Conchita Wurst este poate cel mai simptomatic simbol (sau cel mai simbolistic simptom) al realitatii europene actuale. Mai mult, este, din nefercire, imaginea pe care acest continent si-a ales-o sa-l reprezinte. Este un veritabil chip, adica icoana, a fiintei europene moderne. Ma gandesc chiar ca, daca ar fi trait pe vremea lui Lot, ar fi facut parte din delegatia cetatenilor din Sodoma care cerea, desigur cu spirit civic si egalitar, sodomizarea ingerilor.

La ora la care scriu aceste randuri, chipul had al acestui simbol se proiecteaza prin televiziune in casele familiilor din intreaga Europa. Mai trist este ca acesta este promovat chiar si de insasi televiziunea noastra nationala, aceasta punand si ea umarul la subrezirea continua a intelesului natural al familiei si al omului in general.

Cum s-a ajuns aici? Istoria este bineinteles lunga, si are a face cu aparitia in occident a umanismului, consecinta a disparitiei Duhului Sfant din Biserica de Apus, biserica-stat care si-a transformat teologia intr-o simpla speculatie filosofica. Odata ce a esuat in latura sa teologica, Biserica a fost usor impinsa, in decursul veacurilor, la periferia preocuparilor reale ale omului. Odata cu aparitia modernitatii, dupa Revolutia Franceza, disparitia lui Dumnezeu din viata occidentala a avansat fara intrerupere pana azi. In fapt, nu asistam la nimic nou, nu suntem martori decat la acutizarea sau desavarsirea ateizarii societatii occidentale, pentru care dreptul la egoism este fundamental mai important decat orice principiu moral.

In acest context, de ce ne grabim sa imbratisam „valorile europene”? Mai mult, de ce aceste „valori europene” ne sunt falfaite pe sub nas ca un fel de ideal uman suprem? Care sunt aceste trambitate „valori europene” la masura carora ni se spune ca suntem prea retrograzi in gandire sa ne ridicam? Pentru o minima intelegere, haideti sa le recapitulam putin: evident, homosexualitatea, fara de care nu mai poate fi imaginata nicio societate avansata; apoi, imediat, casatoriile homosexuale – idealul social suprem. Avortul este un drept castigat „cu sange”. Manifestarea neingradita a sexualitatii – aici deja nu mai incape discutie, de aceea este imperativ sa adoptam sexualizarea copiilor (ma iertati, „educatia sanitara”). In curand vom avea ocazia sa vorbim fatis, sa facem dezbateri si schimb de opinii - „civilizat”, nu-i asa? – pe tema legalizarii pedofiliei si a infanticidului (daca pare exagerata aceasta perspectiva, sa ne gandim ca Universitatea din Bucuresti a decis acordarea titlului de Doctor Honoris Causa lui Peter Singer, celebru promotor al avortului si infanticidului).

Mai sunt si alte valori? Desigur, entuziastii pro-europeni se vor grabi sa indice: morala crestina, caritatea, arta europeana, justitia sociala etc. Desigur, acestea au murit de mult, in continentul Lumii Vechi la fel ca si in Lumea Noua. Nu mai sunt decat umbre si, pe alocuri, enclave. Sa nu ne amagim: Hristos S-a intors in vest in catacombe. Daca ne mai jucam mult de-a „contextul european” si la noi, putem sa ne apucam de pe acum de sapat propriile galerii.

Europa, pentru mine, se aseamana tot mai mult cu personajul mitologic de la care isi ia numele. Este fecioara rapita si sedusa de Zeus care, in fond, o transforma intr-una din amantele sale. Asa e si Europa astazi: sedusa de uraciunea pacatului ambalat frumos si mirosind a flori parfumate, precum taurul in care se deghizase Zeus.

In spatele ambalajului insa, in spatele cuvintelor reinventate si a noului civismul „cavaleresc” european se afla acelasi continut stravechi, aceeasi pacatosenie grotesca, acelasi ispititor care inveleste absurdul in staniol stralucitor dar pana la urma subtire si straveziu. Si pare ca acest „tata al minciunii” incepe sa lucreze in Europa din ce in ce mai fatis, manifestandu-si influenta si puterea din ce in ce mai tiranic. Puterea si influenta lui nu se bazeaza insa decat pe pacat, pe pacatosenia oamenilor, pe patimile lor pe care le speculeaza, cum a facut intotdeauna.

In aceste conditii, nu mi-e teama sa spun ca ma oripileaza orice natiune – sau continent – care se imbraca cu nonsalanta in vesmantul pacatului – si mai ales al desfranarii. Si de aceea, cu tristete ma declar scarbit de Europa.

Paul Cocei

• Intre teologia penala à la Andrei Plesu si iubirea venala made by Conchita Wurst
  Publicat in : Editoriale