Pe langa suferintele sufletesti, mai exista o dimensiune a suferintei care nu e totdeauna lesne acceptata de comunitatile noastre crestine - si anume handicapurile fizice, emotionale si intelectuale. Nu se vorbeste suficient despre astfel de handicapuri nici in societate, nici in Biserica. Traim intr-o epoca si intr-o lume care nu accepta realitatile mortalitatii, vulnerabilitatii si neputintelor de tot felul decat cu foarte multa greutate. Nu numai atat, dar nici macar nu stim sa ne purtam cu cei ce sufera de un handicap fizic sau de o deficienta mentala. Dar cine poate spune ca nu a fost sau nu va fi lovit de o neputinta, boala sau incapacitate oarecare de-a lungul vietii sale? Cei ce sufera de handicapuri fizice pun in lumina adevarata noastra fata, profunzimea relatiilor noastre cu semenii nostri si valorile dupa care ne conducem viata. Ei ne aduc aminte de prioritatile si optiunile noastre de zi cu zi.

Nu intentionez sa analizez deficientele fizice sau mentale in termeni abstracti. Fiecare dintre noi e o faptura unica; fiecare isi are incercarile lui, asa cum isi are inzestrarile si talentele lui. Fiul meu, care sufera de paralizie cerebrala, imi ofera in mod constant prilejul de a intelege ca ceea ce poate el invata de la mine este mult mai putin decat ceea ce pot eu invata de la el. Nu voi intra in amanunte legate de terminologia specifica unor astfel de situatii: "persoane cu handicap" sau "persoane cu dizabilitati" sau "persoane cu deficiente" sau "persoane cu dificultati motorii" sau "infirmi". Voi discuta doar despre asa-numitul "cult al perfectiunii" care predomina in societatea noastra si care stigmatizeaza deficientele fizice sau mentale, distorsionand realitatea. Pentru a ne lamuri asupra acestui aspect al problemei, ii invit pe cititori sa aiba in vedere un mod de viata ecleziala in care se pune accentul pe echilibrul spiritual si pe interdependenta umana.

Sa incepem cu o intrebare simpla: Este cel ce sufera de un handicap fizic sau mental un om intreg sau nu? Sunt sigur ca raspunsul majoritatii oamenilor, mai ales al majoritatii crestinilor, va fi: "Bineinteles ca este!" Cu toate acestea, chestiunea se complica atunci cand examinam critic anumite traditii din istoria crestinismului care dainuie si in zilele noastre, inclusiv in Biserica Ortodoxa.

Pana si marturiile scripturistice par ambivalente in acest subiect. Spre pilda, in Vechiul Testament ni se prezinta o diversitate de opinii: pe de o parte, cei ce sufera de o infirmitate nu trebuiau sa fie nedreptatiti sau oprimati in vreun fel: "Pe surd sa nu-l graiesti de rau si orbului sa nu-i pui piedica" (Leviticul 19, 14; cf. Deuteronomul 27, 18-19); pe de alta parte, persoanelor cu handicap nu li se ingaduia sa slujeasca in templu:

"Nimeni din neamul tau (...) si din rudele tale sa nu se apropie ca sa aduca daruri Dumnezeului sau, de va avea vreo meteahna pe trupul sau. Tot omul cu meteahna pe trup sa nu se apropie: nici orb, nici schiop, nici ciung, nici cel cu piciorul rupt sau cu mana rupta, nici ghebos, nici cu vreun madular uscat, nici cel cu albeata pe ochi, nici cu ochi fara gene, nici cu pecingine, nici cel cu partile barbatesti vatamate" (Leviticul 21, 17-20).

Nici animalele bolnave sau cu o meteahna oarecare nu erau acceptate sa fie aduse jertfa lui Dumnezeu (cf. Maleahi 1, 8 si Leviticul 22, 20-25). Motivul invocat erau notiunile de pangarire si pacat, care se opuneau notiunilor de puritate si perfectiune. Aceste notiuni, care erau deosebit de importante in vremurile de odinioara, pot fi pe deplin intelese in prezent daca ne referim la durerea si suferinta care «izvorasc din adancul conditiei umane comune tuturor oamenilor", dupa cum spunea Henri Nouwen. Excluderea din comunitate sau din activitatile de slujire a celor ce sufera de o deficienta fizica ori mentala inseamna ca statutul lor in locasul cel sfant al lui Dumnezeu nu este un statut acceptabil. Slujitorii lui Dumnezeu, cei care-L reprezinta in mijlocul oamenilor, sunt perceputi ca fiind aproape de El si, de aceea, se presupune ca nu trebuie sa aiba niciun "defect". Aceasta conceptie, insa, este specifica mai mult viziunii lumii elenistice decat celei patristice. Idealul frumusetii fizice si al perfectiunii trupesti opus oricarui defect fizic, nu este caracteristic ascetismului crestin, ci clasicismului grec.

La baza excluderii persoanelor cu handicap din randul slujitorilor altarului era legatura care se facea intre deficientele fizice sau mentale si pacatele oamenilor. In legea veche, se considera ca orice handicap fizic era o pedeapsa dumnezeiasca, avand drept cauza savarsirea unui pacat (cf. Deuteronomul 28, 15; 28, 28-29). Aceasta conceptie este evidenta si in relatarea vindecarii orbului din nastere de catre Iisus: "Si trecand Iisus, a vazut un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: «invatatorule, cine a pacatuit, el sau parintii lui, de s-a nascut orb?»" (Ioan 9, 1-2). Raspunsul lui Iisus anuleaza identificarea dizabilitatilor fizice cu pacatul: "Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci [s-a nascut orb] pentru ca intru el sa se arate lucrurile lui Dumnezeu" (Ioan 1, 3). Atingerea blanda a degetelor lui Iisus de ochii orbului (Ioan 1,6; 1, 11) ne inlesneste intrarea intr-o lume in care oamenii nu mai sunt nici scindati, nici marginalizati.

Desi in prezent dizabilitatile fizice nu mai sunt asociate cu notiunea de pacat, in multe tari continua sa predomine atat cultul perfectiunii trupesti, cat si stigmatele aplicate persoanelor cu handicap. Dupa parerea mea, aceasta atitudine este evidenta si in felul in care se raspunde la intrebarea: "Trebuie vindecati cei ce sufera de un handicap?". Majoritatea oamenilor raspunde fara ezitare: "Da", deoarece considera orice dizabilitate fizica drept ceva nefiresc si inacceptabil. Cu toate acestea, Domnul Iisus Hristos nu i-a vindecat pe toti cei ce sufereau de vreun handicap. Sa luam aminte la cuvintele Lui: "[s-a nascut orb] pentru ca intru el sa se arate lucrurile lui Dumnezeu". Eu nu m-am nascut orb, pentru ca, intru mine, sa se arate lucrurile lui Dumnezeu. Copilul meu s-a nascut cu paralizie cerebrala pentru ca intru el sa se arate lucrurile lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, cleric sau mirean, este cum este pentru ca lucrurile lui Dumnezeu sa se arate intru el.

Din punctul de vedere al drepturilor omului, persoanele cu dizabilitati se bucura de servicii care le imbunatatesc situatia; din punct de vedere politic, ei merita sa se foloseasca de avantajele puse la dispozitie tuturor oamenilor; din punct de vedere social, ar trebui sa participe la viata comunitatii din care fac parte; din punct de vedere spiritual, ar trebui sa fie acceptati asa cum sunt.

In ceea ce ne priveste pe noi, cei sanatosi, ar trebui sa ne ingrijoreze in mod deosebit felul in care intelegem notiunea de perfectiune: in general, persoanele cu handicapuri fizice sau mentale reprezinta o provocare incomoda - mai ales pentru noi, clericii - si un obstacol major in calea iluziilor noastre despre "maretia" si "perfectiunea umana" si despre evolutia speciei umane. Trebuie sa incetam de a ni-L imagina pe Dumnezeu dupa propriul chip si sa pricepem ca noi suntem cei care am fost creati dupa chipul Lui (Facerea 1, 26). Sa ne amintim ca atunci cand i s-a aratat Apostolului Toma dupa inviere, Iisus i-a spus: "Adu-ti degetul tau incoace si vezi mainile Mele; si adu-ti mana Ta si pune-o in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20, 27). Domnul Cel inviat le-a aratat ucenicilor mainile si picioarele Lui zdrobite si coasta Lui impunsa cu sulita pentru ca ei sa inteleaga ca ranile si dizabilitatile nu contrazic desavarsirea divino-URiana, ci devin, in El, Cel rastignit si inviat, un prototip al plinatatii spirituale. Iisus a inviat din morti cu ranile Sale; asa vom invia si noi.

Revenind acum la discutia noastra anterioara despre comunitatea crestina, sa remarcam din nou importanta interdependentei umane: depindem toti in mod crucial de Dumnezeu si de aproapele nostru. Dependenta interumana sugereaza reciprocitate: capacitatea de a da si a primi, in privinta relatiei noastre cu Dumnezeu, insa, situatia este alta: Dumnezeu este Cel ce da, iar noi suntem cei ce primim; noi suntem cei care ii suntem datori Lui (cf. Luca 17, 10).

Interdependenta este o caracteristica definitorie a persoanei, o calitate fundamentala a vietii spirituale. Ea e chintesenta libertatii in Hristos Domnul. Din nefericire, asemenea notiuni nu sunt deloc compatibile cu mentalitatea moderna, care considera ca smerenia e o injosire, in loc sa o considere o reactie rationala fata de evaluarea autentica si cinstita a locului nostru in lume. Interdependenta este o dimensiune a smereniei. Ea reflecta adevarata fire a omului, eliberata de trufie. Drept aceea, este necesar sa acordam o deosebita atentie persoanelor cu dizabilitati, gandindu-ne la propriile neputinte, pentru ca ei sunt cei care ne ajuta sa descoperim noi modele spirituale si noi cai de mantuire. Ei ne arata stadiul actual al conditiei umane, care, desi departe de a fi perfecta, este totusi pe deplin imbratisata de dragostea lui Dumnezeu. Ca si crucea Mantuitorului, realitatea deficientelor fizice sau mentale trebuie sa slujeasca drept temei analitic in cenzurarea cu simt de raspundere a iluziilor si ambitiilor noastre. Evolutia spirituala nu se obtine prin eforturi sau realizari individuale. Darurile nu se castiga, ele ne sunt date. Mantuirea nu se dobandeste pe cale volitiva, ea ne este oferita in dar prin crucea lui Hristos. Tacerea contemplativa in fata cuvantului mantuitor al crucii, care ne infatiseaza iubirea nemarginita a lui Dumnezeu pentru fiecare fibra a creatiei Sale, este singurul mod in care ne putem desprinde de setea noastra inversunata de activitate si de permanenta noastra aplecare asupra treburilor strict administrative. Este singura masura autentica a determinarii stadiului spiritual in care se afla fiecare dintre noi.

Notiunea de "tacere contemplativa" sau asteptare intru rugaciune ne aduce in pragul celei de a treia si ultimei expresii a frangerii noastre launtrice - si anume, lumea destramata in care traim, fie ca privim semet catre secolul al XXI-lea, fie ca ingenunchem in fata lui. Am ferma convingere ca degradarea creatiei dezvaluie un aspect deosebit de important al rolului clericilor in lume.

John Chryssavgis
Vindecarea launtrica a omului: arta indrumarii duhovnicesti, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vindecarea launtrica a omului"

• Icoana-afirmare a credintei ortodoxe
  Publicat in : Religie