Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma

Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma Mareste imaginea.


Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma

Iubirea si judecata dumnezeiasca sunt de obicei concepute intr-o relatie antinomica. "Dumnezeul milei, al indurarilor si al iubirii de oameni" se gaseste fata in fata cu "Dreptul si nemitarnicul Judecator". Ziua invierii universale, ziua in care creatiunea se va impartasi de plenitudinea vietii si a bucuriei prin venirea din nou a lui Hristos cel inviat, e totodata "ziua Domnului, ce vine ca un fur" (II Petru III, 10), "ziua maniei", "ziua infricosatei judecati" (Ps. 49, 1-7; 71, 5-7; 96; 97; 98; II Petru 3).

Iconografia exprima si ea la randu-i acest caracter antinomic. In icoanele infricosatei Judecati, la dreapta Fiului e reprezentata in pozitie de rugaciune, Prea Curata Fecioara, care, ca "Maica lui Dumnezeu si Maica neamului omenesc", ii cere milostivire, dar totodata pe temeiul textului din Daniil (VII, 9-10), un fioros rau de foc tasneste de la picioarele Dreptului Judecator.

La Sf. Parinti inca intalnim aceasta opozitie. "Precum nu pot sta la un loc fanul si focul, asa nici judecata cea dreapta si mila nu pot sta impreuna in suflet", zice Sf. Isaac Sirul.

Si totusi, judecata face parte din Evanghelie, iar Evanghelia e Vestea cea Buna. Mai mult, judecata e chiar incununarea Evangheliei, culesul roadelor, "secerisul", adeverirea nadejdilor noastre. E ziua intampinarii Domnului "care vine"; ziua marii bucurii, cand viata va fi biruit moartea definitiv - "moarte nu va mai fi" (I Cor. XV, 15). E ziua cand Biserica se va intalni cu Domnul Vietii si pentru care intalnire ne rugam la fiecare Sf. Liturghie: "Si ne da noua sa ne impartasim cu Tine mai cu adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale".

Noi am subliniat prea mult caracterul de dreptate, de osandire, al judecatii, fata de mila Domnului. Am facut uneori din Dumnezeu un autor si creator al suferintei, un tiran care condamna fara mila la suplicii eterne, un nesfarsit sir de suflete. Am intunecat prin aceasta fata plina de lumina si iubire a Domnului. Nu cumva am strecurat in invatatura revelata si simtamintele noastre omenesti?

Cu o mie de ani inainte de intruparea Iubirii, psalmistul canta profetic: "Canta-voi mila si dreptatea; pe Tine, Doamne, "te voi canta" (Ps. 100, 11). Iar Mantuitorul Hristos ne-a lamurit El insusi ca: "Ceea ce la oameni e cu neputinta, la Dumnezeu e cu putinta" (Luca XVIII, 27). In Dumnezeu se topesc toate antinomiile; sanul Lui e leaganul lor, e "coincidentia opositorum", unitatea celor opuse, cum zicea Nicolae Cusanus.

Intr-insul, "mila si adevarul se vor intampina, dreptatea si pacea se vor saruta" (Ps. 84, 11). Asa precum cugetam in El unimea si treimea la un loc, tot astfel si iubirea si dreptatea. Dar mai presus de toate Dum¬nezeu este si ramane iubire. "Dreptatea este si ea doar una din razele iubirii Sale", cum a zis cineva.

"Precum un graunte de nisip nu trage cat o gramada de aur, tot asa dreapta judecata a lui Dumnezeu nu trage in cumpana cat mila Sa" - zice si Sf. Isaac Sirul. Si in ziua judecatii Dumnezeu ramane tot iubire, iar daca exista totusi suferinta - "nefericirea nu e decat rodul vointei omului".

Din iubire a creat Dumnezeu lumea, din iubire s-a intrupat, s-o invete iubire a trait si a propovaduit, cu iubire S-a jertfit ca s-o mantuie si daca am invatat taina iubirii, ne va intreba la, judecata. In cele ce urmeaza ne propunem sa prezentam tema judecatii din urma de pe pozitia ortodoxa a iubirii dumnezeiesti.

Viata divina a Prea Sfintei Treimi, ca model de realizat pentru ziua judecatii

"Crestinismul este o imitare a naturii divine". S-ar putea spune ca asa precum la creatie Dumnezeu in sfatul Treimii a zis: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Gen. III, 16), tot astfel, cand a trimis pe Fiul Sau in lume sa mantuie firea noastra cea cazuta, I-a zis: Coboara la fratii Tai si le descopera viata adevarata; invata-i cum sa traiasca si ei dumnezeieste, ca Noi, "dupa asemanarea Noastra".

Si Domnul a coborat printre noi, "chip de rob luand, intru asemanare omeneasca facandu-se" si ne-a vorbit asa: "Tatal M-a sfintit si M-a trimis in lume" (Ioan X, 36), "ca sa spun si sa fac ce am vazut la El, la Tatal Meu" (Ioan VIII, 38). Si, "adevar zic voua: Eu si Tatal una suntem" (Ioan X, 30). "Cine Ma vede pe Mine, vede pe Tatal... Tatal e in Mine si Eu in El" (Ioan XIV, 9-10). "Tot ce e al Meu, e al Tatalui Meu" (Ioan XVII, 10). "Eu nu fac voia Mea, ci voia Tatalui" (Ioan V, 30).

"Dar asa precum traim Noi, si voi, zidirea Noastra, trebuie sa traiti asemenea - precum in cer si pe pamant. Precum Noi trei una suntem, asa si voi cei multi - in chip, desavarsit una sa fiti" (Ioan XVII, 23), pentru ca Eu de aceea am si venit, "ca sa adun intr-un singur trup pe fiii lui Dumnezeu cei risipiti" (Ioan XI, 52).

Aceasta e misiunea Fiului lui Dumnezeu printre noi, sa ne descopere viata Prea Sfintei Treimi, dupa modelul Careia am fost ziditi. In icoana Prea Sfintei Treimi se cuprinde taina existentei si a vietii. Marturisind cu simbolul credintei noastre Treimea persoanelor divine, in unitatea nedespartita a fiintei, noi afirmam totodata si cei doi poli fundamentali ai fapturii - fiinta noastra unica si multimea ipostaselor umane, Trupul lui Hristos - Biserica, si madularele ei; noi putem dezlega prin aceasta, cea mai rascolitoare problema a vietii: cum cei mai multi pot fi una. Teologul rus, Pavel Florenschi, a pus in lumina, cu o vigoare deosebita, valoarea absoluta a termenului - omousios - deofiinta, cel aparat cu atata jertfa de Sf. Atanasie si de Parintii de la Niceea.

"Termenul omousios - zice Florenschi - e tocmai acest sambure antinomic al conceptiei crestine despre viata, acest singur nume al celor trei ipostase - in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh - si nu un nume la plural".

Deci, a dobandi constiinta ca si noi toti suntem deofiinta - omousios - asa cum au patruns Parintii niceeni taina deofiintimii persoanelor Prea Sfintei Treimi, inseamna a surpa si astupa orice perete si prapastie intre semeni, inseamna a descoperi, spre marea noastra bucurie si fericire, ca toti intre-olalta suntem una si cu Dumnezeu asemenea. Aceasta ar fi paradisul.

Putem spune de pe acum ca momentul Judecatii este hotarul acestei constiinte, cand crestinul va fi inteles taina Prea Sfintei Treimi, cand acea viata a unitatii Treimice va fi patruns in el si el o va respira in profunzimile fiintei sale, cand "mintea a ajuns sa descopere in sine pecetea (trasaturile) chipului dumnezeiesc si se imbraca in frumusetea spirituala si negraita a asemanarii cu Domnul".

La Judecata, Hristos va aduce in casa Tatalui Sau, ca frati adoptivi in familia divina, pe toti aceia care au ajuns sa traiasca viata Prea Sfintei Treimi, a Unimii in Treime. Si "pentru ca Revelatia ne invata ca Dumnezeu e dragoste, pentru ca Domnul ne-a dat porunca sa iubim pe aproapele nostru ca pe noi insine, e ingaduit sa gandim ca esenta vietii dumnezeiesti este dragostea", ca dragostea e numele lui Dumnezeu, al Prea Sfintei Treimi si "dragostea care vine de la Dumnezeu" (I Ioan IV, 7), trebuie sa fie si esenta vietii noastre; ea, prin urmare, ne aduna pe toti intr-o unime, ea "se desavar-seste intru noi mereu, pentru ca sa avem deplina incredere in ziua judecatii" (I Ioan IV, 17), si ea ne va face si pe noi vrednici sa primim atunci cu totii - Biserica lui Hristos - acest unic si minunat nume al ei: "dragoste", asa cum obisnuia unul din cuviosii nostri, Sf. Serafim de Sarov, sa numeasca inca de aci pe cei ce veneau la dansul: "dragostea mea".

Intre lege si judecata

Dar judecata cuprinde in sfera ei si ideea de lege, de responsabilitate in fata unei legi. Mai mult, judecata a si fost conceputa indeobste ca un triumf al dreptatii, al legii dumnezeiesti.

Desigur, pentru un crestin, judecata inseamna triumful si consolidarea definitiva a adevarului si dreptatii, a tuturor valorilor in acelasi timp, pentru ca atunci se va arata Acela "in Care sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei" (Col. II, 3) - Hristos Domnul - si El va fi pentru noi masura si criteriul valorificarii tuturor ostenelilor si nazuintelor noastre. De aceea si psalmistul zice: "Aprins e sufletul meu pururea de dorul judecatilor Tale" (Ps. 118, 20).

Trebuie sa ne ferim insa totdeauna a cadea in greseala antropomor-fista, potrivit careia, omul cugetand la Dumnezeu si stiind ca e creat dupa chipul Sau, rastoarna ierarhia existentei si atribuie lui Dumnezeu insusiri proprii firii noastre cazute, ca: manie, razbunare etc, faurindu-si astfel in minte nu un Dumnezeu al Revelatiei - Tatal Domnului nostru Iisus Hristos - care "a trimis in inimile noastre Duhul infierii, prin care si noi strigam: Ava, adica Tata" (Rom. VIII, 15), ci un Dumnezeu dupa propriul sau chip - al maniei si al razbunarii.

Judecata dumnezeiasca nu este judecata omeneasca. "Nu sunt gandurile Mele ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre" (Is. LV, 8). Dumnezeu nu judeca in felul nostru, ci "intr-un mod cuviincios lui Dumnezeu" (Sf. Grigorie Palama).

Drept este ca judecata se va face dupa o lege. Dar care-i inima legii? Domnul ne-a spus ca in dragoste se cuprind "toata legea si proorocii". De aceea, Sf. Chiril al Alexandriei zice: "Teme-te de Dumnezeu din dragoste si nu din pricina ca are un nume aspru", iar Sf. Isaac Sirul de asemenea spune: "Nu-L numi pe Dumnezeu drept - nu-L supara cu alte cuvinte - zicand doar atat ca El e drept - unde este dreptatea lui Dumnezeu? Oare in aceea ca noi suntem pacatosi si Hristos a murit pentru noi? Daca in acestea Dumnezeu S-a aratat milostiv, sa credem ca totdeauna ramane milostiv", la care am putea adauga iarasi ca: daca o lege omeneasca a justitiei romane zicea: "sa fie dreptate chiar de ar pieri lumea", legea dragostei dumnezeiesti a mers pana acolo incat Dumnezeu "a dat pe Fiul Sau cel Unul nascut, pentru ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16).

Totusi, privind viata in realitatea ei, trebuie sa marturisim ca desi iubirea s-a intrupat si noi am cunoscut puterea si frumusetea ei in persoana Domnului, noi inca n-am ajuns s-o dobandim si s-o lucram deplin si curat. Noi inca mai traim sub lege, adica implinim voia lui Dumnezeu din porunca si nu din dragoste, din constiinta.

Noul Testament e pentru crestin tocmai terenul, stadionul in care ne exercitam pentru cucerirea ei; e campul de lupta in care se desfasoara procesul de trecere de la dreptatea necrutatoare a Vechiului Testament, la iubirea revelata a Noului Testament, de la Lege la Fericiri, de la Muntele Sinai la dealul Golgotei, de la legea intiparita pe table de piatra, la legea sapata pe tablele vii de carne, ale inimii omenesti (II Cor. III, 3). Biserica, asezamantul Noului Testament, e organismul viu in care se savarseste transfigurarea dreptatii in iubire, pentru intampinarea triumfului ei deplin in ziua Judecatii.

"Fiecare om - zice Fer. Augustin - are patru stadii de parcurs pentru a se fixa in viata vesnica: inainte de lege, sub lege, sub har, in pace. Noi traim inainte de lege cand ignoram pacatul si ne calauzim dupa poftele trupesti. Traim sub lege, cand pacatul, fiind oprit de ea, pacatuim inca, biruiti de obisnuinta raului si neavand inca ajutorul credintei. In al treilea rand, traim sub har, cand avem credinta desavarsita in Mantuitorului nostru, fara sa atribuim ceva meritelor noastre, alipindu-ne cu iubire de mila Lui. Triumfam atunci asupra vrajei raului obicei. In sfarsit, omul traieste in a patra stare cand nu mai e nimic intr-insul, care sa reziste Duhului, cand totul e armonie, unire in pace definitiva: aceasta se va realiza la invierea trupurilor".

Astfel, in ritmul viu al vietii, treptat sau prin puternice cutremure si treziri launtrice, cu avanturi sau lunecusuri si caderi, sub chemarea si veghea neadormita a harului, credinciosul suie mereu din intunericul necunostintei, mai intai pe Sinai ca sa invete Legea.

Apoi pe Golgota, ca sa patrunda inima legii, iubirea, pentru a se face in sfarsit vrednic de Muntele Taborului, de proslavirea cu Domnul. Legea i se infatiseaza ca o punte de legatura intre dreptate si iubire, menita sa toceasca ascutisul acestei antinomii, ca un "pedagog" catre Hristos, un pedagog catre dobandirea iubirii, iar judecata e finalul Noului Testament, piscul dezvoltarii vietii crestine, cand ea intra in vesnicie prin biruinta definitiva a iubirii.

Hristos, plinirea legii

"Hristos e sfarsitul legii" (Rom. X, 4), zice Sf. Pavel. El e sfarsitul legii insa, nu in intelesul de incetare, de desfiintare a legii, ci de realizare plenara a ei, de implinire desavarsita, sau mai bine zis, cum observa Oskar Cullmann, 12 de "telos", - tinta, scop, tel, In sensul ca toata legea Vechiului Testament tinde catre Hristos, se finalizeaza in El, isi gaseste in El plinatatea, sensul, telul ei.

Hristos e, deci, plinirea legii, telul ei. In ce a constat insa aceasta plinire desavarsita a legii? In Jertfa Sa - si iata de ce: noi stim ca in iubire se cuprind toata legea si proorocii, iar jertfa este tocmai expresia suprema a iubirii. In acest sens legea isi afla plinirea in Hristos, in reve¬latia celei mai sublime iubiri - Jertfa Sa mantuitoare.

Am putea spune, totodata, impreuna cu Sf. Maxim Marturisitorul, ca in Jertfa si Invierea Domnului s-a savarsit judecata si osandirea pacatului nostru, s-a facut inceputul judecatii. In Domnul a fost judecat si osandit mai intai pacatul, iar invierea a fost raspunsul Tatalui, sentinta Lui la jertfa totala a Fiului pentru ascultarea Lui, pentru implinirea legii si a dreptatii (Mat. III, 15), pentru dragostea Lui pana la capat.

E e legatura indisolubila intre jertfa si invierea Domnului. Dar e legatura totodata intre jertfa Domnului si invierea si judecata noastra, Domnul fiind doar inceputul, "parga invierii" si judecatii.

Daca in viata Domnului, invierea e fructul copt al jertfei, al iubirii, tot astfel si in ceea ce ne priveste pe noi, invierea si petrecerea cu Domnul, acel "Veniti la Mine, binecuvantatii Parintelui Meu" din ziua Judecatii, e rodul iubirii, al jertfei, al osandirii pacatului si in fiecare din noi, ca sa putem ajunge si noi la inviere.

Cu o putere si profunzime deosebita, subliniaza acest adevar Sf. Maxim Marturisitorul, cand zice: "Taina Intruparii Cuvantului cuprinde in sine intelesul ascuns al tuturor fapturilor vazute si cugetate. Caci, Cel ce a cunoscut taina crucii si a mormantului, a inteles si ratiunile esentiale ale tuturor acestor lucruri. Iar cel ce a patruns mai departe si a cunoscut intelesul tainic al invierii, a cunoscut si scopul spre care Dumnezeu a creat toate dintru inceput". In intampinarea judecatii, Biserica, Trupul lui Hristos, trebuie sa invete taina crucii, a rastignirii, a osandirii pacatului ca drum spre inviere, spre viata deplina.

Am vazut ce inteles are crucea in viata Domnului: implinirea desavarsita a legii, adica a iubirii. Putem spune, fara teama de a gresi, ca crucea, adica Jertfa, e numele autentic al iubirii, dovada ei sigura. Starea de jertfa e adevarata legatura intre mine, aproapele meu si Dumnezeu; in jertfa se naste aproapele si cu el o viata mai bogata.

Totodata trebuie sa accentuam ca prin jertfa, adica prin cruce, noi nu intelegem proslavirea durerii. Nimic nu desfigureaza mai mult chipul crucii decat aceasta apoteoza singulara a durerii. Crucea e treapta spre viata, spre inviere. Cand crucea se uneste cu iubirea, ea se preface in bucurie, ca bucuria mamei care naste in dureri si aduce om nou pe lume. Cand un crestin traieste crucea, taina daruirii de sine, el gusta din acea bucurie si bogatie a vietii pe care o cunoaste Dumnezeu cand creeaza lumea si Fiul Lui cand, prin sangele Crucii, naste lumea din nou, el gusta din dulceata raiului.

Biserica - mediu de viata in care invatam iubirea

Mantuitorul ne-a daruit Biserica pentru ca in ea sa invatam taina crucii, adica a iubirii Lui. El vrea sa ne creasca pe fiecare dupa "chipul Lui", pana la "varsta Lui". El vegheaza asupra fiecaruia din noi, "sta la fereastra - cum se exprima atat de frumos Origen - pentru a vedea fiecare suflet care trece". El umple Biserica cu prezenta Lui. Fiecare Taina, ierurgie, rugaciune, e o rastignire si inviere impreuna cu El, e o impartasanie din Duhul Lui, din iubirea Lui, o anticipare a judecatii Lui.

Ne botezam in Hristos, ne pecetluim cu acelasi Duh, ne hranim cu Trupul si Sangele Lui, ne rastignim patimile si ne spalam in baia pocaintei, patimim si ne purificam in Taina Sf. Maslu, facem cunostinta cu dragostea cea intima, familiara, binecuvantata de Domnul in Taina cununiei, in care invatam cum fiecare sot trebuie sa se jertfeasca, sa se uite pe sine, pentru celalalt si, in sfarsit, facem experienta ultimului hotar din lumea aceasta, a iubirii lui Hristos, prin Taina preotiei, cand slujitorul se face una cu Domnul sau, devine un alt Hristos, pentru a se jertfi si el la randu-i, aproapelui si lui Dumnezeu.

Toate, fiecare act, fiecare cuvant al slujbelor sfinte, sunt intrupari sau simboale ale vietii Domnului. In toate se praznuieste Taina Crucii si a invierii, a judecatii si osandirii pacatului si toate nu urmaresc decat ca noi sa ne patrundem prin ele de viata Domnului, de iubirea Lui.

Dintre toate insa - Spovedania, Taina pocaintei - e aceea care in mod deosebit, pregateste, preinchipuie si anticipeaza judecata. Spovedaniile noastre savarsite cu cainta si repetate pe tot parcursul vietii, de ori de cate ori cadem, sunt mici judecati, rastigniri si invieri inaintea judecatii definitive.

Sunt mijloace ale pedagogiei divine prin care pe incetul, progresiv, invatam poruncile dragostei si ne integram in marea obste a Bisericii. Fiecare e un examen si un suis, o pregustare de har si o trecere dintr-o clasa in alta (de cate ori nu si repetam aceeasi clasa), pana ce vom invata bine de tot lectia dragostei pentru marele examen al judecatii din urma.

Toata grija Bisericii si a Parintilor ei, dintru inceput, de la inviere si pana la parusie, a fost si este sa ne invete mereu - pe cale - aceasta lectie. In aceasta consta desavarsirea, pregatirea pentru judecata. "Acesta este semnul pe care il cauta in ei sfintii: sa se asemene cu Domnul prin iubirea aproapelui", printr-o iubire care suspina, inseteaza si alearga sa vindece orice durere si e trista, sufera cand nu gaseste sa faca vreun bine.

"Mult as ii vrut sa gasesc vreun lepros, ca luandu-i trupul, sa i-i dau pe al meu", asa se tanguia Ava Agaton. "Cine a aflat iubirea, il mananca pe Hristos in fiecare zi si in fiecare ceas si se face nemuritor prin aceasta.

Ferice de acela care mananca painea iubirii, care este Iisus; acela dobandeste de la Dumnezeu viata si respira inca in lumea aceasta fiind, aerul invierii". Aceasta iubire trebuie sa cuprinda toata fiinta, gandirea si viata crestinului: o iubire care sa urce la asemanarea Celui ce rasare soarele Sau peste buni si rai si ploua peste drepti si pacatosi. Si iubirea aceasta e atat de cuprinzatoare, incat "arde pentru intreaga zidire, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace si chiar pentru demoni, cum zice Isaac Sirul.

"Celor alesi, Domnul le da o bunatate asa de mare, ca ei prin iubire imbratiseaza tot pamantul, toata lumea, iar sufletul lor arde de dorinta ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vada slava lui Dumnezeu", zice si staretul Siluan (+1938) din vremea noastra. "Cand cineva dobandeste aceasta iubire, se imbraca in insusi Dumnezeu impreuna cu ea". Cu aceasta un asemenea crestin se suie pe piscul asemanarii cu Domnul si e gata pentru venirea Lui.

Invierea obsteasca, expresie a iubirii dumnezeiesti

Invierea obsteasca e un fapt tot atat de minunat al iubirii dumnezeiesti, ca insasi jertfa de pe cruce. De altfel, precum am subliniat la vreme, e o legatura organica intre Jertfa Domnului, Invierea Lui si invierea noastra. Invierea noastra e rodul Crucii si Invierii Domnului. Domnul, care S-a rastignit pentru ca "lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba", care a biruit moartea si asa a intrat in slava Sa (Luca XXIV, 26), vine acum sa desavarseasca opera Sa mantuitoare si sa restabileasca in slava, in tara de bastina a nestricaciunii si faptura, Trupul Sau, Biserica.

In legatura cu invierea obsteasca, constiinta noastra e uneori rascolita de aceasta intrebare chinuitoare: de ce invierea nu urmeaza indata dupa moartea fiecarui ins? Dar si aici ni se dezvaluie taina iubirii dumnezeiesti. Nu insul, nu o mantuire individuala e in planul lui Dumnezeu, ci o inviere a intregii Lui creatii. Astfel, cei de mai inainte trebuie sa astepte pe cei de pe urma.

"Creatia, in ansamblul ei, trebuie izbavita de puterea mortii. O inviere individuala si corporala nu va avea loc decat in cadrul acestei rascumparari, care deja implinita in Hristos nu se va desavarsi, totusi, decat la sfarsitul timpurilor".

Si cotropitoarea frumusete a iubirii din ziua invierii, se descopera de asemenea in incoruptibilitatea fapturii innoite atunci. "Iubirea e viata insasi a naturii divine", zice Sf. Grigorie de Nisa; iubirea e si afectul existentei - a spus cineva. "Iubirea e actiunea lui Dumnezeu in mine si a mea in Dumnezeu; aceasta colaborare este inceputul partasiei mele la viata si existenta divina, adica a iubirii esentiale". Ea incheaga din nou sfaramata faptura, dupa chipul naturii divine.

Atunci, la Parusie, se va arata Domnul in Trupul Sau proslavit si mai presus de orice schimbare si stricaciune. Atunci pacatul, care inseamna egoism, despartire, descompunere si moarte, pacatul - aceasta "sa-manta a putreziciunii" - care a dus la stricaciunea fiintei noastre, va fi biruit de iubirea harica, unificatoare, acea iubire care se revarsa acum din Domnul slavei. Ea va inchega la loc sparturile fapturii noastre.

"Focul ceresc al Dumnezeirii - zice Sf. Macarie Egipteanul - pe care crestinii il primesc aici in veacul de acum, inlauntrul inimilor lor unde El lucreaza, acest foc, va lucra atunci din afara; va readuna madularele risipite si va invia trupurile descompuse".

Atunci, principiul iubirii dumnezeiesti va lua definitiv in stapanire ipostasele create, va restaura ontologia noastra in nestricaciune. Moastele sfintilor, care se pastreaza in mireasma sfinteniei, nu sunt decat o mangaietoare arvuna si pregustare a acestei nestricaciuni.

Abia acum, la inviere, sufletele noastre se vor imbraca in trupuri innoite intr-o stralucire de orbitoare frumusete cereasca, dupa asemanarea Domnului celui inviat. Si asa, pecetea fierbinte a iubirii dumnezeiesti, intiparita inca la botez in inima credinciosului si pe vasul lui de lut, nu se va mai sterge, iar vasul nu se va mai sfarama niciodata.

Si, in sfarsit, dupa restaurarea intregului ansamblu al creatiei in har, in nestricaciune, pe temelia iubirii, dupa inviere, cand Mantuitorul va aduna in jurul Sau faptura rascumparata, atunci va rosti judecata.

Judecata ca triumf al iubirii

Judecata e incununarea operei savarsite de Dumnezeu in Biserica. Mantuitorul Hristos va aduna Biserica in jurul Sau si, innoita, o va oferi Tatalui, Prea Sfintei Treimi, implinind astfel fagaduinta: "Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi" (Ioan XIV, 3).

Pentru aceasta mare sarbatoare se pregateste ea. Tot ce am spus pana acum, e tocmai privelistea acestei neostenite stradanii, pentru a fi vrednica de Acela care e "adevaratul dor si nespusa veselie a celor ce-L iubesc", vrednica de Acela care vine acum sa rasplateasca dragostea si credinciosia Bisericii, pronuntand sentinta judecatii Lui: "Veniti binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti imparatia, caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat, strain, gol, bolnav etc.". Si "intrucat ati facut acestea unuia din acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Mat. XXV, 34-40).

Domnul, care in viata Lui pamanteasca spusese: "Cel ce va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste, iar cel ce Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine" (Mat. X, 40), va introduce atunci in momentul festiv al judecatii, in ordinea cereasca, Biserica, Trupul Sau.

Ca mijlocitor intre Dumnezeu si om, prin El vom intra la Tatal, in familia Prea Sfintei Treimi. El e una si cu Tatal si cu noi. Dupa firea dumnezeiasca, El e unit cu Dumnezeu prin esenta si cu noi prin har; dupa firea omeneasca, e unit cu noi prin esenta si cu Dumnezeirea prin har.

Dupa chipul Domnului si noi, care trebuie "sa fim un chip al Chipului", vom cunoaste atunci desavarsirea acestei uniri, adica vom dobandi constiinta plenara ca una suntem cu toti fratii nostri dupa esenta si una cu Dumnezeu prin har.

La judecata se va descoperi in toata plinatatea puterea dragostei Domnul zice: "intrucat ati implinit dragostea fata de unul din fratii Mei mai mici, voi ati facut aceasta pentru Mine". "De la aproapele este si viata si moartea".

"Vazut-ai pe fratele, vazut-ai pe Domnul, Dumnezeul tau", repeta adesea Sf. Parinti acest "agraphi" al Mantuitorului. Fiecare semen e purtator de Dumnezeu, in fiecare e ascuns chipul, ceva din Dumnezeu; cu fiecare e unit Hristos si atunci, cunoscand si iubind pe fratele, cunosc si iubesc din ce in ce mai mult pe Dumnezeu. Prin iubirea fratelui, a Bisericii, eu inaintez spre Dumnezeu.

Acest adevar se face mai vadit in ziua judecatii, cand "insasi lumina divina va deveni principiu al constiintei noastre si in ea noi vom cunoaste pe Dumnezeu si ne vom cunoaste pe noi insine". Atunci vom experimenta noi puterea si bogatia iubirii aproapelui si a lui Dumnezeu. Atunci fiecare din noi nu va mai fi o "monada" izolata, fara usi, fara ferestre, nimic nu ne va mai desparti, ci iubirea si lumina harica, dumnezeiasca, va surpa orice perete despartitor, va deschide usile si ferestrele insului si ne va uni pe toti intreolalta.

Cunostinta si dragostea care in viata de acum petrec adesea dezbinat, se vor uni atunci. Dupa cuvantul Sf. Pavel, "cunostinta - singura - ingamfa, dragostea zideste" (I Cor. VIII, 1). Cunostinta se reazima pe eul fiecaruia; cand zic "stiu", ma gandesc la mine, la eul meu. Dragostea, dimpotriva, se reazima pe semen; cand zic "iubesc", ma gandesc la altul, la aproapele meu.

Din unirea amandorura, din cunostinta si dragoste, se naste comuniunea, bogatia vietii, bucuria, imparatia lui Dumnezeu; si pe cat va fi mai mare unirea intre noi, pe atat de bogata si variata - cunoasterea. Din cunostinta si iubirea mea cu aproapele, eu ies din singuratate, patrund cu intregul continut al vietii mele intr-o noua existenta, a fratelui meu; eu ma imbogatesc cu viata si experienta lui si el cu a mea, fiecare din noi isi dubleaza existenta, se innoieste din zi in zi, dobandind calitati, insusiri, puteri, noi intelesuri ale vietii.

O oarecare imagine a acestei imbogatiri prin comuniune, prin dragoste, ne-o ofera si privelistea naturii in care - dupa cum spun Parintii - citim ca intr-o carte tainele lui Dumnezeu. Ce inseamna bunaoara un bob de nisip? Il pierzi sub picioare; dar bob cheama alt bob si milioane se unesc si asa se inalta muntii. Stropul de apa pe care-l pierzi printre degete se uneste cu alt strop si asa nasc mari si oceane.

Ce sarac e cerul si pustiu, cu o singura stea, dar cat de minunat e el, cand se aprinde policandrul lui cu mii si mii de stele! Ce sarac e un cuvant; dar un cuvant cheama alt cuvant si asa se nasc idei si carti si opere. Ce melancolic si a pustiu rasuna un singur sunet; dar un sunet cheama alt sunet si asa iau fiinta melodii, cantece, simfonii. Tot astfel, ce trist, sarman si fara de putere e un singur om izolat. Si ce bogatii spirituale si materiale a creat unirea oamenilor in familii, natiuni si comunitati de credinta sau aspiratii.

Dar ce va fi in ziua Judecatii, cand fiecare din noi se va uni cu intreg ansamblul creatiei, cu intreaga Biserica, cu toate madularele Trupului lui Hristos! Bogatia vietii tuturor se va revarsa in fiecare madular al Bisericii si, mai presus de toate, bogatia slavei lui Dumnezeu in noi toti. In acest fel se va realiza in noi viata Prea Sfintei Treimi: Dumnezeu in Hristos si Hristos in noi.

Mai nou, Pr. Arhim. Sofronie, din Biserica Rusa, talmaceste in chipul urmator implinirea de catre Trupul lui Hristos a vietii dumnezeiesti a Prea Sfintei Treimi: "Doua porunci ale Domnului duc pe omul care le pazeste la indumnezeire: iubirea lui Dumnezeu si iubirea aproapelui. Din aceste doua porunci, a doua ne da intr-o mai mare masura posibilitatea cunoasterii tainei Prea Sfintei Treimi, consubstantiala si indivizibila. Iata pentru ce: prima porunca ne spune: sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, nu a zis: sa iubesti pe Dumnezeu ca pe tine insuti; caci prin aceasta ar fi dus la panteism. Poruncindu-ne sa iubim pe Dumnezeu din toata fiinta noastra, ne da sa cunoastem prin aceasta ca Dumnezeu e dragoste, dar in acelasi timp ni se descopera distanta ontologica intre om si Dumnezeu. Participam la viata dumnezeiasca, dar nu se desfiinteaza deosebirea de natura. A doua porunca: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, ne descopera atat de mult treapta, sau masura iubirii, incat sa reiasa consubstantialitatea - omousia - neamului omenesc. Realizata in viata, aceasta porunca duce la aceea ca toata omenirea sa devina un singur om."

"Dragostea transfera existenta persoanei care iubeste in fiinta iubita si astfel ea isi asimileaza viata celui iubit. Persoana e deci penetrabila prin iubire. Absoluta perfectiune a iubirii in sanul Treimii, ne descopera desavarsita reciprocitate a intrepatrunderii celor trei Persoane, pana acolo incat sa nu mai fie decat o singura vointa, energie, putere".

"Dupa chipul acestei iubiri, pazirea poruncii a doua - sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti - restabileste consubstantialitatea neamului omenesc, sfasiata de pacat. Realizata in ultima sa perfectiune, aceasta porunca demonstreaza ca omul este unul, dupa chipul Prea Sfintei Treimi; unic in esenta sa, multiplu in ipostasele sale. Cand fiecare ipostas uman, in virtutea ramanerii sale in plenitudinea unitatii consubstantiale, devine purtator al existentei umane in intregime, el este dinamic egal cu toata umanitatea, dupa chipul lui Hristos, al omului desavarsit, care cuprinde in El - tot omul". Aceasta se va realiza in ziua Judecatii. Fiecare din noi va fi plin de bogatia intregii creatii si plin de Dumnezeu; acesta va fi paradisul.

Iubirea lui Dumnezeu si pacatul

Dumnezeu nu uraste pe om nicicand, chiar pacatos fiind, pentru ca e faptura Lui; dar El uraste pacatul, care nu e creatia Lui si care a desfigurat frumusetea fapturii Lui. De aceea, Judecata e totodata o sentinta asupra pacatului; ea inseamna osandirea solemna si publica a pacatului, prin aratarea celui ce este "Soarele Dreptatii".

In ce consta pacatul, raul? In lipsa iubirii - credem noi. Raul nu are o existenta in sine, nu e ontologic, nu e creatia lui Dumnezeu; el e o negatie: negatia, lipsa iubirii, un mod negativ al vointei creaturii.

Iubirea e un element constitutiv al fiintei noastre: "Eu exist si iubesc" zice Dostoievschi. Smulgerea din iubire inseamna smulgerea mea din viata universala, din familia, din armonia ei. Aceasta rupere, izolare, ma duce la singuratate, intuneric si chin. Ma duce la epuizare si foc nestins, pentru ca eu trebuie sa ma hranesc numai din mine insumi, din saracia izolarii mele, din trufia si patimile mele, ca sarpele "din tarina" (Gen. III, 14), adica din patimi - dupa cum au zis Parintii. Pacatul meu, adica ruperea din iubire, din viata, din obstea in care traiesc, ma duce la propria mea distrugere, incat pacatul insusi devine pedeapsa a pacatului. "Pacatul e un rau mai mare decat iadul", zice Sf. Ioan Hrisostom".

"Pacatul este foc ce arde", el ma mistuie si ma desparte de tot binele. Acest inteles il au cuvintele Domnului rostite in ziua Judecatii: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat, gol, bolnav, strain, si nu M-ati primit". Si "intrucat nu ati facut acestea unuia din acesti frati mai mici ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut" (Mat. XXV, 41-45). Putem rezuma astfel cuvintele Domnului: Despartiti sunteti de Mine si de semenii vostri, voi toti cei ce nu iubiti.

Despartirea de Domnul si de Biserica Lui, aruncarea "de-a stanga, in randul caprelor", - dupa expresia figurata a Domnului - "in focul cel vesnic", are, dupa Sf. Parinti, un sens spiritual-moral. "Harul Prea Sfan-tului Duh - zicea Sf. Simeon Noul Teolog - va straluci ca un astru in cei drepti si in mijlocul lor vei straluci Tu, o, Soare neapropiat. Atunci toti vor fi luminati in masura credintei lor si a faptelor lor, a nadejdii si a iubirii lor, in masura purificarii si a iluminarii lor", si dimpotriva, "cei ce savarsesc cele rele - precum spune Sf. Vasile - vor privi in ei rusinea si pecetile pacatelor lor".

Starea aceasta, proprie fiecaruia, va pune prapastie intre cei ce "vor straluci ca soarele", pentru ca vor purta pe chipul lor trasaturile dragostei, bunatatii, pacii, ale slavei Domnului si ceilalti, care vor purta pe fata lor trasaturile patimilor, rusinii si durerii.

Prin judecata si osandirea lui, de insusi Dumnezeu, raul va fi pus in lumina desavarsita, izolat, inlantuit, incapabil de a mai devasta de acum inainte armonia zidirii dumnezeiesti. Dar prin osandirea raului, Dumnezeu nu inceteaza a fi iubire, iubire chiar fata de pacatos, chiar in iad.

"Nu se cuvine sa creada cineva - zice Sf. Isaac Sirul - ca pacatosii cei din gheena sunt lipsiti de dragostea lui Dumnezeu; prin puterea ei insa, iubirea lucreaza in chip indoit: facand sa sufere pe de o parte pe cei pacatosi, precum face si aici un prieten prietenului sau; veselind pe de alta parte prin iubire pe cei ce au pazit buna cuviinta.

Cat de amara si cumplita e chinuirea iubirii! Acei ce simt ca in iubire au gresit, sufera, mai mult decat orice chinuri ingrozitoare. Si acesta este, zic eu, chinul din gheena, cainta", cainta fara pocainta si fara nadejde.

Si acum stau in fata noastra doua realitati, doua realitati cu totul deosebite: De o parte fericire vesnica, de alta suferinta tot vesnica. De o parte Dumnezeu e iubire neincetata, de alta parte in urechile Lui se aud gemetele din gheena. Antinomia pusa la inceput pare ca sta inca nedezlegata si apasa ca o cruce grea peste constiinta crestina. Exista o solutie?

Daca judecam lucrurile pornind de la Dumnezeu, vedem ca de la sanul Lui se revarsa mereu numai iubire. El m-a creat din iubire si mi-a dat viata; El ma mantuie prin insasi jertfa Fiului Sau si tot aratand puterea iubirii, imi da din nou viata prin inviere. El vrea "ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga" (I Tim. II, 4).

Dar daca eu nu vreau? Daca eu refuz iubirea? El ma cheama - "unde esti?" (Gen. III, 9); "bate la usa" (Apoc. III, 20); "fiule, da-mi inima ta" (Pilde XXIII, 26). Eu insa nu raspund. Nu cumva fericirea sau nefericirea mea depinde si de mine? El, "Soarele Dreptatii - cum zice Sf. Maxim Marturisitorul - revarsa peste toti razele bunatatii. Dar sufletul se comporta prin hotararea libera a voii lui, sau ca ceara, sau ca lutul. Precum deci lutul se usuca prin fire sub razele soarelui, iar ceara se inmoaie prin fire, la fel sufletul - egoist, iubitor de patimi - se invartoseaza ca lutul si se impinge pe sine spre pierzanie, iar sufletul iubitor - de semeni si de Dumnezeu - se inmoaie ca ceara si primind formele si intipariturile - iubirii - dumnezeiesti, se face locasul lui Dumnezeu in Duh".

Prin urmare, eu pot raspunde la chemarea dragostei dumnezeiesti sau unindu-ma cu marea familie a Bisericii si cu Dumnezeu, impartasindu-ma de viata desavarsita a Prea Sfintei Treimi, sau ma pot desparti de fratii mei si de Domnul, pot refuza chemarea iubirii, pot refuza talantul, "harul Sf. Duh" si astfel, pierzind acest - unic talant - dragostea - ma vad deodata aruncat departe, singur, inchis in mine insumi, in temnita egoismului meu, cu "candela stinsa", in "intunericul in care lipseste cu totul harul", in intunericul cel mai din afara, la marginea existentei, "in eterna departare de izvorul vietii", de patria iubirii, caci iubirea sta la radacina vietii.

Insasi aceasta despartire, insingurare, izolare, ne-vedere si necomunicare cu fratii ale caror dureri si nevoi nu le-ai vazut in viata prin neiubire, aceasta opacitate si estompare in intuneric, socotim ca e "intunericul cel vesnic", despre care vorbeste Domnul.

"Pentru cel ce simte si judeca - zice Sf. Ioan Hrisostom - a fi alungat din familia dragostei, este a suferi gheena". "Lipsirea de aceasta slava - zice acelasi - e un chin mai grozav decat gheena".

Si constiinta mea, ca un "vierme neadormit" - "de toate poti scapa, dar nu vei scapa niciodata de propria ta privire" - ma roade, imi scoate in fata tot raul facut mie si semenilor si urmasilor care l-au fructificat si-mi spune ca numai eu, din vina mea, m-am despartit de aproapele meu si printr-insul si de Dumnezeu.

In timpul vietii mele as fi putut lucra bunatatea si pentru mine si pentru obstea in mijlocul careia am trait si mi-as fi zidit astfel fericirea cu fratii mei. Dar nu, prin iubirea de sine eu mi-am ridicat perete despartitor intre mine, semeni si Dumnezeu.

Cat priveste pe Dumnezeu, El nu ma uraste, desi El nu poate iubi in acelasi timp pacatul meu. El e vesnica iubire si lumina. "In veac e mila Lui" (Ps. 135). Lumina si iubirea Lui si acum se revarsa peste mine. Dar eu, care nu iubesc, pot oare suferi iubirea Lui? Nu cumva ca soarele ce loveste orbitor peste cel ce sta in intuneric, asa aceasta lumina pe mine ma loveste si-mi devine orbitoare, dureroasa, arzatoare ca focul? Dumnezeu devine pentru mine, "un foc mistuitor" (Exod XXIV, 17), foc ce arde si pacatul si pe mine care m-am unit cu el.

Pe "Moisi, prietenul Sau" (Exod XXXIII, 11), Dumnezeu, "din mijlocul focului" (Exod XIX, 18) il lumina, il umplea de stralucire si vorbea cu El fata catre fata, dar pe prietenii "vitelului de aur" (Exod XXXII), aceeasi fata a lui Dumnezeu ii umplea de cutremur si ei, infricosati, stri¬gau la picioarele muntelui: "Sa nu mai vorbeasca Dumnezeu cu noi, ca sa nu murim" (Exod XX, 19).

Tot asa si acum, la Judecata, la aratarea Domnului, "ca fulgerul", daca eu am ramas mereu "prieten al vitelului de aur", prietenul invechitelor mele patimi, trufie, lacomie, lenevie in lucrarea virtutilor, robit lor cu toata maruntaiele mele, eu vad stralucirea dreptilor si a Domnului, dar totodata zac aruncat si inlantuit in patimi. Eu mi-am tesut vestmant din patimile mele; ele sunt haina, hrana, stihia mea. Ele m-au facut atat de strain de imparatie si de fratii mei, incat nu mai pot suferi nimic, iubirea, bunatatea lor si fata Domnului care e impotriva celor ce fac rele (I Petru III, 12).

Ceea ce pentru unii e paradis, pentru mine devine iad. Si nu numai acest foc nestins ma arde, ci, asa cum observa Sf. Ioan Damaschin, si focul interior al patimilor mele. "Spunem ca chinul acela, zice el, nu e decat focul poftei nesatisfacute..., caci acolo nu e implinire reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim..., nici pizma nu se satisface... Deci poftind - ca in firea veche - si neputandu-se acum impartasi de cele ale poftei, sunt arsi de pofta ca de foc".

Si toata aceasta durere se naste din pacatul meu de moarte, din aceea ca am ucis in mod iremediabil in mine dragostea si m-am despartit si de aproapele meu si de Parintele Ceresc, am ramas singur, petrecand in egoismul meu, cu patimile mele. Iar despartirea pe care o sapa lipsa dragostei, pune o prapastie adanca, o separatie ontologica intre egoismul absolut si ordinea iubirii, intre cel ce iubindu-si firea veche, patimile din viata pamanteasca, ramane un om vechi, "fara haina de nunta", intre un cer nou si un pamant nou.

Astfel iadul ne apare nu numai ca un cosmar interior, al constiintei, ci si ca o realitate obiectiva. Unii dintre Parintii si invatatorii Bisericii, ca de pilda: Tertulian, Fer. Augustin, Sf. Grigorie de Nyssa si altii, vorbesc chiar de un anumit loc al iadului. Sf. Ioan Hrisostom, la intrebarea unora: "In ce loc va fi iadul - raspunde: "undeva, departe si afara de lumea aceasta", in timp ce un dogmatist contemporan ca Andrutsos socoteste ca acest loc "ramane inaccesibil cugetarii noastre, pana ce nu va trece cortul acesta stricacios al lumii".

Si acum, iarasi revine intrebarea de odinioara: Daca exista iad, poate oare iubirea lui Dumnezeu sa indure suferintele lui vesnice? Se poate impaca iadul cu iubirea nesfarsita a Lui? Dar acum, in fata acestei intrebari se ridica cu aceeasi putere atatea altele. Poate oare iubirea lui Dumnezeu sa violeze libertatea mea, "s-o sfinteasca cu forta si s-o sileasca sa intre in comuniune cu El?".

Dar eu sunt liber in masura in care ma unesc cu ceea ce iubesc. Si daca Dumnezeu, din iubire, nu-mi violeaza libertatea care m-a unit cu pacatul, poate El iubi pacatul meu? Sau poate "sa puna premiu raului" si "sa puna la un loc pe Pavel cu diavolul? Oare nu cumva tocmai prin iad "Dumnezeu nu permite ca cel rau sa fie glorificat si prin aceasta El nu se face partas la dezordinea lui", pe care o provoaca el in armonia zidirii?

Oare nu tocmai asa isi arata Domnul iubirea, grija fata de faptura Lui, scotand raul, stricaciunea din "trupul lui", printr-o operatie ce-i drept dureroasa dar mantuitoare, legandu-l pe veci? Si daca suferintele iadului sunt vesnice, oare aceasta nu cumva vine de acolo ca insusi raul are aceasta tendinta de a fi vesnic?

Si totusi, peste toate marturiile si opiniile noastre, judecata si fericirea sau nefericirea veacului viitor, "raman obiect de credinta si nadejde, pana ce privirea in oglinda si in ghicitura va fi urmata de contemplarea lor directa".

Pana atunci, pentru Biserica, pentru sufletul credincios, doua griji raman sa-i stapaneasca constiinta: mai intai, "vrei sa scapi de gheena, sa nu cazi in ea? Teme-te de ea!". Teme-te de pacat. In al doilea rand, datoria mea, a unuia care ma rog pentru pacea a toata lumea, e nu numai sa nu doresc nimanui osanda vesnica, ci dimpotriva, sa nazuiesc mereu, impreuna cu Sf. Simeon Noul Teolog, a ma asemana acelui crestin despre care el zice:

"Cunosc un om in Hristos, care dorea cu asa ardoare mantuirea fratilor lui, pe care adesea o cerea lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinti, din toata inima lui, si intr-un exces de zel vrednic de Moisi, sau ca fratii lui sa fie mantuiti impreuna cu el, sau ca si el sa fie osandit impreuna cu ei. Caci se unise cu ei in Duhul Sfant printr-o asa de mare legatura de iubire, incat n-ar fi vrut sa intre nici chiar in imparatia cerurilor daca ar fi trebuit pentru aceasta sa fie despartit de ei".

Concluzii

Am incercat sa punem in lumina un adevar scump al Revelatiei: "Dumnezeu este iubire", pretutindeni si totdeauna. Chiar si judecata, "opera dreptatii divine, nu-i decat o opera a iubirii".

Biserica e mediul de viata, unde se descopera si se lucreaza iubirea lui Dumnezeu Celui in Treime. Cele doua Testamente sunt ca doua raspantii care tin treaza constiinta Bisericii: Vechiul Testament pregateste prima venire a Domnului, Noul Testament pregateste a doua venire.

Pregatirea e o continua crestere in dragoste dupa chipul Aceluia care s-a jertfit penru noi. Menirea ultima a Bisericii este ca ea, dupa descoperirea si porunca Domnului, sa realizeze viata de iubire dumnezeiasca a Prea Sfintei Treimi.

Cand vom ajunge la constiinta deofiintimii noastre, cand crestinul va iubi in asa fel pe fratele sau si se va simti egal, consubstantial, cu tot omul de pretutindeni, asa cum Tatal e egal cu Fiul si Sf. Duh, atunci el va fi inteles taina, viata Prea Sfintei Treimi si va fi capabil de viata dumnezeiasca. Prin aproapele eu ajung la Dumnezeu. Judecata e tocmai momentul acesta festiv, cand Hristos va introduce Biserica in ordinea unei asemenea vieti ceresti.

Sf. Clement Romanul, barbat apostolic, ne pastreaza o impresionanta descoperire a Domnului in acest sens: "intrebat a fost Domnul, cand va veni imparatia Sa, si El a raspuns: Cand doi vor fi unul, cele din afara ca cele dinlauntru si partea barbateasca cu cea femeiasca, nici parte barbateasca, nici femeiasca".

Talmacit, aceasta inseamna: Doi sunt unul cand in doua trupuri locuieste o inima si un suflet. Cele din afara ca cele dinlauntru, cand trupul, prin grai si expresia fetii si a gesturilor va oglindi in intregime sufletul, fara viclesug; iar partea barbateasca petrecand cu partea femeiasca fara patima, inseamna ca un frate cand vede o sora sa nu se tulbure de specificul ei femeiesc si ea, la randu-i, sa faca asemenea. "Cand veti face acestea, zice Domnul, atunci va veni imparatia Tatalui Meu".

Judecata consfintind valoarea absoluta a iubirii, e totodata o sentinta impotriva pacatului. Pacatul e lipsa iubirii; despartirea de aproapele, de Dumnezeu si sfasiere in propria constiinta. Iadul este "suferinta celor ce nu mai pot iubi".

Nu Dumnezeu ne doreste suferinta; El e vesnica iubire. Dar din iubire pentru libertatea noastra, El nu ne cere cu sila sa-L iubim. Din voia-i egoista sau patimasa, insul se desparte si de aproapele si de Dumnezeu si despartirea ii aduce durere. Pacatul devine pedeapsa a pacatului, iar cei ce sufera sunt "mucenici ai voii lor". Dumnezeu osandeste pe veci pacatul, pentru a nu mai strica armonia zidirii Lui.

Sensul intim al judecatii este ca in cele din urma vom praznui biruinta definitiva asupra mortii si raului si prin viata vesnica, iubire, pace, curatie si ordine desavarsita, vom ajunge la asemanarea cu Dumnezeu.

Parintele Constantin Galeriu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8009

Voteaza:

Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma 5.00 / 5 din 5 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE