Sfidarea statului comunist

Sfidarea statului comunist Mareste imaginea.


Sfidarea statului comunist

Primele decenii ale secolului XX au fost in toate privintele critice pentru istoria lumii, iar crestinii Rusiei se gaseau in mijlocul marilor rasturnari produse atunci. Rolul pe care l-au jucat in acele evenimente si miraculoasa lor supravietuire dovedesc ca Biserica rusa nu era nicidecum, cum mai este infatisata uneori, o simpla rotita a fostului guvern tarist.

Pe intreaga perioada a secolului al XIX-lea, cele mai mari spirite ale timpului nu conteneau sa ia in considerare reformele ce erau necesare pentru a face fata lumii moderne si, mai cu seama, necesitatea de a castiga o mai mare independenta in raport cu Statul. In timpul revolutiei din 1905, in urma careia o Constitutie, promulgata de Nicolae al II-lea, garanta in Rusia o libertate de miscare si de cuvant aproape totala, o adevarata efervescenta intelectuala si sociala a agitat Biserica. Periodicele religioase ruse ale acestei perioade (1905-1917) dezbateau cu pasiune reformele ce trebuiau aduse vietii bisericesti.

Sfantul Sinod a admis necesitatea de a se reuni un sinod local al Bisericii Rusiei - din vremea lui Petru cel Mare un astfel de sinod nu se putuse reuni niciodata - si a infiintat o "comisie preconciliara" chemata sa pregateasca ordinea de zi. Episcopii rusi au fost invitati sa prezinte un program de reforme: raspunsurile lor la aceasta ancheta constituie unul din documentele cele mai interesante ale acestei perioade. Cu totii se pronuntau in favoarea marilor reforme ce ar fi putut garanta Bisericii posibilitatea de a-si urma misiunea intr-o maniera mai independenta si mai directa. S-a conturat o neta majoritate in favoarea restabilirii patriarhiei.

Astfel, Biserica era mult mai bine pregatita sa faca fata evenimentelor decat se crede in general. Guvernul provizoriu al lui Kerenski a dat Bisericii posibilitatea sa convoace sinodul care, de doisprezece ani, era in pregatire. Adunarea care s-a reunit in august 1917 la Moscova cuprindea 265 de membri ai clerului si 299 de laici: aleasa prin sufragiu indirect in dioceze, ea era expresia tendintelor ecleziologice ce predominau in Biserica rusa in secolul al XlX-lea, conform carora laicii trebuiau sa imparta cu episcopatul si clerul responsabilitatea afacerilor Bisericii, la toate nivelele aparatului administrativ.

Sinodul, ce a fiintat pana in august 1918, a publicat un nou statut al Bisericii care prevedea restabilirea patriarhiei, alegerea episcopilor de catre dioceze si reprezentarea laicilor in consiliile parohiale, consiliile diocezane si in administratia superioara a patriarhiei. in 31 octombrie 1918 - la sase zile dupa rasturnarea de catre comunisti a guvernului provizoriu - Tihon, mitropolit al Moscovei, era ales patriarh. Alegerile episcopale n-au putut avea loc in toate diocezele, dar la Petrograd, in plina revolutie, popularul episcop Veniamin a fost ales mitropolit de catre cler si credinciosi.

Astfel, departe de a lupta pentru fostul regim, Biserica isi afirma, pe de o parte, independenta si, pe de alta parte, se sprijinea pe popor pentru a-si alege noii conducatori.

Ceea ce lipsea totusi celor mai multi membri ai sinodului din 1917-1918 si celor mai multi dintre rusii acelei epoci era o doctrina suficient de clara privind relatiile dintre Biserica si noul stat rus. In timpul scurtei guvernari a lui Kerenski, aspiratia catre independenta a Bisericii era foarte clara in mediile bisericesti, dar ea nu comporta o doctrina pozitiva asupra Statului independent de Biserica. Astfel, conducatorii Bisericii au putut, mai intai, sa-si afirme responsabilitatea fata de destinele Rusiei cerand guvernului provizoriu sprijinirea materiala a Ortodoxiei ca religie dominanta in noua republica, cerand armatei sa continue razboiul impotriva Germaniei iar, mai apoi, condamnand solemn pacea de la Brest-Litovsk incheiata de Lenin.

Aceste acte arata ca, la inceput, Biserica nu intelegea sa se separe complet de Stat si ca aceasta separare, savarsita prin forta lucrurilor, nu semnifica faptul ca Biserica intelegea sa se abtina de la orice judecata asupra actelor guvernarii. Ea isi pregatise si desavarsise reforma interioara, dar atitudinea ei fata de diversele faze ale revolutiei ruse era determinata ad hoc de constiinta diriguitorilor sai si indeosebi de cea a intaistatatorului sau, patriarhul Tihon.

Minoritate eficace si indoctrinata, partidul comunist a triumfat, cu o uimitoare usurinta, din cauza incoerentei politice in care se gasea cufundata Rusia. Biserica s-a gasit astfel fata in fata cu o guvernare decisa sa combata religia ca atare: Marx definise religia ca "opium al popoarelor".

In atitudinea sa fata de credintele religioase, si in mod deosebit fata de Biserica Ortodoxa, Statul sovietic a facut dovada, din 1918 pana in 1960, a unei remarcabile continuitati de doctrina, dar, totodata, in timp, si-a modificat in mod remarcabil tactica.

Se pare ca acest fapt ar trebui explicat nu printr-un machiavelism constient al partidului in domeniul politicii religioase, ci prin contradictiile ce yiciau analiza pe care o facea situatiei religioase din Rusia, intr-adevar, dogma marxista s-a constituit in Occident in functie de o situatie diferita de cea in care se gasea Rusia in 1918: "Crestinismul, scria Engels, a devenit din ce in ce mai mult apanajul claselor conducatoare, folosit de ele ca un frau pentru clasele inferioare".

Conform acestei doctrine, era suficient sa creezi o societate fara clase pentru a suprima religia. Or, in Rusia, Biserica Ortodoxa era nu doar o Biserica populara - dupa secolul al XVIII-lea, clasele conducatoare erau, dimpotriva, larg secularizate - dar, la sinodul din 1917-1918, ea tocmai isi aflase- o temelie inca si mai "democratica" acceptand reforma fundamentala a structurii si administratiei sale.

Masurile antireligioase ale ocarmuirii au lovit astfel nu doar in "clasele conducatoare" ale fostului regim, ci intr-un cler popular si in credinciosii care, in marea lor majoritate, refuzau sa identifice cauza lor cu cea a contrarevolutiei politice si militare si deci nu reprezentau un pericol pentru guvernanti in alt fel decat prin convingerile lor religioase. Pentru a impune noile masuri, conducerea a trebuit sa foloseasca forta, sa verse mult sange, sa transforme Biserica Ortodoxa intr-o Biserica de martiri.

Speriat de consecintele politicii sale, Statul a dat inapoi de mai multe ori si a incercat - cu relativ succes - sa atraga in tabara sa o parte a clerului si sa divizeze astfel Biserica, ajungand in cele din urma la un modus vivendi cu Biserica reunificata, modus vivendi in care cele doua parti, Biserica si Statul, isi jucau de fapt propriul viitor.

Vom examina aici foarte pe scurt masurile luate de guvernul sovietic in domeniul religios, pentru a analiza apoi reactia Bisericii si conflictul ce a rezultat de aici.

In 20 ianuarie 1918, Consiliul comisarilor poporului a aprobat faimosul decret asupra "separarii Bisericii de Stat si a separarii scolii de Biserica", ce a fost publicat in 23 ianuarie. Decretul interzicea orice participare a Bisericii la viata Statului si orice invatamant religios in scolile nationale sau private. El proclama o deplina libertate de constiinta pentru toti cetatenii; aceasta libertate nu era totusi cea care putea fi posibila in democratiile "burgheze", deoarece asociatiile religioase nu mai erau considerate persoane juridice; ele pierdeau orice drept de proprietate; bunurile lor erau declarate bunuri nationale: doar lacasurile de cult (corectare autografa a lui Lenin in textul decretului) puteau fi puse de Stat la dispozitia lor pe baza unei hotarari speciale a autoritatilor. Cultul nu era admis decat acolo unde nu aducea atingere ordinii publice, autoritatile fiind singurii judecatori in materie, pentru ca nici o garantie juridica nu era lasata Bisericii in calitate de asociatie.

Noua conducere nu era doar "separata" de Biserica, ea plasase Biserica in afara legii. Publicarea decretului a fost insotita de excese antireligioase, savarsite fie de functionarii comunisti locali, fie de organizatii revolutionare necontrolate; cel mai spectaculos a fost uciderea mitropolitului de Kiev, Vladimir (25 ianuarie 1918). Aceste masuri guvernamentale, prin caracterul lor deopotriva brusc si radical, erau in mod clar destinate sa zdrobeasca prin forta structura Bisericii ruse; aceasta din urma era totusi gata sa negocieze cu Consiliul comisarilor poporului si, de doua ori (4-8 noiembrie 1917, 15 martie 1918), o delegatie a sinodului - ce continua sa fiinteze la Moscova - s-a deplasat la Kremlin pentru a incerca sa dea o definitie conjugata a relatiilor viitoare dintre Biserica si Stat. De fiecare data atmosfera intalnirilor a fost corecta, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat. Guvernul decisese sa actioneze in mod unilateral.

Astfel, in timpul marii foamete din 1921-1922 ce a bantuit in intreaga Rusie, dar mai ales in regiunea Volgai, patriarhul Tihon a adresat (august 1921) un apel Bisericii ruse (si de asemenea Bisericilor straine) in vederea strangerii de fonduri pentru infometati. Un comitet bisericesc a fost numit pentru a centraliza si a distribui ajutoarele.

Guvernul, dorind sa priveze Biserica de privilegiul moral pe care i l-ar fi procurat un ajutor masiv adus infometatilor, a confiscat fondurile stranse si, in 26 februarie 1922, a publicat un nou decret, ce prescria confiscarea tuturor valorilor (metale sau pietre pretioase) care se gaseau in biserici pentru a veni in ajutorul infometatilor. in virtutea decretului din 1918, aceste valori erau de altminteri proprietatea Starului.

Prin legislatia si prin actiunile sale, conducerea arata in mod clar ca dorea edificarea in Rusia a unei societati in care Biserica nu si-ar mai avea locul. Pentru crestinii din Rusia, nu era deci vorba doar de a sti daca reformele sociale ale Sovietelor - colectivizarea pamantului, nationalizarea industriei - erau drepte sau nedrepte, ci de a apara insasi existenta religiei in Rusia si de a gasi pentru aceasta cea mai buna cale.

O parte a clerului a ales solutia cea mai simpla: ea s-a solidarizat cu armatele albe care, in diferite regiuni ale Rusiei, luptau cu armata rosie. Cat despre patriarh si majoritatea ierarhilor, care se gaseau in regiunile controlate de Soviete, ei nu puteau face altceva decat sa-si defineasca pozitia in functie de realitatile carora le faceau fata.

Si au facut-o crestineste: marturia si sacrificiile lor morale si fizice constituie cel mai bun gaj pentru viitorul Bisericii in Rusia. Cifrele de care dispunem ilustreaza, mai bine decat orice altceva, riscul la care se expuneau ramanand credinciosi chemarii lor: intre 1923 si 1926, cincizeci de episcopi au fost impuscati sau au murit in deportare; intre 1921-1922, doar afacerea valorilor confiscate a costat viata a 2.691 de preoti mireni; un numar mult mai mare de preoti a fost supus unor riguroase masuri administrative si cu totii au fost obiectul unor diverse vexatiuni, printre care aceea de a se vedea lipsiti de toate drepturile civile.

Trei luni dupa revolutia din Octombrie, patriarhul Tihon, sub socul incredibil de violent al primelor atacuri impotriva bisericilor, a lansat de la rezidenta sa moscovita o excomunicare majora impotriva "inamicilor deschisi sau deghizati ai lui Hristos": "Prin autoritatea cu care m-a insarcinat Dumnezeu, noi va interzicem sa va apropiati de Tainele lui Hristos; va anatemizam, doar daca mai purtati inca numele de crestin si apartineti, prin nastere, Bisericii Ortodoxe... Cat despre voi, fii credinciosi ai Bisericii, va chem s-o aparati pe Sfanta noastra Maica, batjocorita si asuprita... Iar daca va fi necesar sa suferim pentru cauza lui Hristos, va chemam sa ne urmati pe calea suferintei... Iar voi, fratii mei episcopi si preoti... organizati imediat asociatii religioase, chemati-le sa se alature luptatorilor spirituali ce vor opune fortei fizice puterea spirituala. Am crezut cu tarie ca dusmanii Bisericii lui Hristos vor fi zdrobiti si imprastiati de puterea crucii, caci neschimbata e promisiunea celui ce a purtat crucea: «imi voi cladi Biserica mea, iar portile iadului nu o vor birui".

Oricat de violent ar fi fost acest apel, patriarhul se abtinea sa desemneze in mod expres guvernul printre "dusmanii lui Hristos" - sperand, fara indoiala, ca acesta din urma nu ar fi aparat pana la capat violentele provocate de o situatie revolutionara - si nu chema credinciosii sa reziste prin forta masurilor guvernamentale, ci doar prin mijloace "spirituale". intaistatatorul Bisericii, daca nu dorea sa ramana "in afara politicii" - el condamna in martie 1918 pacea de la Brest-Litovsk -, se abtinea totodata sa aduca o judecata oarecare asupra reformelor sociale ale noului regim; din acest moment, sub conducerea sa, Biserica refuza sa se identifice cu fostul regim si intelegea doar sa-si apere, pentru ea insasi, dreptul de a vesti poporului rus Evanghelia. In noiembrie 1918, Tihon a adresat direct lui Lenin un nou mesaj (cu ocazia primei aniversari a revolutiei): "Nu ne revine noua, scria el, sa judecam puterea pamanteasca; orice putere ingaduita de Dumnezeu va vedea coborand asupra ei binecuvantarea noastra, daca ea se va dovedi cu adevarat "slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor carmuiti" (Rom. 13 ,4)...

Cat despre dumneavoastra, va adresam dojana noastra: sarbatoriti aniversarea preluarii puterii eliberand prizonierii, incetand varsarea de sange, abandonand violenta si restrictiile puse credintei; incetati sa mai distrugeti, pentru a organiza ordinea si justitia, dati poporului ragazul pe care si-l doreste... Altfel, tot sangele ce-l veti fi varsat va striga impotriva voastra si veti pieri de sabie, voi ce ati tras sabia" (Mt. 26, 52).

Aceasta scrisoare catre Lenin nu l-a dus totusi pe patriarhul Tihon la acordarea sprijinului sau fortelor contra-re-volutionare. In septembrie 1919, intr-un nou apel, patriarhul cerea credinciosilor sa "se abtina de la orice actiune ce ar putea provoca suspiciunea puterii sovietice si sa se supuna tuturor exigentelor, in masura in care ele nu se opun credintei si practicii religioase". Mai multi episcopi au dat instructiuni similare enoriasilor lor. Astfel, la Petrograd, mitropolitul Veniamin, primind informatia conform careia moastele Sfantului Alexandr Nevski vor fi profanate, a trimis o delegatie la Zinoviev, presedinte al Sovietului din Petrograd, cerandu-i sa intrerupa masura si promitand solemn ca va suspenda imediat pe orice cleric de sub jurisdictia sa ce ar acorda asistenta Albilor.

Aceasta atitudine moralmente critica si intransigenta, dar politiceste loiala, a acordat Bisericii o autoritate exceptionala. In sanul incredibilului haos in care se gasea aruncata Rusia - excese revolutionare, razboi civil pe mai multe fronturi, interventie straina -, Biserica Ortodoxa, zguduita material dar purificata spiritual prin martiriul multora din fiii sai, aparea ca un bastion si ca o speranta. Lovitura cea mai serioasa ce i-a fost data atunci a fost afacerea sechestrarii valorilor.

Guvernul interzicand, dupa cum am vazut, ca Biserica sa organizeze, in nume propriu, ajutorarea infometatilor si decretand apoi, in februarie 1922, confiscarea valorilor ce se gaseau in biserici, patriarhul a publicat o circulara prin care se permitea livrarea catre autoritati a valorilor ne-sfin-tite (ornamente de icoane, ex-voto, sfesnice), dar se interzicea livrarea obiectelor propriu-zis liturgice (vase sfinte, odajdii preotesti); propunea in schimb credinciosilor sa organizeze colecte si sa verse autoritatilor contravaloarea acestor obiecte inalienabile cultului. Ar fi mers cu siguranta si mai departe daca ar fi putut avea cel mai mic control asupra adevaratei intrebuintari a valorilor confiscate.

Circulara patriarhului a ridicat impotriva Bisericii un val de persecutii extrem de violente si a livrat guvernului o arma propagandistica impotriva ierarhiei ortodoxe: patriarhul si episcopii refuzau sa vina in ajutorul celor infometati! in numeroase orase, au avut loc ciocniri violente intre autoritati si credinciosi. Pentru prima data guvernul a indraznit sa intenteze procese publice clericilor de vaza. La Moscova, patruzeci si patru de persoane - preoti si laici - au fost adusi la judecata, iar unsprezece au fost condamnati la moarte.

La Petrograd, insusi mitropolitul Veniamin - in ciuda reiteratelor sale declaratii de loialitate si a bunavointei sale de a regla chestiunea valorilor - a fost condamnat si impuscat impreuna cu mai multi colaboratori de-ai sai. Pe de alta parte, problema valorilor a dus la un alt rezultat: acela al divizarii Bisericii. Un grup de preoti s-a declarat in mod public impotriva instructiunilor ierarhiei: aceste declaratii au primit o larga difuzare si sprijinul energic al autoritatilor. Aceasta e originea Bisericii "vii" sau "reinnoite".

Patriarhul Tihon, ce venise la Moscova sa depuna marturie in "procesul celor patruzeci si patru" si ii proteja cu tarie pe acuzati prin autoritatea sa, n-a fost el insusi arestat decat in 9 mai 1922. Birourile patriarhiei au fost ocupate de reprezentantii "Bisericii vii" ce s-au proclamat "administratie provizorie a Bisericii ruse". Sprijiniti de guvern, ei au fost urmati de o parte a clerului si chiar a episcopatului. Unei situatii deja destul de tragice i s-a adaugat o noua drama: aceea a schismei. Revolutia bisericeasca era condusa de un grup de preoti de mir, membri ai clerului numit "alb" prin opozitie cu clerul "negru" sau monahal.

Preotii "albi", casatoriti, sunt exclusi de la episcopat prin Dreptul canonic ortodox in vigoare si, printre ei, exista de multa vreme o anumita animozitate fata de monahii ce conduceau Biserica: "Biserica vie" care, destul de repede, admite existenta unui episcopat casatorit si permite recasatorirea preotilor a recrutat printre ei majoritatea cadrelor sale. Ea a castigat totodata adeziunea intelectualilor liberali preocupati sa gaseasca un modus vivendi cu guvernul.

Anumite reforme pe care ea le-a promulgat nu sunt lipsite de interes mai ales in domeniul liturgic, dar intreaga miscare era viciata din temelie prin maniera cu totul frauduloasa in care pusese mana pe putere, prin sprijinul pe care-l cauta la guvern, prin calomniile pe care le raspandea pe seama partizanilor patriarhiei si, in sfarsit, prin vaditele violari ale ordinii canonice de care se facea vinovata.

Foarte curand, "reinnoitii" au primit din partea guvernului folosinta majoritatii bisericilor, dar niciodata ei n-au castigat sprijinul credinciosilor. La fel s-a intamplat si cu alte schisme, mai cu seama cea a Ucrainei, unde un grup de preoti, cerand fara succes instaurarea unei Biserici autocefale, a hotarat sa nu tina seama de impotrivirea patriarhului si a episcopilor: si-au sfintit ei insisi "episcopi" si au constituit un grup care, si el, a primit o vreme spijinul guvernului, preocupat inainte de toate sa divizeze Biserica Ortodoxa.

O prima lovitura a fost data extinderii schismelor atunci cand, in iunie 1923, patriarhul a fost eliberat pe neasteptate, dupa ce semnase un act oficial ce recunostea "greselile" trecutului: condamnarea pacii de la Brest-Litovsk, anatema aruncata asupra comunistilor si circulara privind valorile Bisericii. Dupa un an de prizonierat, patriarhul Tihon accepta astfel de fapt sa nu mai aduca nici o judecata publica asupra actelor guvernului sovietic.

In apelurile pe care le-a adresat credinciosilor, el si-a definit noua atitudine ca "apolitica": "Monarhistii din afara si din interior sa stie ca nu sunt inamicul conducerii sovietice", a proclamat el.

Conciliant fata de guvern, patriarhul a fost neinduplecat "fata de schismaticii "Bisericii vii". La eliberarea sa, el i-a condamnat cu tarie: "renovati" eminenti s-au cait in fata lui. A murit la Moscova in 7 aprilie 1925. Dupa moartea sa, ziarele au publicat "testamentul" sau, in care ii chema inca o data pe credinciosi sa recunoasca intru totul noul regim, sa-i combata pe dusmanii acestuia si sa regaseasca increderea in guvernul care, la randul sau, va permite atunci educatia religioasa a copiilor, functionarea scolilor teologice si publicarea de carti si ziare. Biserica patriarhala a Rusiei a ramas fidela acestui testament, fara ca totusi sa obtina toate avantajele la care nadajduia patriarhul, mai cu seama cele ce priveau invatamantul si publicatiile.

Etapele ulterioare ale vietii Bisericii ruse dateaza din 1927 si 1943. Patriarhul Tihon, prevazand imposibilitatea de a tine alegeri reglementare, desemnase pentru a-i succeda trei eventuali locum-tenenses: mitropolitii Chiril, Agatanghel si Petru. Primii doi gasindu-se la munca silnica in momentul mortii lui Tihon, mitropolitul Petru de Krutita a fost oficial recunoscut locum-tenens patriarhal. La 23 decembrie 1925 - opt luni dupa instalarea sa - a fost la randul sau arestat si exilat in Siberia, dupa ce-l numise pe mitropolitul Serghie de Nijni-Novgorod "loctiitor de locum-tenens". Cu acest titlu straniu - pe care multi i l-au contestat chiar si lui - mitropolitul Serghie a condus intre 1927 si 1943 ceea ce ramanea din Biserica patriarhala: doar cativa episcopi ramasesera in libertate, iar majoritatea bisericilor era in mainile schismaticilor "renovati"... Serghie insusi a fost arestat in decembrie 1926; dupa eliberarea sa, in 30 martie 1927, el a publicat o serie de declaratii in care "loialismul" fata de conducere era afirmat cu mai multa putere ca niciodata: "Vrem sa fim ortodocsi, proclama el, recunoscand in Uniunea Sovietica patria noastra civila; vrem ca bucuriile si succesele ei sa fie bucuriile si succesele noastre, iar esecurile ei sa fie esecurile noastre". Pe de alta parte, el se adresa oficial NKVD-ului (Comisariatul poporului pentru afaceri interne) pentru a-i cere sa "legalizeze" existenta la Moscova a unui sinod patriarhal (pana atunci guvernul nu admitea nici macar ca mitropolitul Serghie sa-si aiba resedinta la Moscova).

Aceasta din urma cerere parea multora ca a mers prea departe, "legalizarea" presupunand in mod necesar un control al guvernului. Numerosi episcopi, in exil sau in libertate, au protestat impotriva noii atitudini a mitropolitului Serghie.

Un grup de episcopi, exilat la Solovki, langa Marea Alba, printre care se gasea Ilarion Troitki, teolog cunoscut, fosta mana dreapta a patriarhului, a redactat in aceeasi epoca un mesaj ce afirma si el o loialitate totala fata de conducere, dar cerea aplicarea veritabila a legii separarii Bisericii si Statului, lege ce garanta libertatea interna a Bisericii...

Aceste proteste au fost zadarnice: mitropolitul Serghie actionase conform propriei constiinte, dorind sa reconstruiasca un aparat administrativ aproape inexistent si sa salveze astfel in Rusia embrionul unei Biserici. In ciuda declaratiilor umilitoare pe care era obligat sa le faca - mai ales asupra persecutiilor religioase, ce au avut, chiar de la inceputul revolutiei, un caracter pur politic -, in ciuda inexactitatii evidente a informatiilor despre "libertatea religioasa", pe care era obligat sa le raspandeasca, Sfantul Sinod patriarhal, creat de Serghie, a continuat sa suporte atacurile presei, iar credinciosii sai au fost adesea arestati sau exilati.

Legislatia antireligioasa devenea din ce in ce mai severa, dupa cum o arata modificarile succesive ale textului Constitutiei Uniunii Sovietice.

Constitutia din 1918 garanta cetatenilor "libertatea religioasa" si "libertatea propagandei religioase si antireligioase". Acest paragraf a fost modificat in 1929: de acum inainte era vorba doar de o "libertate a confesiunii religioase si a propagandei antireligioase".

Cat despre Constitutia stalinista din 1936, inca in vigoare, ea conferea cetatenilor doar "libertatea cultului religios si a.propagandei antireligioase". Totusi, in timpul razboiului, conducerea sovietica si-a schimbat in mod brusc si radical tactica in domeniul religios. Dupa ce adresasera, in chiar ziua invaziei germane (22 iunie 1941), un mesaj patriotic poporului rus, mitropolitul Serghie si Biserica sa au primit o relativa libertate de miscare si actiune. Cativa episcopi au fost eliberati din exil: la 4 septembrie 1943, Serghie si alti doi mitropoliti (Alexie de Leningrad si Nicolae de Kiev) au fost primiti de Stalin; ei au obtinut oficial autorizatia organizarii de alegeri patriarhale.

Totusi, sinodul nu a putut reuni decat douazeci si opt de episcopi - in mare numar erau inca inchisi -, iar mitropolitul Serghie a fost ales patriarh. Aceasta renastere a Bisericii a coincis cu o lichidare imediata a schismei "renovate" care, fara nici o baza populara, era in plina decadenta; patriarhia a obtinut folosinta edificiilor religioase care, pana atunci, erau in mare majoritate doar la dispozitia "renovatilor". Pe de alta parte, ea a putut sa reorganizeze Biserica, sa deschida scoli de teologie si sa publice un periodic.

Orice judecata s-ar aduce politicii lui Serghie, e incontestabil ca reaparitia, in Rusia lui 1943, a unei Biserici traditionale, fidela in toate privintele canoanelor si riturilor ortodoxe, era un veritabil miracol ce consfintea in buna masura esecul reeducarii antireligioase la care ocarmuirea supusese poporul rus. Gonita din scoala si presa, religia rezistase unui incredibil asalt al propagandei. In ajunul razboiului, revista Antireligioznik din mai 1941 publica proiectele presei de Stat, de fapt literatura antireligioasa pentru anul in curs: 67 de titluri de carti si de brosuri totalizand 3.505.000 de exemplare, doua reviste si un ziar cu un total de 5.880.000 de exemplare intr-un an...

De altfel, toate manualele si intreg invatamantul comportau in mod obligatoriu un element antireligios. Dupa asemenea incercari, Biserica a putut, in 1958, in prezenta a numerosi prelati straini, sa sarbatoreasca a pa-truzecea aniversare a alegerii lui Tihon ca patriarh.

Punand, e adevarat, in surdina conditiile acestei alegeri si diversele aspecte ale activitatii sale, prin aceasta ea nu a celebrat mai putin memoria celui ce stiuse sa-l marturiseasca demn pe Hristos si sa pregateasca astfel supravietuirea Ortodoxiei in Rusia.

De partea sa, Statul nu si-a abandonat niciodata atitudinea antireligioasa. Aceasta atitudine se exprima mai cu seama prin hotararile comitetului central al partidului din 10 noiembrie 1954, semnate de secretarul N. Hrusciov si aparute in Pravda din 11 noiembrie 1954. "Partidul comunist, proclama documentul, se sprijina pe singura conceptie cu adevarat stiintifica despre lume, marxism-leni-nismul, iar fundamentul teoretic al acestuia, materialismul dialectic, nu poate adopta o atitudine indiferenta si neutra fata de religie, aceasta din urma fiind o ideologie totalmente straina stiintei."

 

In consecinta, partidul "ii va ajuta pe credinciosi sa se debaraseze de erorile religioase". Textul documentului reia apoi doctrina clasica dupa care religia nu este in esenta decat un mijloc intrebuintat "de catre exploatatori in lupta lor impotriva celor ce muncesc"; rezulta ca "dupa victoria socialismului si lichidarea in URSS a claselor exploatatoare, radacinile sociale ale religiei sunt taiate, iar fundamentul pe care se sprijinea Biserica nu mai exista".

Insasi existenta credinciosilor in Rusia insemna deci o reminiscenta a trecutului, admisa de Constitutie in masura in care exercitiul religios se limiteaza la "cult", iar "slujitorii Bisericii, in majoritate, adopta azi fata de puterea sovietica o atitudine loiala".

Comitetul condamna deci "masurile administrative si jignirile aduse credinciosilor si clerului", aceste masuri "neputand fi decat daunatoare, ele intarind prejudecatile religioase". Lupta impotriva religiei trebuie sa se plaseze pe un plan pur ideologic: ea va consta inainte de toate in educarea oamenilor muncii in conformitate cu principiile materialiste.

Astfel, un editorial al revistei Probleme defilosofie (1959, nr. 8) declara de curand ca religia va pierde gradual influenta sa asupra maselor "pe masura ce socialismul va deveni mai puternic, pe masura ce nivelul de viata materiala si culturala se va ridica, pe masura ce tehnica va face progrese si pe masura ce administratia va avea mai multa influenta in atacul sau impotriva religiei".

Aceste texte recente inaugureaza un nou val de actiuni antireligioase pe care le vom analiza in capitolul urmator. Obligata, intr-adevar, sa fie neutra din punct de vedere politic si, de fapt, sa sprijine guvernul, Biserica nu e rasplatita cu aceeasi masura de acesta din urma. Limitata in activitatea sa la "cultul" religios, ea trebuie sa faca fata unei intense propagande antireligioase. Vom incerca sa analizam mai jos situatia sa actuala si perspectivele de viitor care i se deschid.

Instalarea dupa al doilea razboi mondial a unui regim de "democratie populara" in mai multe tari predominant ortodoxe a avut loc in conditii total diferite de cele in care a triumfat comunismul in Rusia.

In domeniul religios, conducatorii puteau profita de experienta rusa. Astfel ca, odata ajunsi la putere, ei au evitat persecutiile violente, procesele publice si jignirile ce ar fi dat credinciosilor o aureola de martiri. Fara sa incerce oricand si oriunde sa separe Biserica de Stat, ei au instaurat un control sever asupra diferitelor activitati ale clerului, au neutralizat cateva personalitati de vaza si au limitat astfel, in masura in care era posibil, raspandirea misionara a Bisericii.

Fideli doctrinei lor despre disparitia necesara a religiei in societatea fara clase a viitorului, ei s-au lasat in grija timpului si a educatiei comuniste a poporului. Masuri administrative au lovit - si lovesc inca - pe toti cei ce-si manifesta fatis ostilitatea fata de regim sau propaganda oficiala. in ansamblu, ierarhia ortodoxa se conformeaza atitudinii patriarhiei Moscovei si, abandonand orice solidaritate cu vechile regimuri, ea isi exprima loialitatea prin participarea constanta la cateva organizatii semi-oficiale, ca cele ale "Partizanilor pacii".

La prima vedere, legislatia democratiilor populare apare ca fiind mai toleranta fata de religie decat legislatia sovietica. Aceasta din urma, dupa cum am vazut, interzice "propaganda religioasa" si permite "propaganda antireligioasa"; Constitutiile bulgara ), romana si ungara vorbesc doar de libertatea de "constiinta" si de "cult religios". Constitutia cehoslovaca garanteaza chiar, intr-un mod mai general, libertatea "actelor legate de o confesiune religioasa", iar Constitutia poloneza, de departe cea mai liberala, permite ca Biserica si asociatiile religioase "sa-si indeplineasca functiile religioase".

Totusi, aceasta toleranta constitutionala nu a fost pusa in practica decat o data cu liberalizarea regimului cehoslovac. In mod normal, in democratiile populare, ea e limitata de legi speciale privind asociatiile religioase si prin noile statute pe care acestea din urma au fost obligate sa le adopte: in ansamblu, aceste legi si statute tindeau sa stabileasca un control sever al Statului asupra tuturor activitatilor Bisericii. Insesi aceste activitati - propovaduire, publicatii religioase - sunt permise intr-o masura remarcabil mai mare decat in Uniunea Sovietica. Totusi, in tarile democratiei populare, cu singura exceptie a Poloniei, Biserica e sistematic tinuta departe de educatia tineretului.

Aici se da lupta intre crestinism si noua "ortodoxie" marxista. Religia, redusa doar la "cult", va disparea treptat in noua societate impreuna cu alte vestigii ale capitalismului? Numai crestinii de acolo ar putea raspunde la aceasta intrebare si doar viitorul va arata avantajele si inconvenientele atitudinii ierarhiei. in capitolul urmator, studiind pe scurt situatia din diferitele Biserici, vom vedea ca aceasta atitudine a variat foarte mult si ca ea comporta mult mai multe nuante decat se crede in general.

Jean Meyendorff

26 Aprilie 2012

Vizualizari: 2360

Voteaza:

Sfidarea statului comunist 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

comunism Jean Meyendorff

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE