Mirosul este acel simt prin care primim informatii importante privind lucrurile din jurul nostru, ferindu-ne adesea de pericole si influentandu-ne modul de raportare la un anumit lucru. Mirosul este o "carte de vizita" a oricarui lucru din aceasta lume.

Exista un miros primordial al trupului, pierdut de imparatul Adam, in urma caderii in pacat. Exista un miros al trupului pacatos, datorita caruia animalele fug de om sau il ataca pe acesta. Acest miros al trupului patimas este nesuferit pana si oamenilor.

Exista un miros al trupului sfant, care indica starea acestuia de imparat asupra lumii create. Animalele recunosc acest miros si i se supun intru totul. Intre mirosul pacatului si mirosul sfinteniei, trupul nostru trebuie sa aleaga mirosul sfinteniei, care este firesc, fiind bineplacut animalelor, oamenilor si lui Dumnezeu.

Mirosul de imparat, pierdut de Adam

Vorbind despre felul in care omul traia alaturi de animalele cele mari, in rai, Sfantul Vasile cel Mare spune ca, atunci cand l-a creat, Dumnezeu i-a dat lui Adam un miros de imparat al tuturor celor create. Prin acest miros, animalele il recunosteau pe om drept stapan al lor.

Toate cele create se supuneau lui Adam ca unui imparat, pus de Dumnezeu peste ele, precum intelegem din urmatorul cuvant revelat: "Domnul Dumnezeu, care facuse din pamant toate fiarele campului si toate pasarile cerului, le-a adus la Adam, ca sa vada cum le va numi; asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam" (Facere 2, 19). In aceasta stare paradisiaca animalele nu doar ascultau de om, dar traiau in armonie si intre ele.

Omul a pierdut mirosul primordial de imparat in clipa in care a pacatuit, calcand porunca lui Dumnezeu. De atunci, faptura a devenit potrivnica omului, iar animalele si-au schimbat purtarea fata de acesta: o parte dintre ele, din frica, au inceput sa fuga de el, iar alta parte, ca intr-un fel de razbunare, au inceput sa ii faca rau, atacandu-l.

Reactia celor dintai se intelege prin faptul ca, prin pacat, omul a pierdut vederea curata asupra fapturilor, iar reactia celor de pe urma se intelege prin faptul ca, pana la caderea omului, nici ele nu erau supuse stricaciunii, precum citim: "Faptura a fost supusa desertaciunii nu din voia ei, ci din cauza aceluia (omului) care a supus-o ... caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum" (Romani 8, 20-22).

Animalele il miros pe om

Pentru animale, mirosul este unul dintre cele mai importante simturi, prin acesta ele gasindu-si hrana si ferindu-se de pericole. Spre exemplu, furnicile dintr-un cuib se identifica intre ele printr-un miros specific cuibului. Daca o furnica sta prea mult in afara coloniei sale, aceasta isi pierde pana la urma mirosul specific. Drept urmare, la intoarcere, furnica respectiva este atacata, fiind considerata straina.

Tot asa, cand Adam si-a pierdut mirosul specific de imparat, toate fapturile, care mai inainte il recunosteau si ii slujeau, nu l-au mai recunoscul si i-au devenit ostile, socotindu-l dusman.

De atunci si pana astazi, animalele isi tot cauta stapanul, mirosind fiecare om pe care il intalnesc. Precum vedem, primul lucru pe care il face un animal, atunci cand se apropie de un om, este acela de a-l mirosi. Ce miros cauta, de fapt, animalele? Cauta acel miros pe care il avea Adam, mai inainte de a pacatui, adica mirosul primordial de imparat.

Sfintii recapata mirosul primordial

O vietuire sfanta, adica sfintirea propriului suflet si trup, implica repunerea omului in dreapta relatie cu pamantul si cu fapturile care au iesit din el, potrivit poruncii dintai a lui Dumnezeu. Aceasta vietuire, specifica sfintilor, se manifesta mai ales printr-o iubire curata fata de intreaga faptura. Aceasta curatenie, fiind simtita de animale, acestea nu mai fug de om, nici nu-l mai ataca pe acesta, ci i se supun ca unui stapan.

Inca dinainte de venirea harului, oamenii cei drepti ai lui Dumnezeu puteau petrece langa animale salbatice fara a fi vatamati, precum vedem in cazul Prorocului Daniel care, aflat in captivitatea babilonica, a fost aruncat intr-o groapa cu lei, unde a petrecut in chip nevatamat vreme de sase zile (Daniel 6, 8-25).

Mai inainte de incepe sa propovaduiasca Evanghelia Sa, Mantuitorul nostru Iisus Hristos a postit vreme de 40 de zile, in mijlocul fiarelor din pustiu, fara a fi vatamat, precum citim: "Si a fost in pustie patruzeci de zile, fiind ispitit de satana; si era impreuna cu fiarele, iar ingerii Ii slujeau" (Marcu 1, 13). Desi era Dumnezeu, El era si om, purtand intocmai firea noastra, insa, neavand pacat, era recunoscut ca imparat de toate fiarele.

In vietile Sfintilor Mucenici exista numeroase marturii despre crestini care au fost aruncati in mijlocul fiarelor salbatice, fara a fi vatamati cu nimic. Mai mult, fiarele nu doar ca nu ii atacau pe acestia, ci inca se si plecau cu capul la pamant, inaintea lor. Spre exemplu, Sfintii Trofim si Dorimedont au fost dati ca hrana unui urs salbatic, iar mai apoi, ramanand nevatamati, au fost aruncati intre leoparzi si lei. Pentru ca nici leii nu i-au vatamat, prigonitorul a incercat singur sa-i omoare, insa leii i-au aparat pe sfinti.

Mirosul trupului nostru

Trupul nostru poate sa miroasa frumos sau urat in sine insusi, fara nici un adaos din afara. Astfel, pentru a mirosi frumos, un trup nu are neaparata trebuinta de spalari indelungate si de parfumuri, in care se ascunde multa ispita. Mirosul trupului nostru vine din modul vietuirii noastre, iar nu dintr-o randuiala fireasca, impotriva careia nu putem face nimic.

Daca cinstitele Moaste miros frumos si dupa moartea trupeasca a sfintilor, cu atat mai mult ele au mirosit frumos inca in viata fiind aceia. De aici, sa intelegem ca modul vietuirii noastre are mare putere asupra mirosului trupului nostru. Astfel, intr-un fel va mirosi trupul unui pustnic si intr-alt fel va mirosi trupul unui om imbuibat cu tot soiul de mancaruri grase si combinate.

In acest sens, Sfantul Nicodim Aghioritul spune: "Daca iti doresti ca trupul tau sa miroasa si sa rasufle miros dulce, sa nu-l lasi nelucrator si nemiscat, ci sa-l misti si sa-l pui la lucru, silindu-te si facand in fiecare zi metanii si inchinaciuni (dupa randuiala)... si asa, uscandu-se trupul si subtiindu-se, se face bine vietuitor, lesne miscat si, ca urmare, si bine mirositor. Potrivit tuturor iscoditorilor firii, uscaciunea este cea mai de aproape pricina a miresmei. Asa vedem ca trupurile mai tuturor mesterilor si lucratorilor, iar mai ales ale pustnicilor, nu rasufla miros greu, ci mai curand binemirositor si dulce. Pentru aceasta, Sfantul Isaac Sirul spune: "Mirosul pustnicului preadulce este si intalnirea lui veseleste inimile celor socotitori."

Teodor Danalache

 

• Se cuvine sa ne parfumam trupul ?
  Publicat in : Editoriale
• Deosebirea duhurilor in cantarea liturgica
  Publicat in : Cantarea
• Paza mirosului si parfumurile
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Slava Tie Doamne
  Publicat in : Poezii ortodoxe