Parintele Staniloae, om si teolog al rugaciunii

Parintele Staniloae, om si teolog al rugaciunii Mareste imaginea.

Pe 5 octombrie 2016, se implinesc 23 de ani de la trecerea la cele vesnice a parintelui Dumitru Staniloae.

Am ales, ca subiect de marturie despre Parintele Staniloae, tema, "Parintele Staniloae, om si teolog al rugaciunii". Aceasta se poate, desigur vedea din toata opera lui. Nu numai studiile dansului foarte temeinice si permanenta sa formare teologica explica ethos-ul teologiei sale, ci si faptul ca el insusi era un om de rugaciune. Sfintia sa nu a etalat acest aspect al vietii sale. Eu dau doar cateva marturii despre unele momente pe care, intamplator, am avut ocazia sa le traiesc in preajma sa. Parintele avea un dar mare, acela de a apropia oamenii, iar in aceasta apropiere puteai intelege ce n-ai inteles in teologia sa care, fiind foarte profunda, cerea un spirit de gandire in spirala, si daca nu-l puteai urmari cand vorbeste, la un moment dat ramaneai doar cu admiratia. Parintele profesor aprofunda foarte mult sensurile cuvintelor chiar si atunci cand le repeta, cu fiecare repetitie aducea o nuanta in plus. Insa cei care nu puteau intelege toata teologia sa de la catedra il intalneau acasa uneori sau pe drum, il insoteau pe drum pana la tramvai si in tramvai. A locuit in Bucuresti in doua locuri diferite. Ultima adresa in Bucuresti a fost strada Cernica 6 (acum strada "D. Staniloae"), acolo am mers noi mai mult. Anuntam cu o ora inainte, sau cu doua, si atunci ne spunea: "vino acum" sau "am pe cineva acum aici, vino peste o ora". Avea o casa foarte modesta, un apartament foarte mic, cand eram mai multi de-abia gaseam loc sa stam; avea un birou cu carti deasupra, pe rafturi, in stanga, in dreapta, era foarte aglomerat.

Biroul era cat o chilie. Dansul avea foarte multe din calitatile monahului, desi era casatorit. In primul rand, impresiona modestia foarte evidenta a locuintei. Uneori ceream lamuriri Parintelui cand nu intelegeam bine ce a spus. Cand explica si nu avea textul scris, era alt om; cum scria, cum diferea complet modul de exprimare. De aceea - spunea cineva - daca nu scrie, Parintele nu poate spune tot ceea ce are de spus. Intr-un limbaj vorbit comunica altfel decat in scris, poate mai simplu, mai accesibil. A scris foarte mult, dar a vorbit putin, ca predicator. Chiar si ca profesor, nu tinea cursurile liber. Dar si propriul lui scris il modifica, il completa. Ca sa predea cursurile de doctorat, citea propriile lui fraze si uneori se oprea din citit. Cand se oprea, mi-aduc aminte ca odata, sase ore a stat la o singura pagina, citind propria lui lucrare, cu reluari si explicatii. Se oprea la fraza respectiva si se uita intr-un colt spre fereastra, parca vorbea cu cineva, nu se uita tot timpul la noi.

Atunci incepea sa adanceasca fraza respectiva, zicand ca o explica. Era mult mai adanc in ceea ce spunea in "explicatie", dupa cum se intampla si in explicatiile sau notele sale la Filocalie. Daca vedeti explicatiile de la notele paginale, acestea sunt mai profunde decat textul respectiv. Parintele Staniloae, de fapt, nu explica, ci adanceste teologia Sfintilor Parinti, intr-o terminologie adecvata. Avea o putere creatoare si o inspiratie extraordinara, pornind de la propriul sau scris si depasindu-l mereu. Acest lucru l-am constatat noi ca doctoranzi la Bucuresti, dar cel mai mult l-au constatat cei de la tipografia Patriarhiei. Cand ii dadeau spalturile cu textul pe care l-a redactat pentru a le corecta, el scria din nou, altceva. Si chiar pe acelea corectate personal le mai modifica odata inainte de forma finala, adica mai adauga ceva. Zicea "sunt mereu nemultumit de mine insumi".

Era foarte interesanta metoda dansului de a teologhisi. Cand nu scria sau nu avea textul scris, iar noi il intrebam ceva, atunci vorbea mai simplu. De aceea mergeam noi acasa la Parintele sau il insoteam pana acasa. Cand ne vorbea direct, fara sa aiba textul in fata sau fara sa scrie, atunci incerca sa fie mai catehetic, mai pe intelesul tuturor. Ne impartasea din parerile dansului privind viata Bisericii, privind teologia romaneasca, privind teologia altor Biserici, privind alte confesiuni. In toate era o teologhisire, dar mai pe inteles, mai familiar. Un fel de teologie mai de taina, mai de ucenicie, care te facea sa te simti nu numai student, ci si un fiu duhovnicesc. Am facut aceste cateva remarci ca sa intelegem oarecum atmosfera spirituala din timpul anilor cand l-am cunoscut aici, la Bucuresti.

Doamna Maria, sotia Parintelui Staniloae, era o femeie deosebita. Poate ca pe langa rugaciunea Parintelui Staniloae, lucrul care a contat cel mai mult a fost rugaciunea doamnei Maria, care era o postitoare si o femeie de evlavie profunda. Era o femeie care se ruga foarte mult, care l-a ajutat foarte mult pe Parintele profesor, care se ocupa de toate problemele administrative ale casei, pentru ca dansul sa se dedice scrisului. Dansul se destepta la orele cinci dimineata si pana la orele noua -zece scria. Dupa aceea, primea foarte multe vizite, incat era impresionant cum putea un om care scrie atat de mult sa primeasca atatea vizite in chilioara dansului, acolo, pe strada Cernica 6.

Eu va spun acest lucru pentru ca la Proscomidie, de fiecare data cand pomenesc pe Parintele Dumitru Staniloae pomenesc si pe preoteasa Maria. E foarte important sa se stie acest lucru pentru ca atat in viata preotului, cat si in viata profesorului si teologului, conteaza foarte mult daca familia il ajuta sau nu il ajuta, daca este o familie de rugaciune sau nu este, daca sotia este sau nu o persoana a rugaciunii. In cazul Parintelui Staniloae, chiar dansul spunea "sotia mea se roaga mai mult decat mine". Iar ea raspundea: "Zice Dumitru asa, dar dansul si cand scrie, se roaga". Era intre ei o comuniune spirituala foarte profunda, intarita de rugaciune.

Marturiile pe care le aducem despre Parintele Staniloae ca om al rugaciunii se refera doar la cateva momente din viata sa. Primul este chemarea sa de preot. Odata, cand a venit sa corecteze teza de doctorat pe care eu am pregatit-o la Strasbourg, atunci, cu ocazia venirii la Strasbourg si apoi la Freiburg, inainte de sustinerea tezei mele de doctorat, mi-a marturisit un lucru deosebit despre felul cum Dumnezeu l-a chemat sa devina preot sau teolog. Parintele Staniloae mai intai s-a inscris la Facultatea de Istorie a Universitatii din Cernauti. Si dupa un an, in vacanta a venit acasa, iar intr-o dimineata mama dansului i-a spus: "Dumitru, am visat ceva deosebit despre tine"; el intreba "ce?". Ea raspunde ,am visat ca a venit cineva si mi-a spus "Fa un vesmant preotesc dar la biserica pentru Dumitru". "Si eu, adauga mama, am inteles prin aceasta ca tu ar trebui sa te faci preot." El raspunde: "Nu stiu daca ar insemna chiar asta". S-a dus inapoi la facultate si a inceput sa constate ca totusi facultatea pe care o urma era prea saraca spiritual. In anul urmator s-a inscris la Facultatea de Teologie, desi era foarte inclinat spre istorie. In teza dansului de doctorat-imbina de fapt istoria si teologia: Despre viata si opera Patriarhului Dositei al Ierusalimului. Apoi ne-a spus Parintele ca, deoarece Academia Teologica de la Sibiu nu mai avea la un moment dat profesor de Dogmatica, a fost dansul solicitat sa suplineasca Catedra de Dogmatica. Atunci a inceput sa traduca din Dogmatica lui Androutsos. Dupa aceea a inceput sa traduca din opera Sfantului Grigorie Palama si in acest fel a depasit pe Androutsos si a inceput sa scrie o teologie dogmatica neopatristica. Iata, asadar, un foarte interesant destin. Tanarul Dumitru Staniloae nu s-a inscris la teologie mai intai, dar uite cum Dumnezeu lucreaza in viata omului si cum suplinirile la alte discipline iti reorienteaza uneori vocatia.

Asadar, prima concluzie este ca, in chemarea de preot a Parintelui Staniloae, a contat foarte mult rugaciunea mamei. Noi nu ne dam seama totdeauna de importanta rugaciunii pentru ca foarte adesea suntem tentati sa facem o teologie scolastica, mai mult didactica. Totusi, fiecare dintre noi reprezentam un tesut spiritual de daruri primite de la altii! De la parinti, de la profesori, de la colegi mai evlaviosi decat noi, de la credinciosi mai smeriti decat noi, iar aceasta prezenta energetica, duhovniceasca, a altora, in formarea noastra spirituala, este imensa. Insa, modul in care noi receptam, restructuram sau cladim in interiorul sufletului nostru ceea ce am primit de la altii, ne face sa fim noi insine, ca persoana, ca mod distinct al existentei si al prelucrarii influentelor primite. Personal consider ca inclinatia Parintelui profesor pentru rugaciune a venit din rugaciunea mamei. Deci credinta se transmite intr-un fel si pe cale energetica, duhovniceasca, nu numai pe cale didactica. Omul care se roaga in familie il influenteaza pe celalalt, chiar daca nu vorbeste teologic.

Cel care se roaga exercita o influenta asupra celorlalti prin insasi prezenta sa de fiinta rugatoare. Este cazul cunoscut, in legatura cu Sfantul Serafim de Sarov, in care un student sau un tanar cu o problema foarte mare vine la dansul si-l gaseste intr-o poiana, langa schit, dormind. Si nu-l trezeste pe sfantul ci sta, se uita la el, se roaga si asteapta ca sa se trezeasca, si, deodata, ii vine solutia rezolvarii problemei lui. Nu l-a mai trezit pe sfant, a plecat inapoi, fiindca aflase solutia rezolvarii problemei lui. Dar ce l-a inspirat? Prezenta persoanei rugatoare! Asa este si in cazul Parintelui Staniloae cu acest indemn, de a face in dar Bisericii un vesmant preotesc! Am spus lucrul acesta si la inmormantarea sa, in 1993, la Manastirea Cernica de langa Bucuresti.

A doua marturie ne vine din ceea ce a spus Parintele profesor Dumitru Staniloae despre anii sai petrecuti in inchisoare - stiti ca sfintia sa a stat mai multi ani in inchisoare. Cand o delegatie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, din partea comisiei Credinta si Constitutie, in frunte cu Lukas Fischer - care a fost douazeci de ani coordonator al acestei comisii - a venit aici in Romania, in anii '60 ai secolului trecut, a intrebat: "Unde este Parintele Dumitru Staniloae? Noi ramanem aici, in Bucuresti, o saptamana si dorim sa-l vedem." Atunci autoritatile comuniste i-au spus Parintelui Staniloae: "Mosule, ia iesi din celula, ca-s niste occidentali care intreaba de tine". L-au scos din inchisoare, iar apoi el s-a intalnit cu teologii occidentali. Era, spunea Lukas Fischer, o atmosfera foarte emotionanta, dar nici nu puteai sa vorbesti mult, sa intrebi orice, pentru ca se aflau tot felul de observatori in jur. Occidentalii l-au intrebat: "Si cum a fost?" A raspuns Parintele , asa cum este acolo!"

A stat dupa aceea catva timp corector de reviste teologice, pana cand cineva din conducerea Departamentului Cultelor a citit articolul Parintelui Staniloae "Sa nu ucizi", si a zis "Cine este acesta care a scris articolul? Ia sa vina la mine. Cum sta omul asta acolo corector cand este atat de talentat? Trebuie sa ii dam alt post, uite ce bine scrie". Dansul, dupa ce a iesit din inchisoare, "s-a reabilitat", bineinteles, dupa ce a trecut o vreme. Odata, cand i s-a permis sa reprezinte teologia romaneasca la intruniri internationale, a fost intrebat: "Care este lucrul cel mai important care v-a marcat mai mult in anii de detentie?" Parintele Staniloae a spus: "In inchisoare am invatat sa ma rog", raspuns care a socat pe cei prezenti. Deci, inchisoarea a devenit pentru el o scoala a rugaciunii. Dialogul a continuat: "Dar cum, inainte nu va rugati?" "Ma rugam, a zis Parintele, dar ma rugam asa... in baza traditiei, a obisnuintei. In inchisoare insa, cand nu stii daca mai scapi sau nu cu viata, legatura cu Dumnezeu devine singura sansa de a nu-ti pierde identitatea si speranta, atunci rugaciunea cu adevarat devine o respiratie vitala a sufletului, nu in sens metaforic, ci in sens existential". Deci, e vorba de o rugaciune existentiala, facuta din toata fiinta, nu e vorba de o rugaciune formala, mecanica.

A treia marturisire pe care as dori sa o aduc despre dansul ca om al rugaciunii mi-a fost inspirata de o intalnire ortodoxa din Franta, care a avut loc la Amiens, langa Paris, in 1977. Este vorba de un Congres al ortodocsilor din Europa Occidentala, care se tinea, daca nu ma insel, in fiecare an sau o data la doi ani. Parintele Staniloae a fost invitat ca vorbitor principal la Amiens. Iar dupa ce a avut loc aceasta intrunire, am mers impreuna la Institutul Sfantul Serghie din Paris, unde au studiat multi tineri de-ai nostri mai tarziu, unii dintre ei sunt astazi ierarhi.

Institutul acesta avea doua-trei cladiri modeste, cu studenti putini, vreo douazeci la numar. Acest Institut a fost infiintat de catre rusii din strainatate. Studentii de la Institutul Sf. Serghie erau in week-end. Cativa erau acolo, in timp ce altii erau plecati acasa. Noi, Parintele si cu mine, cetateni ai Romaniei socialiste, n-aveam bani sa platim la hotel. Ca atare, am cerut cazare acolo, intr-o camera cu doua paturi, unde locuiau doi studenti care plecasera acasa pentru cateva zile. Si am stat, in noaptea aceea in aceeasi camera, iar inainte de culcare, Parintele Staniloae a zis: "Sa ne rugam". Si ne-am rugat, am stat asa in pozitie de rugaciune, iar dansul a rostit pe de rost rugaciunile incepatoare, dar pentru ca n-aveam Ceaslovul cu noi, dansul s-a rugat liber. Eu cand am auzit cum se roaga, imi venea sa cred ca e alt om. O rugaciune simpla, profunda, sensibila, fara nici o idee teologica elaborata, zicea doar: "Doamne ajuta-ne! Doamne fii cu noi! Doamne iarta-ne!", exact asa cum vorbeste un copil cu tatal sau, in familie. O simplitate pe care o vezi numai la oamenii de la tara, care n-au trecut niciodata printr-o scoala teologica, dar care se roaga cu foarte multa convingere si credinta, intr-o uimitoare intimitate si familiaritate cu Dumnezeu.

Dupa aceea, in ziua urmatoare, eu am indraznit si am intrebat: "Parinte profesor, ma iertati, dar eu m-am mirat cand v-ati rugat atat de simplu aseara". El mi-a raspuns: "Cea mai mare ispita este sa teologhisesti in timpul rugaciunii. Atunci nu vorbesti cu Dumnezeu, vorbesti cu tine insuti despre El". Mai tarziu, peste ani, l-am intrebat pe Parintele Cleopa de la Sihastria despre ispita teologhisirii (a discursului teologic) in timpul rugaciunii. Iar el ne-a lamurit despre aceasta pe baza citatelor din Sfintii Parinti ai Bisericii. Deci, as zice ca Parintele Staniloae s-a rugat ca un student care nu-i teolog, dar tocmai aceasta forma de rugaciune arata ca, oricata stiinta teologica avem, daca ramanem in suflet cu rugaciunea de acasa, din copilarie, este semnul ca ne rugam in modul cel mai autentic, adica acela in care ne simtim in fata lui Dumnezeu Tatal ca un copil in fata Parintelui sau.

L-am vazut de cateva ori pe Parintele profesor Dumitru Staniloae slujind ca preot. Un contrast uimitor intre teologia sa inalta si modul sau smerit de a sluji ca preot. La prima vedere n-avea absolut nimic impresionant cand slujea. Dar dupa ce meditai asupra modului cum slujea, iti dadeai seama ca ceea ce era cel mai impresionant era autenticul. Slujea cu o smerenie ca si cand ar fi un preot simplu de la sat, cu pregatire teologica modesta. Parintele Staniloae nu se interesa nici cum suna vocea sa, slujea cu o voce aproape stinsa, nici cum ii arata infatisarea, nici gesturile. Era foarte natural, simplu, smerit, timid, retinut, iar cand predica, la bisericuta de langa strada Cernica, la care mergea dansul mai des, rostea o cateheza foarte substantiala dar simpla, pentru ca si oamenii simpli sa poata intelege esentialul credintei ca viata in Dumnezeu.

Ceea ce m-a impresionat totdeauna foarte mult erau cuvintele lui deodata simple si esentiale. Punea accentul foarte mult pe iubirea lui Dumnezeu fata de noi - acest adevar revenea des in predica sa - si mai arata cat de mult ne ajuta rugaciunea. Predica sa era un fel de meditatie cu sfaturi practice, simple, incat si omul cel mai simplu ar fi infteles ca participarea la rugaciunile Bisericii este mare catstig pentru viata spirituala. Reflectand acum la modul in care slujea dansul, mi-am dat seama ca cele mai importante caracteristici ale slujirii lui ca preot au fost smerenia si simplitatea. Insa smerenia sa venea din faptul ca se simtea coplesit de prezenta lui Dumnezeu. Este un mare dar ca atunci cand slujesti sa te simti coplesit de prezenta lui Dumnezeu. In general cand slujesti ca preot, te gandesti daca esti in ton cu strana, daca nu-i cumva cineva care mai aduce o prescura, daca nu cumva esfti mai in urma celorlalti cand slujesti in sobor.

Parintele Staniloae era concentrat si coplesit de sfintenia momentului. In plus, transmitea convingere puternica si simteai ca e purtator al unei prezente, dar nu o prezenta spectaculoasa care sa se impuna fortat, ci era o prezenta duhovniceasca, traita ca o pacificare a sufletului care o poarta in el. Uneori am facut comparatia cu doua persoane de la noi, cu care semana Parintele Staniloae uimitor de mult, cand slujea ca preot. in primul rand se asemana cu Parintele Sofian, care nici el n-a fost mare vorbitor, dar cuvantul lui avea putere, ca sfat duhovnicesc, datorita prezentei Duhului lui Hristos in preotul care ajuta pe altii, parintele Staniloae se mai asemana, cand slujea ca preot, cu Parintele Paisie de la Sihastria. Parintele profesor avea in comun cu Parintele Sofian si cu Parintele Paisie cuvantul pacificator si sfintitor, purtator de Duh Sfant. Ne dam seama deci, ca in slujirea liturgica Parintele Staniloae traia foarte intens, era coplesit de prezenta lui Hristos, de iubirea lui tainica si sfanta in Liturghia Bisericii.

Aici trebuie sa marturisim ca dansul de mai multe ori a spus, in mai multe imprejurari, ca regreta ca n-a fost macar pentru o vreme preot de parohie. Uneori zicea: "Daca as fi fost mai mult timp preot de parohie, aceasta ar fi influentat si mai mult teologia mea". Iar in testamentul catre tineri, la sfarsitul vietii, prin 1992-1993, pe care-l avem publicat in revista "Candela Moldovei" (nr. 5-6, mai-iunie 1992, Iasi), a spus, printre altele, ca isi da seama, la sfarsitul vietii, ca trebuia sa lege mai mult teologia sa de importanta operei filantropice, de slujirea aproapelui. Mereu nemultumit de ceea ce a realizat, cu multa smerenie, regreta ca n-a fost si preot de parohie si n-a unit indeajuns teologia mistica cu cea misionara. Totusi, noi stim acum cat de multa misiune a facut el cu teologia sa profunda in formarea teologica a preotilor nostri de parohie, de manastire si de universitate.

In fine, acum, spre incheiere, doresc sa spun ca teologia Parintelui Staniloae in intregimea ei, chiar daca unele dintre articolele lui au caracter mai istoric, poate fi numita o teologie a rugaciunii, direct, cand vorbeste despre rugaciune, si chiar indirect, deoarece gasim in lucrarile sale mai multe referinte privind importanta rugaciunii, privind foloasele rugaciunii, privind necesitatea rugaciuni. De pilda, in lucrarea Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, spune: "Rugaciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taina care se infaptuieste de cate ori se roaga omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugaciune neincetata, traieste neincetat aceasta taina. Prin rugaciune strabate omul ca un scafandru in adancimile nesfarsite ale lui Dumnezeu Care, ca Persoana iubitoare, ramane totusi distinct de cel ce se roaga si-l mentine si pe acesta distinct. De aceea, prin rugaciune, ii vin omului puteri nenumarate si nesfarsite. Chiar puteri de rugaciune mai multa, cum vin cuiva intr-un grad infinit mai mic, puteri chiar din semenul cu care primeste sa fie in comuniune. E cum te intareste prezenta unei fiinte atunci cand comunica din spiritualitatea ei, cu atat mai mult prezenta lui Dumnezeu in rugaciune. Sau cand cineva face efortul de a se ruga, Dumnezeu ii vine in intampinare, intarindu-i acest efort si atragandu-l in adancimile vietii si puterii Sale dumnezeiesti, din care capata noi puteri". Iar aceasta meditatie asupra rugaciunii o face Parintele Staniloae dupa ce a citat mai inainte pe Sfantul Grigorie Sinaitul care zice: "Rugaciunea este Dumnezeu-Cuvantul, care lucreaza toate in toti." Retinem, deci, ca rugaciunea este Dumnezeu Care lucreaza in noi.

Rugaciunea nu e o activitate numai a noastra, deoarece cand ne-am pus in comuniune cu Dumnezeu rugaciunea devine prezenta Lui lucratoare in noi. Si aceasta arata de ce Liturghia ortodoxa este savarsita in primul rand de catre Hristos, Care ne antreneaza si pe noi in slujire. "Tu esti Cel Ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel Ce primesti si Cel Ce Te imparti, Hristoase Dumnezeule" -se spune in rugaciunea preotului din timpul Heruvicului -adica savarsitorul lucrarii de sfintire este insusi Hristos, Care ne antreneaza in lucrarea Lui. in acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Tatal, Fiul si Duhul Sfant fac totul; preotul, slujitorul numai imprumuta limba sa si mana sa" (Omilia 86 la Evanghelia dupa Ioan). In momentul in care ne punem in starea de comuniune cu Dumnezeu, nu numai noi lucram pentru El, ci si El lucreaza pentru noi, in noi si prin noi. Intreaga spiritualitate ortodoxa confirma teologia Parintelui Staniloae despre rugaciune exprimata in comentariul sau la afirmatia Sfantului Grigorie Sinaitul, care defineste rugaciunea ca fiind: "Dumnezeu Cuvantul Care lucreaza toate in toti".

Mai mult in Mica Dogmatica Vorbita - dialoguri de la Cernica, editia a II-a revazuta, Sibiu 2000 - Parintele vorbeste despre experienta personala a rugaciunii: "L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu. Apoi in carti, in idei si simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si atunci L-am auzit spunandu-mi: indrazneste sa intelegi ca te iubesc. Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel am inteles treptat ca Dumnezeu este aproape, ca ma iubeste si ca umplandu-ma de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt. Si ca fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea numai, lumea, sa traiasca in aceasta iubire, si atunci ar cunoaste viata vesnica."

Aceasta este experienta teologica a dansului privind rugaciunea. Toata opera Parintelui Staniloae, in mod indirect, este o liturghie a mintii si a inimii, o teologie a rugaciunii si a comuniunii cu Dumnezeu.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Daniel
"Parintele Dumitru Staniloae in constiinta contemporanilor. Marturii, evocari, amintiri."

03 Octombrie 2016

Vizualizari: 8079

Voteaza:

Parintele Staniloae, om si teolog al rugaciunii 1.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE