Misiunea launtrica a Bisericii noastre

Misiunea launtrica a Bisericii noastre Mareste imaginea.

Este intr-adevar foarte greu ca viata vesnica sa-si croiasca drum in sufletul omenesc – atat de stramt – si inca si in mai ingustul trup omenesc. Aflati in spatele gratiilor, locuitorii acestui pamant se impotrivesc cu tenacitate impotriva a tot ceea ce vine din afara. Prinsi in temnita timpului si a spatiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inertiei – sa primeasca ceva ce vine de dincolo de timp si de spatiu, ceva care este vesnic. O astfel de invazie este socotita a fi o agresiune la adresa lor si ei raspund prin razboi.

Omului, dat fiind faptul ca el este atacat de “molia” timpului, nu-i place amestecul vesniciei in viata sa si nu se poate adapta cu usurinta la o astfel de situatie. El socoteste adesea acest amestec a fi o insolenta pur si simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel inrait impotriva vesniciei, fiindca aflat in fata ei, el isi observa propria sa micime; alteori, el simte chiar o ura crunta fata de ea fiindca o priveste printr-o prisma omeneasca, mult prea legata de pamant, mult prea lumeasca.

Cufundat trupeste in materie, legat prin forta gravitationala de timp si spatiu si cu duhul desprins de vesnicie, omul plictisit de lume nu-si afla placerea in acele calatorii trudnice catre vesnicie, catre ceea ce se afla in lumea de dincolo. Prapastia care exista intre timp si vesnicie este de netrecut pentru acesta fiindca ii lipseste forta si capacitatea necesara de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el ii priveste cu dispret pe toti cei care-i spun: “Omul este nemuritor, este vesnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? In ceea ce priveste trupul sau cel muritor? Din ce punct de vedere vesnic? In ceea ce priveste plapandul sau suflet? Pentru ca omul sa fie cu adevarat nemuritor, el trebuie sa se simta nemuritor chiar in miezul cel mai adanc al fiintei sale.

Spre a fi vesnic in chiar miezul constiintei de sine el trebuie sa se stie pe sine ca este vesnic. Fara a ajunge aici, pentru el atat nemurirea cat si vesnicia vor reprezenta doar niste situatii impuse din afara. Si daca odinioara Omul a avut cu adevarat acest simt al nemuririi si constiinta vesniciei, el le-a avut atat de demult incat acestea s-au risipit sub povara mortii. Si cu adevarat s-au risipit; aflam acest lucru din intreaga alcatuire tainica a fiintelor omenesti.

Intreaga noastra problema rezida in felul in care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reinvia acea constiinta pierduta. Nici fiintele umane si nici “dumnezeii transcedentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a intrupat nemuritorul Sau Eu inlauntrul eului omenesc si a intrupat Eul Sau vesnic inlauntrul constiintei de sine a omului.

Hristos a facut cu adevarat acest lucru atunci cand S-a facut om si a devenit Dumnezeu-om. Doar in Hristos si numai in El s-a simtit omul cu adevarat nemuritor si s-a cunoscut pe sine a fi vesnic. Hristos Dumnezeu-omul in Persoana Sa a aruncat o punte peste prapastia dintre timp si vesnicie si a restabilit relatiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneste in chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Sau, Biserica, se poate simti cu adevarat nemuritor si se poate cunoaste pe sine in adevar a fi vesnic. In acest fel, pentru om si umanitate, Hristos reprezinta singura trecere de la timp la vesnicie: iata de ce in Biserica, in Biserica Ortodoxa, Hristos a devenit si a ramas unica cale si singura calauza care ne poate trece din vremelnicie spre vesnicie, de la sentimentul faptului ca suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la constiinta de sine a ceea ce este trecator la constiinta de sine a ceea ce este vesnic si fara dimensiune.

Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos este cu adevarat Biserica. Biserica este intotdeauna personalitate, trup si duh divino-uman. Definitia Bisericii, viata ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, caile sale, toate acestea ne sunt oferite in minunata Persoana a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, in chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simtul propriului eu intr-o adevarata traire intru Hristos si propria cunoastere de sine (constiinta de sine) in cunoastere hristica (constiinta hristica); pentru ca viata credinciosilor sa devina viata in Hristos si pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor sa devina o personalitate in Hristos si pentru Hristos; pentru ca inlauntrul lor sa nu mai traiasca pentru ei insisi, ci Hristos sa traiasca in ei (Gal. 2, 20).

Misiunea Bisericii este si de a le oferi membrilor sai convingerea ca starea adevarata a personalitatii umane este aceea alcatuita din nemurire si vesnicie si nu din vremelnicie si moarte, precum si convingerea ca omul este un calator care se indreapta din imparatia timpului si a mortii spre nemurire si vesnicie. Biserica este o institutie divino-umana, vesnicie intrupata inlauntrul hotarelor timpului si spatiului. Ea se afla aici, in aceasta lume, dar nu este din aceasta lume (Ioan 18, 36). Ea se afla in lume pentru a o inalta sus, la ceruri, acolo unde ea isi are originea, izvorul.

Biserica este apostolica, soborniceasca, divino-umana, atemporala si de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat impotriva lui Hristos si impotriva Sfantului Duh – a considera Biserica o institutie nationala, de a-i atribui aspiratii marunte, trecatoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele natiunilor, este apostolic, atotcuprinzator: este acela de a-i uni pe toti oamenii, in Hristos, indiferent de nationalitatea, rasa sau mediul social din care provin. “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindca “Hristos este totul si in toti”.

Mijloacele si metodele acestei unitati, comuniuni a tuturor in Hristos, au fost asigurate de catre Biserica prin Sfintele Taine si prin lucrarile sale divino-umane (practici ascetice, virtuti). In taina Sfintei Euharistii toti ne unim intru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneste cu Hristos in chip organic si, in acelasi timp, cu toti credinciosii. De asemenea, practicand virtutile divino-umane: credinta, rugaciunea, postul, dragostea, umilinta, smerenia, deplina compasiune si daruire de sine, milostenia si celelalte, omul se intareste in aceasta unitate, comuniune, pastrand-o cu sfintenie, traindu-L personal pe Hristos, atat ca unitate a propriei sale personalitati, cat si ca esenta a unitatii sale cu ceilalti membri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Biserica este intruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divinouman si nu o organizatie omeneasca. Biserica este indivizibila, asa cum este persoana Dumnezeului-om, asa cum este trupul Dumnezeului-om. Din aceasta pricina este o eroare fundamentala de a imparti organismul divino-uman al Bisericii in mici organizatii nationale.

Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la nationalism, la metode si aspiratii nationale, biserica noastra sarba aflandu-se printre ele. Biserica s-a adaptat la oameni, cand de fapt ar fi trebuit sa fie exact invers, oamenii sa se adapteze la Biserica. Aceasta greseala a fost comisa de multe ori de catre Biserica noastra de aici. Dar noi stim foarte bine ca acestea au fost “neghinele” vietii noastre bisericesti, neghine pe care Domnul nu le va starpi, lasandu-le sa creasca impreuna cu graul pana la vremea secerisului (Mt. 13, 29–30). Noi stim bine, de asemenea (Domnul ne-a invatat astfel) ca aceste neghine isi au originea la vrajmasul nostru dintotdeauna si vrajmasul lui Hristos: diavolul (Mt. 13, 25–28).

Dar noi posedam aceasta cunoastere in desert daca aceasta nu este transformata in rugaciune, rugaciune prin care Hristos ne va pazi pe viitor de a deveni noi insine semanatorii si cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivita – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentantii Bisericii noastre sa inceteze de a mai fi nimic altceva decat slujitori ai nationalismului, si sa devina episcopi si preoti ai uneia sfinte, sobornicesti si apostolice Biserici.

Misiunea Bisericii, data de Hristos si pusa in practica de Sfintii Parinti, este aceasta: ca in sufletul oamenilor nostri sa fie sadita si cultivata constiinta ca fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoana soborniceasca, o persoana care exista pentru vesnicie si este divino-umana ; ca fiecare persoana este a lui Hristos si este, prin urmare, frate cu orice fiinta umana, un slujitor al tuturor oamenilor si al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de catre Hristos. Oricare altul nu apartine lui Hristos, ci lui Antihrist.

Pentru ca Biserica noastra sa fie cu adevarat Biserica a lui Hristos, Biserica soborniceasca, trebuie cu adevarat sa-si implineasca acest obiectiv major in randul oamenilor. Si totusi, care sunt mijloacele de implinire a acestui obiectiv divino-uman? Inca o data, mijloacele sunt ele insele divino-umane fiindca un obiectiv divino-uman poate fi implinit doar prin mijloace divino-umane, niciodata prin mijloace omenesti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferentiaza radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decat practici ascetice si virtuti divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de catre ascetii divino-umani, purtatori de Hristos. Virtutile divino-umane exista intr-o inrudire organica. Fiecare isi are izvorul in cealalta, completandu-se una pe alta.

Prima dintre virtutile ascetice este efortul credintei: sufletele oamenilor trebuie sa se straduiasca neincetat intru aceasta virtute capitala; aceasta inseamna ca sufletele credincioase trebuie sa se daruiasca lui Hristos fara rezerve si fara compromisuri, dupa ce vor fi coborat pana in adancurile fiintelor lor si se vor fi ridicat spre inaltimile divinoumane. Este un lucru esential de a inradacina in oameni faptul ca credinta in Hristos este o virtute ce depaseste hotarele stramte ale ideii de nationalism, fiind ecumenica si soborniceasca, treimica; si ca pentru cel ce crede in Hristos este necesara asteptarea lui Hristos si doar a lui Hristos, in fiecare moment al vietii sale.

Cea de-a doua virtute ascetica este virtutea divino-umana a rugaciunii si a postului. Aceasta este o virtute care trebuie sa devina o permanenta, un mod de viata al ortodocsilor, devenind suflet din sufletele lor, fiindca rugaciunea si postul sunt atotputernice mijloace oferite de Hristos spre a curati nu numai persoana umana, dar si societatea, oamenii, neamul omenesc, in general vorbind, de orice necuratie. Postul si rugaciunea pot cu adevarat sa curete sufletele oamenilor nostri de orice fel de necuratii si de pacate (Mt. 17, 19-21; Luca 9, 17-29). Sufletele oamenilor trebuie hranite permanent printr-o viata ortodoxa de rugaciune. Postul si rugaciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toti si pentru toate; pentru prieteni si pentru vrajmasi, pentru cei ce ne persecuta si ne dau la moarte, fiindca in felul acesta crestinii se deosebesc de neamuri (Mt. 5, 44-45).

Cea de-a treia virtute divino-umana este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu cunoaste limite, care nu se intreaba cine e vrednic si cine nu, ci ii cuprinde pe toti; trebuie sa-i iubim pe prieteni si pe vrajmasi, pe pacatosi si pe raufacatori, fara sa le iubesti pacatele si crimele acestora. Ea ii binecuvanteaza pe cei blestemati si, precum soarele, ea straluceste si peste cei rai si peste cei buni (Mt. 4, 45-46). Aceasta dragoste divino-umana trebuie cultivata in inimile oamenilor fiindca tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferentiaza de alte forme de iubire relative si egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanista, de cea altruista, de cea nationalista, precum si de cea animalica. Dragostea lui Hristos este pururea atotcuprinzatoare. Ea este dobandita prin rugaciune fiindca e un dar al lui Hristos. Acum, inima ortodoxa se roaga cu intensitate: “Doamne al iubirii, daruieste-mi mie aceasta dragoste a Ta pentru toti si pentru toate!”

Cea de-a patra virtute este cea a umilintei si smereniei. Doar cel ce este bland si smerit cu inima poate linisti inimile crude, pline de tulburare: numai cel band cu inima poate smeri sufletele mandre si trufase. A arata “blandete fata de toti oamenii este obligatia fiecarui crestin adevarat” (Tit. 3, 2). Dar omul devine cu adevarat bland si smerit atunci cand el isi indreapta adancul inimii catre Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevarat “bland si smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie imblanzit cu blandetea lui Hristos. Orice om trebuie sa invete sa se roage asa: “Blandule si bunule Doamne, linisteste-mi sufletul meu tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinta. El S-a intrupat si S-a facut om.

Ca sa fii al lui Hristos atunci smereste-te precum un vierme: pune-te in situatia celor ce sunt indurerati, plini de tristete si de necazuri, a celor ce se afla in tulburari si sminteli. Smereste-te mai tare decat toti; fa-te tuturor toate, dar dupa Hristos si intru Hristos. Atunci cand nu ai smerenia Lui, roaga-te: “O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, invata-ma si pe mine smerenia Ta!”

Cea de-a cincea virtute ascetica este virtutea rabdarii si a umilintei. Cu alte cuvinte, sa patimesti toate rautatile, sa nu rasplatesti rau cu rau, sa ierti cu absoluta compatimire orice atac, defaimare si rautate. Iata ce inseamna sa fii al lui Hristos: sa te simti mereu rastignit lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt purtatori de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Insusi. Mucenicia este starea in care crestinul aduce roade. Acest lucru trebuie impartasit oamenilor. Pentru ortodocsi, mucenicia inseamna purificare, curatie. A fi crestin nu inseamna doar a rabda suferinta cu bucurie, ci a-i ierta plini de compatimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui Dumnezeu pentru ei asa cum au procedat Domnul si arhidiaconul Stefan. Si roaga-te asa: “Indelung rabdatorule Doamne, daruieste-mi
puterea de a rabda si ierta; fa-ma generos si smerit”.

Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuti divino-umane si practici ascetice in modul de viata al oamenilor, de a le uni viata si sufletul statornic cu aceste virtuti divino-umane, hristice. Fiindca in acestea aflam mantuirea sufletului de relele lumii si de acele organizatii lumesti pierzatoare de suflet. Drept raspuns la ateismul “erudit” si la canibalismul rafinat al civilizatiei contemporane, noi trebuie sa promovam acele personalitati purtatoare de Hristos, care cu blandetea oilor vor risipi rautatea lupilor si cu puritatea porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea si moartea culturala si politica. Trebuie sa facem un efort ascetic in numele lui Hristos ca raspuns la actul de cultura realizat in numele fiintei europene dezintegrate si decazute, in numele ateismului, civilizatiei sau al lui antihrist.

Iata de ce sarcina majora a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceti purtatori de Hristos. Cuvantul de ordine care ar trebui auzit astazi in cadrul Bisericii este acesta: sa revenim la ascetii hristofori si la Sfintii Parinti! Sa practicam si noi nevointa si virtutile Sfintilor Parinti! Sa practicam virtutile Sfantului Antonie, ale Sfintilor Atanasie, Vasilie si Grigorie, ale Sfintilor Serghie si Serafim ai rusilor, ai Sfintilor Sava, Prohie si Gavriil ai sarbilor si ale altora asemenea lor, fiindca tocmai aceste virtuti ne-au daruit acesti sfinti, exemple demne de urmat. Astazi numai eforturile ascetice ortodoxe si virtutile pot insufla sfintenia in orice suflet, in sufletul tuturor oamenilor nostri – vazand ca obiectivul divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt si ele aceleasi, fiindca Hristos este Acelasi, ieri si azi si in vecii vecilor (Evrei 13, 8).

Aici rezida diferenta dintre lumea obisnuita si cea care traieste intru Hristos: lumea este trecatoare si temporala, in timp ce lumea lui Hristos este pururea implinita, deschisa vesniciei. Ortodoxia, ca unic vas si deplina pastratoare a Persoanei desavarsite, stralucitoare a Dumnezeu-omului Hristos, este implinita in mod exclusiv prin aceasta lucrare a virtutilor cu ajutorul harului, prin mijloace ortodoxe in intregime divino-umane si nu prin imprumuturi de la romano-catolicism sau protestantism, intrucat acestea din urma sunt forme ale crestinismului dupa modelul mandrei fiintei europene si nu a smeritei fiintei divino-umane. Aceasta misiune a Bisericii este usurata de Dumnezeu Insusi, fiindca printre oamenii nostri exista un duh de nevointa, asa cum este el lucrator in ogorul Ortodoxiei de-a lungul secolelor.

Sufletul ortodox al oamenilor nostri se sprijina pe Sfintii Parinti si pe ascetii ortodocsi. Practicile ascetice, la nivel personal, familial si la nivel de parohie, mai ales rugaciunea si postul, reprezinta trasatura fundamentala a Ortodoxiei. Poporul nostru este un popor al lui Hristos, un popor ortodox, fiindca – asa cum a facut-o si Hristos – el rezuma Evanghelia in aceste doua virtuti: postul si rugaciunea. Si mai este un popor convins de faptul ca orice necuratie, orice fel de ganduri murdare pot fi alungate din oameni doar prin acestea singure (Mt. 17, 21). In adancul inimii sale, poporul nostru Il cunoaste pe Hristos si Ortodoxia, stie exact ceea ce face ca o persoana ortodoxa sa fie ortodoxa.

Ortodoxia va genera intotdeauna renasterea ascetica. Ea nu recunoaste nimic altceva. Ascetii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevointa este singura ei scoala misionara. Ortodoxia inseamna efort ascetic si viata, si doar prin acestea doua misiunea ei este transmisa mai departe si implinita. Trairea nevointei ar trebui sa fie misiunea launtrica a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie sa devina un focar de nevointa. Dar acest lucru poate fi implinit doar de catre un preot ascet. Rugaciunea si postul, viata orientata spre Biserica a parohiei, o viata liturgica: Ortodoxia detine toate aceste mijloace drept cai fundamentale de lucrare a renasterii in randul poporului sau.

Parohia, comunitatea parohiala, are nevoie de regenerare, si prin dragoste hristica si frateasca trebuie indreptata smerita spre El si spre toti oamenii, umila si modesta, intr-un duh de jertfa si lepadare de sine. Iar o astfel de slujire trebuie intarita si hranita prin rugaciune si viata liturgica. Aceasta este lucrarea fundamentala si indispensabila. Dar pentru a atinge acest tel exista o cerinta absolut necesara: ca toti episcopii, preotii si monahii nostri sa devina ei insisi asceti. Sa Il rugam fierbinte pe Domnul Dumnezeul nostru sa implineasca aceasta.

Sfantul Iustin Popovici

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2476

Voteaza:

Misiunea launtrica a Bisericii noastre 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE