Golirea, sau chenoza (din grecescul kenosis) Fiului lui Dumnezeu este unul dintre cele mai uimitoare aspecte ale inomenirii Logosului. Aceasta golire a surprins-o minunat Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune ca Hristos, “Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat (golit) pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce” (Filipeni 2, 6-8).

In aspectul sau vizibil, aceasta golire a lui Hristos este evidenta: in afara de momentul Schimbarii la Fata, Fiul lui Dumnezeu se arata exclusiv ca Fiul Omului - nimic din aspectul Sau, in mod voit, nu arata neomenesc. El nu straluceste de slava, privirea Sa nu este infricosatoare (asa cum a fost descrisa de profeti), glasul sau nu este tunet; ba din contra: arata ca cel mai umil dintre oameni, iar in unele situatii este chiar la cea mai joasa treapta. Hristos nu are loc sa se nasca intr-o casa, asa incat este silit sa se nasca intr-un grajd; nu are loc unde sa-si plece capul in Ierusalim in Saptamana Patimilor, ci este gazduit in Betania.

Dar mai mult decat atat, este vandut de un ucenic al Sau, batut, scuipat si umilit ca un talhar, socotit chiar mai inutil decat un talhar (Baraba) si in cele din urma, pe Crucea pe care a fost pironit, traieste parasirea abisala a ruperii omului de Dumnezeu prin moarte (“Eli, Eli, lama sabahtani”).

Am fi tentati sa credem poate ca firea Sa dumnezeiasca, care nu a fost despartita niciodata in persoana Sa de firea omeneasca, l-a facut sa nu simta totusi aceste lucruri ca un muritor de rand, ci i-a conferit vreun fel de putere supra-omeneasca. Am fi tentati asadar ca atunci cand si noi suntem pusi in situatia de a rabda vreun necaz, vrand sa-L luam ca model pe Hristos, sa ne gandim ca Lui I-a fost mai usor, pentru ca era Dumnezeu.

Aceste ganduri ne arata insa ca n-am inteles cu adevarat lucrarea lui Hristos. In primul rand, trebuie sa observam ca Hristos nu accepta nici cea mai mica diminuare a suferintei sale omenesti - pe cruce fiind, refuza anestezicul oferit (otet amestecat cu fiere); aceasta ne arata ca, daca in momentul cel mai crunt al existentei Sale El se arata golit total de orice fel de lucrare dumnezeiasca, atunci nu poate fi vorba de vreo indulcire divina a suferintei Sale.

In al doilea rand, dupa cum arata Parintele Staniloae, suferinta este intotdeauna in raport cu sensibilitatea celui care o sufera. Adica, de exemplu, suferinta umana este mult mai tragica si mult mai adanca decat suferinta animalelor. Aceasta din cauza ca suferinta umana se amplifica prin natura sa duhovniceasca, care ii confera o sensibilitate de un alt nivel. Intelegand acest lucru, ridicandu-ne mintea la Persoana Dumnezeu-Cuvantului, trebuie de asemenea sa intelegem magnitudinea supra-cosmica, de neinteles pentru mintea umana, a suferintei Fiului Omului; Suferinta Mantuitorului s-a simtit “pana in strafundurile Sfintei Treimi”.

“El a suferit pacatul nostru si l-a invins ca si cand ar fi fost al Lui. El a asumat in felul acesta pacatul nostru si a suferit din cauza lui, fara sa-l fi savarsit El insusi; El a suferit chiar mai mult decat noi, pentru ca avea in iubirea desavarsita sau in lipsa de orice egoism o sensibilitate cu mult mai adanca fata de raul reprezentat de pacat. El suferea de aceea de pacatul tuturor, in vreme ce un om simplu chiar cand ajunge sa sufere de pacat sufera mai mult pentru pacatul sau si mai putin de al celor apropiati, sau de al celorlalti oameni” (Parintele Dumitru Staniloae)

Intelegem astfel mai bine contextul vietii Mantuitorului. Daca Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant sa traiasca ca oamenii, El si-a asumat acest lucru dumnezeieste. S-a coborat deci intr-o existenta omeneasca in mod total, printr-o golire extrema, “intr-atata incat li s-a parut celor necredinciosi ca nu e Dumnezeu” (Sfantul Maxim Marturisitorul).

Prin acest fapt supra-cosmic, Dumnezeu nu doar realizeaza mantuirea noastra de pacat, ci ne arata si calea prin care Ii putem urma. Daca Creatorul universului si al oamenilor, Cel care este “Amin”, Cel “in care nu este schimbare, nici urma de mutare”, a suferit golirea absoluta de sine, cu cat mai mult suntem datori noi, “beneficiarii” chenozei Lui, sa traim in smerenie? Caci daca fara golire Hristos nu putea infaptui Jertfa Mantuitoare, nici noi nu vom putea jertfi viata aceasta pentru cea vesnica daca nu ne vom goli de noi insine. Iar daca Mantuitorul S-a golit de slava Sa cea vesnica, reala si mai mult decat reala, noi nu avem a ne goli decat de o slava desarta, o slava a celor trecatoare, care nu este decat o umbra. Prin aceasta golire, cat mai desavarsita, ne vom asemana lui Hristos, biruind si noi, paradoxal, “moartea cu moarte”.

Paul Cocei

.