniulii apropiat.

 

Acest aspect, de "sinteza" pe care il are civilizatia bizantina a constituit axa viziunii lui Nicolae Iorga asupra Bizantului, poate cea mai adanca scrutare a fenomenului bizantin. Si tot N. Iorga a pus in evidenta caracterul "international" al imperiului, care nu admitea pana foarte tarziu nici o idee de nationalitate asa cum o intelegem noi azi.

 

"Marea forta a Bizantului -spune el- a fost puterea sa de asimilare, de a reduce oricare influenta, venind din fiece regiune, de a absorbi tot ceea ce formeaza esenta insasi a acestei complexitati bizantine ce a sfarsit prin a ajunge la o unitate absoluta si eterna. Daca vreunul venea din Dalmatia din cutare colt al Peninsulei Balcanice, din acea mica tara ciliciana a Isauriei, de unde erau originari piratii supranumiti de Pompei si care prin mercenarii sai va da imparati Romei noi; daca era un macedonean sau un fals macedonean de origine armeana; daca era un sirian ori un arab, un egiptean, daca mai tarziu slavii, bulgarii si sarbii au vrut sa aiba coroana Bizantului, in toate aceste ambitiuni nu era si nu putea sa fie un caracter national, deoarece Bizantul exclude pana la sfarsit si pana la sfarsit si pana in transmisiunile sale moderne, tot ceea ce are vreo atingere cu nationalitatea".

 

A fost oare Bizantul un organism cosmopolit, lipsit de orice unitate in afara de cea administrativa? Nicidecum.       

                      

Putine state ale istoriei au fost mai puternic sustinute de o armatura morala ca Imperiul Roman Crestin ce va da nastere, printr-un complex proces de elaborare si sinteza, Imperiului Bizantin si culturii bizantine. Originalitatea Bizantului fata de statele moderne consta in faptul ca, asemanator in aceasta cu imperiul islamic, a fost un stat intemeiat nu pe natiune, nici pe ideea de federatie de interese, in sensul Elvetiei sau a Statelor Unite, ci pe temelia credintei religioase.

 

Adevarata forta morala a Imperiului, cea care a dat un suflet acestui edificiu politic, a fost Ortodoxia. Ortodoxia a jucat in structurarea si mentinerea acestui stat un rol esential si faptul acesta explica pozitia Imperiului fata de erezii.

 

Bzantul n-a fost "international" decat privit din punctul nostru de vedere modern. In realitate el domnea peste o vasta natiune, natiunea ortodoxa.

 

Unitatea bizantina era unitate prin Ortodoxie, dar in lumea aceea, credinta si natiune erau acelasi lucru: marturisitorii aceluiasi crez formau "natiunea" si in Bizant ca si in Islam si mai tarziu la turci. Se vede aceasta in faptul ca turcii care fac pe patriarh "etnarh" nu-l pun peste "greci", ci peste natiune a crestinilor.

 

La fel, un geograf arab considera ca seful Occidentului este "printul caruia i se zice Papa". Bizantul este o alta realizare a tipului special de stat al Orientului pneumatic, in care natiunea este un "consensus", tip pe care, sub forma pagana, incercase sa-l realizeze Diocletian prin generalizarea cultului lui Mitra, vadind ideea unitatii Imperiului prin religie pe care o va realiza abia Constantin cel Mare.

 

Ca Ortodoxia era elementul fundamental de unitate in imperiul Bizantin, o spune Charles Diehl in numeroase randuri. Teoria statului bizantin este emisa de Eusebiu de Cezarea si concretizata in titlul de "episcop al treburilor din afara" si in anumite prerogative speciale ce le aveau imparatii. Ca interesul a dictat imparatilor aceasta atitudine, este o problema care nu stirbeste cu nimic realitatea.

 

Dar cu timpul, ceea ce a fost la inceput o alianta a doua realitati: vechiul imperiu roman si noua lume a energiei ortodoxe, s-a transformat intr-o complexa sinteza, care reprezinta in istorie un tip de cultura aparte, cu originalitatea ei.

 

Nationalitatea, sau mai bine zis apartenenta la Bizant si Ortodoxie fiind acelasi lucru, toate incercarile de evaziune din aceasta "federatie ortodoxa" au ca pretext sau chiar sunt provocate de problemele religioase. Infiintarea bisericilor monofizite si nestoriene constituie preludiul pierderii provinciilor orientale. De aceea politica fata de eretici era o chestiune de stat, erezia fiind socotita o crima politica inca din veacul V.

 

Aceasta a scutit Biserica de intrebuintarea directa a fortei contra ereticilor, caci a facut-o statul. In numele Ortodoxiei devenita interes de stat s-au persecutat foarte serios ereticii, incat n-are nici un rost sa se impute exclusiv Catolicismului Inchizitia, laudandu-se in acelasi timp Ortodoxia bizantina. Inchizitia a existat, desi in forme mult mai atenuate, si in Bizant,  si este reversul de umbra al simbiozei bizantine ortodoxe. Al doilea este pierderea provinciilor orientale, unde opresiunea fiscala bizantina a jucat un rol apreciabil la nasterea ereziilor Hristologice. Poate ca fara aceasta, diferente e de structura spirituala intre Bizant si Orient nu s-ar fi adancit atat. Biserica Ortodoxa a facut in legatura cu Bizantul o experienta care i-a dovedit ca nu intotdeauna sprijinul puterii este rodnic si ca uneori este mai bine sa te pastrezi la "mijloacele sarace".

 

Statul Bizantin a constituit "mijlocul bogat" pe care l-a intrebuintat si Biserica Ortodoxa. Dar spre deosebire de catolicism, acest fapt n-a afectat cu nimic doctrina, structura Bisericii, incat experienta bizantina, cu partile ei luminoase si umbroase a putut ramane ca o "etapa" istorica, iar Ortodoxia si Biserica au putut sa se desprinda intr-adevar uimitor de aceasta forma istorica, de care pareau indisolubil legate.

 

La acest fapt a contribuit chiar simbioza ortodoxa bizantina: Imperiul a interzis orice veleitate politica ierarhilor, si astfel Biserica Ortodoxa in duhul ei si in structura organizatorica a fost obligata, si pe aceasta cale, sa se orienteze cu adevarat spre cele duhovnicesti.

 

Ar fi cu totul ipocrit sa se atribuie cuminteniei si spiritualitatii membrilor Bisericii aceasta providentiala realitate. Caci veleitati, pofta de stapanire, lupta pentru influenta pamanteasca au fost prea destule si la Bizant. Si au uneori un aspect mai urat decat in Occident, unde asupra papilor si Episcopilor detinatori ai celor doua sabii se proiecta lumina acelei mari  misiuni de istorie universala pe care o indeplineau rascumparandu-si pacatele.

 

S-a dorit si de catre ierarhii si calugarii ortodocsi o dominatie pamanteasca, dupa cum s-a avut stapanirea unor imense averi si o puternica influenta in opinia publica. Se poate vorbi foarte des cu istoria in fata, despre "nedemnitatea crestinilor" ortodocsi, tot atat cat despre a catolicilor.

 

Nu e un motiv sa condamnam deci pe altii impaunandu-ne cu merite pe care nu le avem decat prin faptul ca Providenta prin mana imparatilor (sa nu uitam ca principiul   "simfoniei", care a taiat scurt orice gen de papism bizantin, a fost emis de un imparat nu de Patriarh! Cerularie ar fi scris mai de graba un "Ausculta filii"), a impiedicat procesul de "cadere in istorie" ce s-a intamplat in Apus. Si care ar fi luat aici, unde nu era vocatia istorica, doar aspectul faimoaselor intrigari bizantine in care se specializeaza de altfel Patriarhii dupa 1453, pana la a-l scoate din rabdari pe bietul Vasile Lupu. Providenta divina este aceea care a reusit sa conduca marele trup tainic al Bisericii Ortodoxe Romane printre stancile in care  a naufragiat Biserica Romano- Catolica. Dar iarasi, nimic nu ne poate impiedica sa nu afirmam aceasta superioritate! Nu a oamenilor, caci sfinti au avut si apusenii destui, dupa cum  si scaunul patriarhiei ecumenice va fi tinut destui patriarhi nedemni ci a bisericii care, dincolo de oameni, este un "cadru divin" pe care cerul ni-l pune la dispozitie spre a ne mantui in istorie dar care in istorie fiind, nu a naufragiat in ea. Este marele geniu al Ortodoxiei, al Bisericii noastre. Usurinta cu care s-a desfacut de acest imperiu si a devenit bunul cel mai de pret si temelia sufleteasca a noilor popoare, a dovedit-o!

 

Prof. dr. DAN ZAMFIRESCU

 

 

09 Mai 2012

Vizualizari: 7116

Voteaza:

Bizantul si Ortodoxia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE