Richard Dawkins nu este crestin. De fapt, este un ateu declarat. Nu stiam insa, pana astazi, ca aceasta calitate i-a conferit si dreptul moral de a decide ce fel de boli sunt permise in societate. Nu este singurul care isi acorda acest drept, in ultima vreme sunt multi adepti ai malthusianismului, al eutanasiei, mai nou ai infanticidului. Nu trebuie sa ne socheze, deci, faptul ca dl. Dawkins declara ieri ca viitoarele mame au obligatia morala de a avorta pruncii despre care stiu ca sufera de sindromul Down.

Care este insa autoritatea morala in acest caz a d-lui Dawkins? In primul rand, el nu este mama, deci nu poate decat sa banuiasca cum e sa fii in situatia de a decide uciderea propriului prunc pentru “vina” de a purta o malformatie genetica. El argumenteaza ca oricum majoritatea fetusilor afectati de sindromul Down sunt avortati natural. Dar el recomanda ca noi, in loc sa fim recunoscatori pentru faptul ca unii prunci sunt atat de puternici incat supravietuiesc (ajungand sa duca vieti normale), sa ne erijam in calaii lor.

In al doilea rand, dl. Dawkins nu are nici calitatea de “impricinat”, adica nu are sindromul Down. Daca ar avea sindromul Down, probabil ca n-ar mai avea aceeasi parere. Nu cred ca si-ar considera imorala propria mama pentru ca l-a adus pe lume. Iar daca ar face-o, n-ar demonstra decat ca este el insusi complet amoral, pentru ca ce poate fi mai abject decat sa nu-ti cinstesti mama care s-a sacrificat pentru tine?

Ca atare, principala “calitate” care il impinge pe Dawkins sa se exprime astfel este incapacitatea acestuia de a simti ceva. Nu dragoste, pentru ca i-am cere prea mult, dar macar o farama de mila. Orice om care a simtit vreodata mila fata de conditia nenorocita a omului – a oricarui om – nu s-ar putea exprima astfel.

De fapt, ce este important este sa ne intrebam care dintre calitatile socio-profesionale ale d-lui Dawkins il imping la astfel de cugetari: cea de biolog evolutionist, de etologist sau de scriitor? Cu toate ca nu cred ca a fi biolog evolutionist este echivalent cu a fi adept al avortului copiilor bolnavi, este totusi de remarcat ca teoriile filosofice si stiintifice care fundamenteaza ateismul sunt succeptibile a produce astfel de vederi radicale.

Pentru a oferi un exemplu despre o alta perspectiva, a unui om de stiinta integru si chiar implicat in aceasta problema, trebuie rememorata personalitatea lui Jérôme Lejeune, laureat al premiului Nobel, cel care a descoperit faptul ca sindromul Down este cauzat de o anomalie genetica. Spre diferenta insa de Richard Dawkins, intreaga activitate a profesorului Lejeune a fost inchinata vietii, astfel incat s-a opus nu doar avortului in sine, dar si diagnosticarii prenatale. Faptul ca a fost, indirect, raspunzator pentru aparitia acestor mijloace de diagnosticare si faptul ca s-a ajuns ca copiii sa fie avortati in urma acestor diagnostice l-a marcat profund. Dupa un discurs in fata colegilor sai in care a incercat sa-i convinga de imoralitatea avortului, ii scria sotiei sale: “astazi, mi-am pierdul premiul Nobel in Medicina”. Cu alte cuvinte, in lipsa moralitatii actului medical, nu poate exista niciun premiu.

Si pentru a ilustra si mai bine cat de superficiale si egoiste sunt vederile d-lui Dawkins si a celor ce sunt intr-un cuget cu el, am ales sa inchei acest scurt articol cu o relatare a aceluiasi profesor Jérôme Lejeune din cadrul unei conferinte sustinuta de acesta in America.

“Va voi spune o intamplare adevarata care mi-a fost relatata de un bun prieten care a venit in aceasta tara (S.U.A. – n.n.) cu putin inainte de ultimul razboi (Al Doilea Razboi Mondial – n.n.). Aici, in America, am avut o intalnire despre testare, despre diagnosticul prenatal si uciderea copiiilor. Era acum 20 de ani. Si la acea intalnire mi-a spus: trebuie sa-ti spun o intamplare. El era profesor de biologie, un om batran la acea vreme. Si mi-a spus: tatal meu era doctor intr-un orasel din Austria. Si mi-a zis ca intr-o noapte, in acest orasel, s-au nascut doi copii – in aceeasi noapte, in doua familii diferite. Intr-o familie era un baietel, cu voce puternica si totul in regula. In cealalta familie era o fetita, cu o voce foarte slaba. Suferea de Sindromul Down. Si mi-a spus: tatal meu mi-a zis ca au avut un destin foarte diferit, cei doi copii. Fata, atunci cand mama ei a suferit un atac, avea 30 de ani. Si pentru 4 ani, aceasta fata cu Sindrom Down si-a ajutat mama, i-a dat de mancare, si acei ultimi 4 ani din viata mamei sale au fost cat s-a putut de buni multumita dedicatiei fetei sale cu mintea slaba. Si mi-a zis: nu-mi amintesc numele fetei, dar numele baiatul nu-l pot uita. Numele lui era Adolf Hitler. Aceasta poveste nu este inventata. Este realmente adevarata. Si sumarizeaza faptul ca nu putem judeca, in domeniul vietii umane, si nici nu putem condamna, intr-un fel. As merge mai departe, as inversa povestea. Sa presupunem ca, printr-o predictie imposibila, ca s-ar fi cunoscut faptul ca acest copil ar urma sa devina Adolf Hitler. Niciunui doctor nu i-ar fi fost permis sa ucida acel copil”.

Paul Cocei