Despre Dumnezeu Judecatorul

Despre Dumnezeu Judecatorul

Vesnicul adevar evanghelic despre Dumnezeu Judecatorul nu e impus in chip silit constiintei omenesti si nici nu a fost introdus nefiresc in biserica adevarurilor descoperite de Dumnezeu. El este o parte fireasca si nedespartita a Sfintei Descoperiri in trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii.

Fara el, logica Descoperirii nu ar mai fi fost Dumnezeiasca si iconomia Dumnezeu-omeneasca a mantuirii nu ar mai fi fost deplina. Fara el, Dumnezeiasca Desoperire ar fi fost ca lumea fara cer deasupra ei. El este valul care ascunde si implineste biserica de diamant a adevarurilor Dumnezeu-omenesti despre om si lume.

Firea celorlalte dogme si adevaruri este si firea lui; este de o fiinta cu ele; se afla in ele, tot asa cum acestea se gasesc in el; are aceeasi vrednicie si putere de viata ca si ele; nu poate fi despartit de ele, caci toate laolalta alcatuiesc un singur organism Dumnezeu-omenesc nedespartit.

Este firesc ca umnezeu - Care este Ziditor, si Mantuitor si Sfintitor - sa fie totodata si Juecator. Caci, ca Ziditor, ne-a adus din nefiinta la fiinta, randuind ca scop al intarii noastre asemanarea cu Dumnezeu prin mijlocirea chipului celui dumnezeiesc al sufletului nostru, cresterea cea dupa Dumnezeu intru barbat desavarsit, in masura varstei plinirii lui Hristos (cf. Coloseni 2:19; Efeseni :13); ca Mantuitor, El ne-a izbavit de pacat, si de moarte si de diavolul, introducand in firea omeneasca, cea omorata cu pacatul, temeiul si puterea invierii si a nemuririi; ca Sfintitor, El ne-a dat in trupul Sau Dumnezeu-omenesc al Bisericii toate mijloacele harice si toate puterile Dumnezeiesti pentru insusirea nevointei Lui Dumnezeu-omenesti a mantuirii si atingerea scopului existentei noastre; ca Judecator, El pretuieste, judeca si ia hotarare supra felului in care ne-am purtat fata de El ca Ziditor si fata de noi insine a zidire dupa chipul lui Dumnezeu, fata de El ca Mantuitor si fata de noi insine ca obiect al mantuirii, fata de El ca Dumnezeu-Om = Biserica = Sfintire si fata de noi insine ca obiect al sfintirii, in-dumnezeirii, in-dumnezeu-omenirii. In aceasta lucrare impatrita a Sa, Dumnezeu face toate dupa sfatul voiei Sale (Efeseni 1, 11), adica dupa iconomia Sa cea mai inainte de veci in privinta lumii si a omului, pentru ca toate cele din ceruri si cele de pe pamant sa se adune sub un cap (Efeseni 1, 10; cf. si Coloseni 1, 16-17 si 20).

Dumnezeu a pus in aluatul fiintei omenesti plamada nazuintei dupa Hristos, incat omul - iar impreuna cu el si in urma lui, intreaga faptura - sa doreasca si sa tinda catre El. Prin urmare, intreaga faptura este in miezul ei hristocentrica, nazuieste catre Hristos ca spre centrul si scopul sau firesc si vesnic (cf. Romani 8:19-23; Coloseni 1:16-17; Efeseni 1:4-5).

In timp ce in lucrarea Sa ziditoare, mantuitoare si sfintitoare, Dumnezeu Se arata ca un plugar, semanator si ingrijitor, in lucrarea Sa judecatoreasca El Se infatiseaza ca un secerator si treierator. Este cu totul firesc ca Semanatorul ceresc, Cel ce seamana din belsug samanta vesnicelor adevaruri Dumnezeiesti in pamantul sufletelor omenesti, sa vina si sa vada cata din samanta aceasta a putrezit in noroiul placerilor, cata s-a inabusit in spinii patimilor, cata s-a vestejit in focul iubirii de pacat si cata a dat rod si poarta rod Dumnezeiesc; si sa secere si sa treiere spicele cele coapte ale graului pamantesc.

Fiind insusi plugarul, semanatorul si ingrijitorul, El are dreptul sa fie si seceratorul si treieratorul: daruind oamenilor toate mijloacele trebuitoare pentru atingerea scopului oranduit de El vietii, Dumnezeu are dreptul sa fie si Judecator. Ar fi o nedreptate de neiertat si o jignire si o tiranie daca Dumnezeu S-ar fi infatisat ca Judecator fara ca mai inainte sa Se fi infatisat ca Mantuitor si Sfintitor. Nu ar avea dreptul sa judece omul si omenirea un dumnezeu care nu ar fi voit ca mai intai sa le descopere oamenilor calea catre viata vesnica, sa le spuna adevarul cel vesnic, sa le dea mijloacele pentru mantuirea de pacat, de moarte si de diavol; intr-un cuvant, un dumnezeu care nu ar fi vrut sa le fie mantuitor. Unui astfel de dumnezeu silnic omenirea ar fi avut dreptul ca, intr-un suflet si intr-un glas, sa-i arunce in fata ceea ce sluga cea rea i-a spus stapanului sau in pilda talantilor (Matei 25:24 -25).

Daca Hristos ar fi fost un dumnezeu de felul acesta, nu ar fi trebuit sa se creada in El, fiindca atunci El nu ar fi fost Dumnezeu adevarat, ci unul dintre neputinciosii dumnezei mincinosi din panteonul de doua parale al idolilor omenesti.

Deoarece insa Dumnezeu-Omul, Hristos Domnul, S-a aratat ca Mantuitor al omului si al omenirii si, dupa nespusa Lui iubire de oameni, a savarsit prea-anevoioasa nevointa a mantuirii; deoarece le-a dat oamenilor toate darurile cerului, pe care numai Dumnezeul dragostei le poate dar, El are dreptul sa judece lumea si pe om.

Se intelege, in masura in care Domnul Iisus Hristos este de o fiinta cu Dumnezeu Tatal si cu Dumnezeu Duhul Sfant, intru atat si judecata omenirii este o lucrare a intregii Sfinte Treimi. Dar, pentru ca omul razvratit, in pacatosenia sa luptatoare impotriva lui Dumnezeu, sa nu carteasca si sa nu spuna ca Dumnezeu - Care nu a trait in trupul omenesc, nu a patimit patimile omenesti, nu a trecut prin cuibul de naparci care este pamantul - nu are dreptul sa-i judece pe oameni, pentru aceasta Dumnezeu Tatal toata judecata a dat-o Fiului (Ioan 5:22) si va sa judece lumea dupa dreptate, prin Barbatul pe care L-a randuit, dand tuturor incredintare, prin Invierea Lui din morti (Faptele Apostolilor 17:31).

Oranduind pe omul Iisus, Dumnezeu-Cuvintul intrupat, sa judece lumea, Dumnezeu a facut omenirii dreptatea desavarsita, incheind cu iubire de oameni cercul dreptatii Lui Dumnezeiesti pe pamant, si prin urmare oamenii nu pot avea indreptatire de cartire si razvratire impotriva judecatii lui Dumnezeu. Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, este nu numai incepatorul, ci si desavarsitorul credintei noastre, pricinuitorul si savarsitorul intregii iconomii a lui Dumnezeu privitoare la lume si la om (Evrei 12:2; cf. si 2:10).

De-a lungul tuturor schimbarilor si prefacerilor ei, faptura toata inainteaza catre sfarsitul sau. De-a lungul tuturor zilelor si tuturor noptilor, toti oamenii - si, odata cu ei si in urma lor, intreaga zidire - inainteaza spre ziua cea mai de pe urma, in care se va sfarsi taina acestei lumi si a istoriei omenesti.

Toate zilele, ca niste rauri albe, si toate noptile, ca niste rauri negre, strabat vaile si prapastiile fiintarii, smulgand cu ele toate fiintele si toata zidirea catre ziua cea mai de pe urma, in care trebuie sa ajunga si sa isi termine curgerea lor. Tot ceea ce a trait si traieste in colivia timpului trebuie sa ajunga la aceasta zi, cea mai de pe urma, trebuie sa coboare pe malul ei.

Nu exista fiinta si nici faptura pe care raul timpului sa n-o aduca la aceasta zi, cea mai de pe urma. Odata cu aceasta zi, timpul va inceta fiintarea sa, drept care ea se si numeste in Apocalipsa ziua cea de pe urma (Ioan 6:39, 40, 44; 11:24; 12:48), ziua cea mare (Faptele Apostolilor 2:20; Iuda 6).

Deoarece aceasta este ziua cea de Dumnezeu randuita, in care El va judeca lumea (Faptele Apostolilor 17:13), ea se mai numeste si ziua judecatii (Matei 10:15; 11:22, 24; 12:36; II Petru 2:9; 3:7; I Ioan 4:17), ziua urgiei, si a descoperirii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu (Romani 2:5).

Dar - de vreme ce toata judecata s-a dat Fiului (Ioan 5:22) si de vreme ce El Se va arata in ziua cea mai de pe urma ca Judecator intru slava - atunci ziua aceasta se mai numeste si ziua Fiului Omului (Luca 17:22, 24, 26), ziua Domnului (II Petru 8:10; I Tesaloniceni 5:2, Cf. si Iezechil 15:5; Isaia 2:12; Ioil 2:31; Intelepciunea lui Solomon 1:14; Maleahi 4:1), ziua lui Hristos (II Tesaloniceni 2:2; Filipeni 1:10; 2:16), ziua Domnului nostru Iisus Hristos (II Corinteni 1:14; I Corinteni 1:8; 5:5), ziua judecatii si a pierzaniei oamenilor fara de Dumnezeu (II Petru 3:7; 2:9).

In aceasta zi de mare insemnatate, Dumnezeu-Omul Domnul Iisus, va rosti ultima Sa judecata, nestramutata, asupra intregii istorii a lumii si a omului, asupra tuturor oamenilor laolalta si a fiecaruia personal. Si dupa cum, la capatul lucrarii de zidire, a privit toate fiintele si fapturile zidite si a rostit asupra a toate judecata Sa, ca sunt bune foarte (Fac. 1:31), tot asa Domnul cel in Trei Sori va privi si in ziua cea de pe urma toate fiintele si fapturile, la sfarsitul mersului lor de-a lungul istoriei, si va rosti judecata Sa asupra a tot si toate, asupra tuturor si a fiecaruia.

Atunci, va desparti pentru totdeauna binele de rau si va statornici intre ele un hotar netrecator si de netrecut; atunci, va rosti judecata Sa cea fara gres asupra tuturor valorilor omenesti; atunci, va cantari in cantarul desavarsit si nemincinos al Dreptatii si al dragostei Sale toate faptele omenenesti, toate gandurile omenesti, toate simtamintele oamenilor, toate dorintele omenesti, toate cuvintele omenesti; atunci, se va implini taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:7) privitoare la om, zidire, lume, univers; atunci, toti cei buni si tot ce este bun vor mosteni fericirea vesnica, raiul cel vesnic, in a-tot-dulcea imparatie a cerurilor a Preadulcelui Domn Iisus; iar toti cei rai si tot ce este rau - chinul vesnic, osanda vesnica, in imparatia a-tot-amara a a-tot-railor ingeri cazuti.

Sfantul Iustin Popovici

• Dogma invierii trupurilor la judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Starea de dupa Judecata Universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Judecata universala
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati
• Judecata universala
  Publicat in : Dogma