Depasirea mortii

Depasirea mortii Mareste imaginea.


Depasirea mortii

Nu exista nici o indoiala ca in zilele noastre se observa o hiperproductie de studii teologice si opere teologice. Inainte cu cativa ani, dominau studiile academice, analizele morale si de indatoriri ale diferitelor laturi ale vietii omenesti si sociale. Acum sunt dezvoltate diferite subiecte teologice, se fac analize ale operelor patristice, sunt creati noi termeni ca sa fie mai deplina exprimarea.

In aceasta mentalitate a fost creata si expresia "depasire a mortii". A devenit perceptibil ca moartea este cea care domina existenta umana si ca mantuirea omului este depasirea mortii. Astfel se fac diferite analize. Dar pot sa observ ca de cele mai multe ori aceste analize sunt teoretice. Adica intram in dezvoltarea diferitelor subiecte teologice fara sa ne atinga existential, fara sa avem simtire si informatie, cum spun cumpatatii Parinti ai Bisericii.

Suntem capabili sa dezvoltam in dezbateri indelungi sau in multe pagini tema "depasirii mortii", dar suntem cu desavarsire neputinciosi sa intampinam moartea cand ni se apropie. Tremuram la gandul mortii. Ne cuprinde groaza si frica. De asemenea, nu traim invierea interioara si totusi vorbim despre aceasta. Cum putem sa vorbim despre depasirea mortii, fiind morti? Sfintii Parinti se intristau pentru ca vedeau ereticii ca teologhisesc in afara intregii Traditii ortodoxe. Sfantul Grigorie Teologul se pronunta impotriva "teologilor hirotoniti". "Cand vad vorbaria de-acum si pe inteleptii de azi si pe teologii hirotoniti, intelepti carora le este de ajuns numai dorinta de a fi, astfel doresc cu ardoare filosofia cea mai de sus si caut popasul ultim".

Cei mai multi teologi astazi sunt autohirotoniti, pur si simplu teologhisesc, fara sa cunoasca adevaratul cuprins al teologiei. Putini sunt cei care cunosc adevarata filosofie, adica adevarata teologie in fata, care este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu. Multa vorbarie, dar putina cunoastere de Dumnezeu. Pot fara inconjur sa sustin ca neuitatul Mitropolit al Edessei, Calinic, al carui fiu duhovnicesc am fost invrednicit sa fiu, a trait in fapta depasirea mortii. Aproape de el am trait ce as numi depasire a mortii, cum poate omul sa depaseasca moartea. Nu stiu daca sunt potrivit sa exprim aceasta experienta, nu stiu daca am posibilitatea sa o intuiesc si s-o descriu, dar voi incerca din interiorul a cate am vazut si am auzit sa descriu aceasta stare, care in realitate nu este o simpla stare, ci viata. Pentru ca, in mod obisnuit, folosim pentru prezentarea acestor evenimente cuvantul stare. Dar aceasta este o greseala, pentru ca cuvantul stare are si o semnificatie de stagnare, in timp ce viata duhovniceasca este miscare si viata, este incontinuu imbunatatita. Crestinul sufera totdeauna "buna schimbare". Putem sa vedem aceasta depasire a mortii in fata fericitului parinte in cateva puncte.

a) Depasirea mortii in realitate este o traire a Patimii, Mortii si invierii lui Hristos. Imitarea lui Hristos este trecerea noastra prin ceea ce a trecut si a trait Hristos. Exista totusi o diferenta. Hristos intai a fost nascut de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si dupa aceea a murit si a inviat. Noi, crestinii, intai murim prin Sfantul Botez, dupa aceea suntem inviati si astfel ne nastem in Dumnezeu. Parerea aceasta o prezinta in operele lui Sfantul Nicolae Cabasila. Astfel trairea crucii este depasirea mortii.

Crestinul este rastignit in Sfantul Botez, dar si in toata viata de dupa aceea, toate se petrec in atmosfera curcii. Viata crestina in realitate este viata si glasul celui rastignit in Hristos. Moartea facatoare de viata este caracterul si continutul vietii crestine. Cel rastignit este acela care poate sa vorbeasca si sa se exprime ortodox! Crestinii traiesc ceea ce a trait Hristos: "Hristos inviat din morti nu mai moare, moartea nu mai are stapanire asupra Lui" (Rom. 6, 9). Acelasi Apostol scrie catre Corinteni: "Caci pururea noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor, incat in noi lucreaza moartea, iar in voi viata" (II Cor. 4, 11-12). in noi lucreaza taina mortii si viata lui Hristos. Suntem omorati de pacat si traim invierea in Hristos. Trairea crucii este trairea suferintei lui Hristos si depasirea mortii este lumina invierii de pe cruce. Toata aceasta binecuvantata viata a trait-o cel de vesnica amintire Mitropolitul Edessei, Calinic. Acesta fusese rastignit si inviase. Astfel a simtit si slujirea lui arhiereasca. Fericit este acela care pastoreste crestinii, traind moartea facatoare de viata. Atunci nu se va fi epuizat in argumente si mijloace omenesti, ci va oferi viata. Pentru ca omul contemporan nu sufera de cuvinte si desavarsite sisteme, ci de crucea facatoare de viata si de mortii vii. Poate sa spuna oricine cu siguranta ca a fost un preschimbat mormant purtator de viata. De aceea si putini au putut sa-l inteleaga. Cei mai multi se vor oameni care traiesc simplu viata biologica.

Este foarte semnificativ ca atat in cuvantul la hirotonire, cat si in cel la intronare exprima puternic acest mod de viata ortodox, moartea facatoare de viata. Spunea: "Aud pe Domnul vorbind: «pastorul bun isi pune sufletul pentru pile sale» (Ioan 10, 11). Vad pe primii episcopi ai Bisericii, pe Sfintii Apostoli ca si-au dat sufletul lor pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca se istovesc pentru turma si ca sufera moarte martirica. Vad pe Sfintii Parinti ca lupta cu fiarele pentru credinta si ca primesc persecutii nemaivazute. Vad episcopi ca sunt spanzurati si ca sunt decapitati pentru turma lor. Ce spun? Vad pe insusi Conducatorul credintei noastre rastignit.

Deci mostenirea episcopului nu este tronul, ci crucea. Episcopul urca primul pe Golgota. Crucea este simbolul oricarui crestin si mai ales al arhiereului. "Cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine" (Mat 10, 38).

Prin urmare, sunt obligat sa iau hotararea ca "nu am venit sa fiu slujit, ci sa slujesc" (Marc. 10, 45). Sfanta noastra Biserica m-a trimis aici nu sa fiu servit, ci sa servesc, nu sa fiu inlesnit, ci sa inlesnesc, nu sa primesc, ci sa dau, nu sa cer, ci sa ofer. Jertfa trebuie sa caracterizeze viata mea arhiereasca."

Sunt de ajuns aceste importante cuvinte. Senzatia ca arhiereul urca nu pe tron, ci pe cruce este un autentic simtamant ortodox, preschimbat simtamant al nevredniciei. Si daca se gandeste cineva ca aceste cuvinte au fost spuse la ceremonia intronarii, care are in mod stiut o atmosfera stralucitoare, in care arhiereul isi asuma pastorirea unei turme ganditoare si incheie in sfarsit casatoria cu Biserica locala, atunci intelege valoarea lor. In timp ce toti sarbatoareau evenimentul, el se gandea la moarte, la cruce; intelegea ca intra intr-un mormant. Vedea ca putea aceasta urcare sa sfarseasca in streang, cum s-a intamplat cu atatia episcopi martiri. Este ca si cum ar spune: "Bucurati-va voi si sarbatoriti, dar eu simt ca ma casatoresc cu cea mai bogata mireasa, desi sunt cu desavarsire sarac, si aceasta in realitate este pentru mine crucea. Bucurati-va voi, eu ma casatoresc cu mireasa rastignita si pot sa ma apropii de ea, sa ma intalnesc cu ea doar ca rastignit. Trebuie sa albesc haina mea cu sangele Mielului". Astfel este simtamantul crucii: ca mireasa este bogata si mirele foarte sarac.

De aceea spunea la hirotonirea lui foarte sobru, dar expresiv: "O, eu nefericitul! Cum voi sustine povara? Cum voi ajunge invingator? Cum voi purta pana la capat aceasta foarte inalta apostolie? De duh miscati Parinti, vase ale Preasfantului Duh, tremurau de demnitatea arhieriei si plecau in pustiu meditand la obligatiile ei. Ce pot spune eu, cel mai mic?"

Nu sunt numai cugetarile celui de neuitat, care sunt crucificatoare, ci si modul in care le exprima este ferm, barbatesc. Nu are vorbarii si sentimentalisme. Este bogat in austeritatea lui si puternic in neputinta lui. Vrednicul de amintire mitropolitul Calinic a trait in toata viata lui pe cruce. Si de acolo ma chema si pe mine sa adulmec aceasta binecuvantata traire a crucii. Aceasta cruce nu a fost lemnul de rusine si dezonoare, ci lemn de triumf si slava. Cel rastignit pe cruce nu moare niciodata. Traieste invierea, in aparenta moarte.

Sfantul Marcu Ascetul scrie ca nu trebuie sa cautam desavarsirea in virtutile omenesti, pentru ca nu se gaseste in acestea cel desavasit, "caci desavarsirea lui este ascunsa in Crucea lui Hristos". Astfel, desavarsit nu este cel care are sa scoata in evidenta multe lucrari omenesti, ci cel care are puterea si taria sa fie rastignit, sa se crucifice continuu si sa traiasca taina Crucii lui Hristos. Si mai mult, spune semnificativ ca aceasta desavarsire este mistica, ascunsa in Crucea lui Hristos. Aceasta este taina mortii facatoare de viata. Si aceasta viata, care este filtrata din-launtrul durerii crucii, o iradia in turma sa fericitul parinte.

Domnul ne-a indemnat sa-L urmam pana pe Golgota. "Sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze." Sfantul Hrisostom, interpretand acest cuvant, spune ca "sa se lepede de sine sa-si ia crucea" arata "moartea rusinoasa si ca nu o data, nici de doua ori, ci de-a lungul intregii vieti acest lucru trebuie sa-l faca. Caci incontinuu, spune, sa porti peste tot moartea si in fiecare zi sa fii pregatit pentru injunghiere". Acest "urmeaza-mi" arata "sa pasesti pe urma purtarii lui Hristos". Cred ca aceste lucruri le avea fericitul parinte. Traia intreaga viata a lui Hristos, dar si avea dorinta sa fie rastignit pentru Hristos. Astfel se explica inflacaratele cuvinte despre viata martirilor. De multe ori l-am auzit ca vorbeste despre martiri cu mare placere spirituala si cu mare forta a sufletului si vocii. In special imi amintesc predicile lui la praznuirea celui dintai martir, Stefan, si in principal la fraza "si aceasta spunand a adormit". Si spunea atunci plangand: "Unde a adormit ? Oare pe paturi luxoase? Oare? Nu. A adormit pe pietre, cu pace in inima lui si dragoste fata de dusmanii lui". Nu vorbea numai, ci traia. Pentru ca "drumul lui Dumnezeu este cruce zilnica", dupa Sfantul Isaac Sirul.

b) Atmosfera de pace a crucii este dragostea. Dragostea este lumina crucii. Cel rastignit, adica cel eliberat de patimi, iubeste cu adevarat, are in el adevarata viata. Si aceasta dragoste este expresia invierii, care porneste din rastignirea voluntara. De multe ori credem ca nimicul este sfarsitul vietii. Dar se-ntampla contrariul. Cum in matematici sub zero exista si alta viata: -1, -2 etc. astfel si sub cruce exista o alta viata. Si oricine poate sa sustina cu siguranta ca aceasta viata care este sub zeroul nereusitei omenesti este cea adevarata. Crede oricine ca aceasta dragoste vine drept din vesnicie, din iadul care a primit pe Hristos cel inviat si trimite lumina vesnica.

Aceasta dragoste o trimitea si fericitul parinte. A fost o dragoste rastignita si inviata. Si acesta nu a fost simplu un sentiment, ci clar un eveniment spiritual. Dragostea care iese din mormantul purtator de viata are o veridicitate. In aceasta clipa imi amintesc doua semne distinctive ale acestei iubiri crucificatoare pe care o avea vrednicul de amintire mitropolit.

Primul, ca a fost nobila. Acesta a fost un domn al dragostei. Cum un domn nu are nevoie sa recurga la mijloace ca sa preia puterea nici nu se teme cumva s-o piarda, pentru ca si-a asigurat-o scump, asa lucreaza si dragostea domneasca. Nu se teme de nimic. Cand este cineva omorat, mort nu se teme de nimeni. Toti il respecta. Si acestia care nu il respecta, dar il fura, adica jefuitorii de obiecte sacre, si acestia sunt binecuvantati. Povestesc ca atunci cand un turc a luat ciorapul Sfantului Gheorghe Noul Martir, a devenit bogat. Astfel omul dragostei domnesti nu numai nu se teme de nimeni, dar binecuvanteaza pe toti. Lumina lumineaza toate. Nu exista intuneric ca sa o acopere. Lumina soarelui poate sa treaca si dinlauntrul norilor si sa creeze luminare si desfatare. Acest lucru se intampla si cu cel rastignit voluntar. Dragostea domneasca nu se teme de nimeni. Nu se zgarceste. Se raspandeste din plin. Respecta libertatea tuturor oamenilor. Ii lumineaza fara sa-i arda. Si daca ii arde si atunci celalalt devine aur, sufera "buna schimbare". Dragostea domneasca nu cere rasplata. Nu stie sa astepte. Stie sa ofere. Dragostea domneasca nu este simplu contraoferita, ci prima aceasta se misca catre om. Si mai mult, dragostea ia nereusita umana si o preface in slava. Schimba iadul in rai. Dragostea domneasca este asemanatoare cu dragostea lui Hristos. "Dumnezeu Si-a asumat firea care se desfranase", spune Sfantul Ioan Hrisostom.

Hristos a aratat dragostea domneasca, primind firea omeneasca care se prostituase. Dragostea domneasca nu este judecatoreasca, ci vindecatoare. Asa cum Hristos "ca un medic nu ca un judecator a venit", tot astfel si omul care ofera acesta dragoste domneasca vindeca. Nu stapaneste cu constrangeri si legi, ci prin cresterea bunavointei. O astfel de dragoste inseamna depasirea mortii. Aceasta dragoste domneasca o avea fericitul si binecuvantatul parinte. A fost domnul dragostei. A fost nascut sa iubeasca. Lectia dragostei a fost la el foarte cunoscuta. De aceea uita usor si ierta usor.

Celalalt semn distinctiv al dragostei este faptul ca modereaza ratiunile omenesti. Adica omul dragostei nu vrea sa vada greselile, nu vrea sa faca critici, nu vrea sa inteleaga, nu vrea sa apeleze la logica. De multe ori constatam acest lucru in viata fericitului parinte. Stiam ca avea multe harisme omenesti. A fost foate inteligent. Avea posibilitatea, cand voia, sa distinga corect lucrurile, sa intuiasca realele probleme ale celuilalt, sa verifice ipocrizia, minciuna celuilalt. Dar dragostea lui a fost mai mare si tempera aceste calitati naturale de care dispunea. Si astfel de multe ori nu voia sa inteleaga unele simple lucruri, pe care ca om inteligent putea usor sa le priceapa. Dar stiu ca aceasta este adevarata inteligenta. Deoarece cred ca un caracter are inteligenta dupa lume si alt caracter inteligenta dupa Dumnezeu. Inteligent este cel care iubeste chiar daca nu este iubit, cel care lupta cu raul lumesc prin dragoste si lipsa de ranchiuna.

In chip obisnuit, omul inteligent poate sa distinga usor insusirile celuilalt si sa-l intuiasca, poate sa-si aminteasca in toata viata lui ceea ce a facut celalalt, dar omul dragostei nu numai nu poate sa distinga raul celuilalt sau perfidia si dusmania lui, ci sterge toate urateniile celuilalt si isi aminteste partile sanatoase ale fratelui sau. Face insa ceva si mai mare. Nu numai nu vede partile rele, dar si partile urate ale caracterului fratelui sau le vede ca bune ! Astfel calitatea naturala a inteligentei o muta la alt nivel. O foloseste ca sa castige mila lui Dumnezeu. Prin dragoste schimba toate legile si le face duhovnicesti. Vede si asculta cu alte simturi.

Adevarata dragoste face chiar ceva si mai mult. Nu urmareste sa se dezvaluie pe ea insasi celorlalti. Inteligenta dupa Dumnezeu face pe omul dragostei incontinuu sa se ascunda. Practica ceea ce spune Sfantul Ioan Sinaitul: "Sa nu vrei niciodata sa-ti arati prin cuvinte dragostea fata de acestia; ci cere ca Dumnezeu s-o arate pe aceasta lor, fara cuvinte". Omul dragostei cere s-o dezvaluie insusi Dumnezeu "fara cuvinte". Ceea ce omul lumii considera prostie, este inteligenta dupa Dumnezeu.

Si aceste doua semne distinctive le vedeam imbinate in personalitatea parintelui celui de vesnica amintire. Avea dragoste adevarata care stie sa sufere, sa suporte, sa intuiasca, sa uite, sa depaseasca inteligenta naturala, sa omoare omul, dar in acelasi timp sa il faca viu. De aceea si traia viata ingereasca pe pamant, pentru ca "cel care iubeste pe Dumnezeu viata ingereasca pe pamant traieste". De aceea si avea curaj la Dumnezeu. Sfantul Pamvo a spus lui avva Teodor: "Teodore, hai, mila ta revars-o peste tot; caci mila a gasit curaj in fata lui Dumnezeu". Avea o asemenea dragoste fata de Dumnezeu si fata de om, de aceea a fost invrednicit sa scoata si demon dintr-un tanar.

c) Depasirea mortii se arata chiar si prin trairea libertatii. Avea libertate interioara si respecta libertatea celuilalt. Asa cum Dumnezeu, desi a indumnezeit firea umana si a dat posibilitatea Bisericii sa mantuiasca oamenii, totusi nu a siluit vointa oamenilor, pentru ca o mantuire fara libertate nu are nici o valoare, la fel face si omul lui Dumnezeu. Respecta libertatea celuilalt. Libertatea oamenilor este strans legata de moartea lui Hristos. Hristos dupa inviere intra si iesea "usile fiind incuiate" si se arata acestora care il asteptau si il voiau. De asemenea, dupa invierea Lui a dat oamenilor libertatea.

De aceea Sfantul Nicolae Cabasila scrie ca "de la Cel care a urcat pe cruce si a murit si a inviat, libertatea oamenilor a fost instituita, si chipul si frumusetea s-au reunit si au fost desavarsite noile madulare". Libertatea este fructul Rastignirii, al Mortii si al invierii lui Hristos. Adevarata libertate nu este independenta de cunoasterea lui Dumnezeu, de lucrarea poruncilor si de simtirea milei lui Hristos. "Legea libertatii, prin cunoastere adevarata este cunoscuta, prin lucrarea poruncilor este priceputa, insa este implinita prin mila lui Hristos", dupa cum spune Sfantul Marcu Ascetul.

Asemenea libertate avea fericitul parinte. Nu incatusa pe copiii lui duhovnicesti, nu-i subordona lui insusi. Imi dadea de multe ori urmatorul indemn: "Daca eu vreodata ma voi certa cu un om, tu nu trebuie, fiindca ma iubesti, sa incetezi bunele relatii pe care le ai cu el. Una sunt eu, alta esti tu".

De asemenea, imi amintesc de multe ori ca, atunci cand ma intorceam de la Sfantul Munte, cu bucurie asculta convorbirile pe care le aveam cu oameni sfinti. Mai mult, imi recomanda ca trebuie sa urmaresc sa ajung la comunicare cu oamenii sfinti si sa practic sfaturile lor. Desi eram copilul lui duhovnicesc, totusi nu ma tiriea la el insusi. Ma elibera si imi arata si alte moduri de viata. Aceasta este marea harisma, pentru ca in chip obisnuit observam ca unii impatimiti parinti urmaresc, uneori direct, alteori indirect, sa subestimeze alti oameni care au mare nume, incat sa-i tina pe copiii lor duhovnicesti la ei insisi. Acest lucru nu-l facea mitropolitul de vesnica amintire. Nici macar nu-i trecea prin minte. Dimpotriva. Imi arata moduri de comunicare cu altii si se bucura de aceasta.

Vedeam clar ca nu simtea ca staretul. Nu avea simtamantul ca avea copii duhovnicesti. Desi multi erau cei care erau hraniti de invatatura lui si mai ales de existenta lui schimbata, totusi nu dadea impresia ca vrea sa aiba copii duhovnicesti. Am fost cel mai apropiat om al lui si ma consideram pe mine insumi norocos pentru ca aveam un astfel de staret. Totusi acela nu simtea ca staretul meu. Niciodata nu-mi impunea. Mi-a dezvoltat bunavointa. Avea un mod de-a transfuza dorintele lui pentru mantuirea ta si sa crezi ca sunt ale tale. Faceam ceea ce voia acela fara sa mi-o spuna. Cred ca aceasta pastoreasca indrumare constituie o cruce. Asa indrumare pastoreasca poate sa faca cel care traieste moartea facatoare de viata, cel care traieste depasirea mortii.

d) Vorbea deseori despre moarte. O astepta. Nu avea simplu un simtamant ca odata va veni ceasul sa moarta, ci traia ca si cum aceasta s-ar intampla in fiecare clipa. in fata ochilor lui se gasea continuu a Doua Venire a lui Hristos si dreapta Judecata. Acest lucru se vede clar si in discursul sau de intronare. Rar am auzit in discursul de intronare sa se refere episcopul la a Doua Venire si la cum va da seama catre Hristos Arhipastorul. Poate sa vorbeasca despre imparatia lui Dumnezeu, nu insa despre darea de seama.

Spunea intr-o atmosfera de bucurie, cum este atmosfera intronarii: "Ma gandesc la ziua mare si vestita. Ma gandesc la Ziua Aceea, in care Domnul Arhipastor va cerceta sufletele turmei mele. Ma gandesc ca tremurand si gol voi sta in fata lui Hristos, a Judecatorului lumii". Discursul acesta este foarte important, daca se gandeste cineva la timpul in care a fost scris.

Discursul de intronare este scris dupa hirotonia in episcop, asteptand stralucitoarea zi a intronarii. In mod obisnuit, atmosfera aceasta este foarte voioasa. Aclamatiile poporului, telegramele de felicitare, discursurile laudative, parerile ziarelor etc. creeaza o atmosfera de desfatare, care nu incearca sa descrie senzatia extraordinarei judecati a lui Hristos. Acela se gandea ca "tremurand si gol va sta in fata judecatii lui Hristos", ca sa dea seama de sufletele turmei. Este literalmente uimitor acest discurs.

Nu numai traia si vorbea despre moarte, dar vorbea despre depasirea ei. Continuu se referea la invierea lui Hristos. Am urmarit multe discursuri funebre ale lui, care aveau acest minunat element. Cand vorbea despre desfiintarea mortii si posibilitatea invierii ardea tot; o dulceata se revarsa din gura lui. Gandea continuu ca Hristos, de cate ori s-a intalnit cu moartea, a desfiintat-o. A inviat oamenii si in cele din urma a desfiintat-o prin propria Lui inviere. Discursurile la inmormantari erau foarte mangaietoare. Nu spunea acele sarace si lustruite cuvinte care sunt adeseori auzite, ci spunea cuvinte care izvorau din viata.

Cand vizita casele celor indoliati, vedea oricine faptul ca fara sa treaca cu vederea tragismul mortii, dadea simtamantul altei vieti. Nu lua figura indurerata, ca sa arate ca participa la durere, nu radea simplu, ca sa dea posibilitatea depasirii durerii, ci avea o minunata imbinare de bucurie si durere. Izbutea acest fapt pentru ca el insusi respira in mormant, era un mormant purtator de viata, depasise moartea.

Dar acolo unde a fost vizibila aceasta depasire a mortii a fost abordarea bolii. Am scris in legatura cu aceasta perioada a vietii lui un capitol in cartea "Marturia vietii". Aici, pe scurt, vreau sa arat cum cel de vesnica amintire a intampinat moartea ca un autentic crestin. A mers la moarte "ca oaia la injunghiere", fara nici un protest, fara nici o suparare fata de Dumnezeu.

Se spovedea in mod regulat in perioada bolii, se impartasea, si-a scris testamentul etc. Intelegea ca nu mai este vorba sa traiasca si slavea pe Dumnezeu continuu. Se ruga cu "faca-se voia Ta". Nu intreba ce spun medicii. Nu il interesau aceste lucruri. Se ingrijea, in principal, sa fie pregatit ca sa se intalneasca cu Hristos. Se straduia sa-si pastreze mintea curata ca sa dea un raspuns bun lui Hristos Arhipastorul.

Mitropolitul de vesnica amintire al Edessei avea in el o viata deplina, adevarata. Avea viata lui Hristos. In sufletul lui ducea o neintrerupta lupta impotriva dusmanului mantuirii. Se straduia sa invinga si a invins. Aceste osteneli le exterioriza. Nu ca trairi personale, ci ca invatatura. Daca in el se prezentau nimicitorii "pentru ce ?", gasea modul sa-i intampine cu succes. In discursurile orale se vede aceasta lupta. Nu vorbea din cele pe care le citea, ci in realitate se desfasura pe el insusi, fara sa urmareasca sa-l determine cu precizie, fara sa faca psihanalize. De aceea si discursul lui patrundea drept in inima auditoriului.

Am spus ca discursul lui era foarte puternic si curgea precum cascada Edessei. Au fost oameni care au considerat acest lucru exagerat. in afara de faptul ca discursul lui de multe ori avea forta si in expresie si in modul rostirii, in acelasi timp era foarte plauzibil. Poate ca de cele mai multe ori era simplu, dar era puternic si tumultuos, exact pentru ca era patrunzator. Acolo se arata maretia discursului. Avea o nemijlocire a comunicarii cu crestinii. Si aceasta penetrare se nastea tocmai pentru ca spunea ceea ce el insusi traia inlauntrul sau.

In cartea mea "Marturia vietii" prezint doua discursuri ale lui inregistrate, care au fost rostite fara nici o pregatire. Fraza pe care a spus-o pe durata bolii lui: "Sunt o zdreanta", o spusese intr-un discurs al lui catre crestinii Edessei la persoana intai plural: "Ah ! cat suntem de zdrentuiti sufleteste". Acesta este marele discurs si putin pot sa-l inteleaga. Cum putini pot sa inteleaga cuvantul lui Hristos "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?", tot astfel putini pot sa inteleaga discursul acesta al fericitului parinte: "sunt o zdreanta", "sunt o piele". Aceasta este o golire. Este discurs de golire. Cuvant de slava. In discursul acesta este ascunsa intreaga lui viata. Si deoarece o spunea cu nadejde in Dumnezeu si se referea la.mila lui Dumnezeu, de aceea discursul acesta arata depasirea mortii. Pentru ca cu cat oamenii se apropie de Dumnezeu, cu atat se simt ca o zdreanta. in acest uimitor discurs vad luptele unei intregi vieti de 65 de ani. Unii pot crede ca dezvaluirea acestui discurs este o subestimare a celui de vesnica amintire. Socotesc astfel pentru ca nu cunosc caracterul vietii duhovnicesti.

Cred cu fermitate ca prin aceasta dezvaluire l-am inaltat. Pentru ca am prezentat marimea crucii lui, slava cuielor rastignirii. Nu vad nicaieri altundeva slava decat numai in suferinta, in autorepros si in golire. Dumnezeu alege cele care nu sunt ca sa nimiceasca pe cele ce sunt (I Cor. 1, 28). Macar sa existe multe astfel "care nu sunt" ca sa nimiceasca pe cele care sunt, care creeaza anomalii sociale. Si crestinii cauta pastori care sa apartina acestor "nonexistente", dar cu adevarat existente intru Hristos.

Astazi cand scriu aceste randuri au trecut doi ani de la adormirea lui. Este ziua lui de nastere. Ziua nasterii lui. Saizeci si cinci de ani a fost purtat in pantece ca sa se nasca. Si in aceasta zi, 7 August, s-a nascut in alta lume. A iesit din uterul prezentei vieti si a intrat in aceasta viata pe care o simtea, in timp ce se afla inca in uter. Pantecele Bisericii este un mormant facator de viata. Doi ani au trecut si nu au putut sa-si stearga amintirea. Cred ca multi ani vor trece fara sa fie distrusa amintirea, pentru ca traieste in Biserica, si Biserica, ca Trup al lui Hristos, este vesnica. Nu moare niciodata. Cu cat le privesti cu atat le simti mai noi. Daca acest lucru se intampla pentru lucrurile naturale, cu atat mai mult pentru creatiile harului lui Dumnezeu, roadele Preasfantului Duh! Crucea lui Hristos este lucrul sfant care este continuu cautat de Parintii Bisericii. O vezi si primesti har si binecuvantare. Te insemnezi cu ea si sunt alungate toate fortele dusmanului. Te tintuiesti pe Cruce si te mantuieste. Este magnetul care atrage mii si mii de oameni si ii insoteste spre slava. Fericitul parinte a fost un rastignit de buna voie. De aceea il vezi si nu saracesti. Te umpli. Nu te epuizezi, ci oferi continuu. Cuvintele nu inceteaza. Te odihnesti si nu te saturi. Te odihnesti prin faptul ca nu incetezi sa canti. Vorbesti si se indulceste limba. Il gandesti si te linistesti, inauntrul lui rasare un soare. Este sfant. Il marturisesc si demonii. Are stralucire mare.

Luptele lui au fost rasplatite. La Sfantul Munte dupa luptele unei intregi vieti ascetice, multi monahi sunt invredniciti la farsitul vietii lor sa vada pe Preasfanta Nascatoare. Acest lucru a fost si cu vesnic pomenitul, pentru ca era cu adevarat aghiorit. A primit aratarea Preasfintei Nascatoare, care l-a binecuvantat. A pus astfel pecetea Sa, Dumnezeu i-a dat asigurarea adevaratei vieti. Moartea nu mai exista. Domneste viata, teologia vie. "Daca te voi uita, Ierusalime, uitata fie dreapta mea; Sa se lipeasca limba mea de gatlejul meu, daca nu-mi voi aminti de tine." (Ps. 136, 5-6)

Hierotheos Vlachos

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3317

Voteaza:

Depasirea mortii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

moartea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE