Sfintii Parinti - Despre Trup

Sfintii Parinti - Despre Trup Mareste imaginea.

Atitudinea Sfintilor Parinti fata de dimensiunea fizica a fiintei omenesti a fost prilejuita, intre altele, si de parerile exprimate de anumite cercuri religioase ca raul existent in om si-ar avea izvorul in stihia materiei. Biserica crestina nu putea ramane pasiva in fata raspandirii unor asemenea primejdioase erori. Prin reprezentanti de seama, ea a angajat lupta impotriva acelora, cautand sa formuleze si promoveze o conceptie in acord cu realitatea, cu litera si spiritul invataturii crestine.

Astfel, pentru a dovedi ca trupul nu e rau prin natura sa, ca nu el e cauza pacatului si a relelor care bantuie viata omului, intaistatatorii Bisericii s-au straduit - totdeauna cu tact si indelunga rabdare, nu arareori cu uimitoare adancime - sa arate ca materia, lumea materiala, nu numai ca nu e rea, dar pentru om ea constitue o conditie fundamentala a binelui in viata aceasta.

Irineu, in monumentala sa lucrare Adv. haereses (mai ales in cartea a II-a); Origen (De princ. II 1-3), chiar daca in unele privinte se abate de la linia ortodoxa; Sfantul Chiril al Ierusalimului (Catech. IV, V, IX); Sfantul Vasile cel Mare (In Hex. 1-11); Sfantul Grigore de Nisa (De hom. opif. 1-2); Angustin (intre altele in Contra Manichaeos, cap. 1); Nemesius din Emesa (De nat. horn.) ca sa nu mentionam decat pe acestia, subliniaza cu vigoare si maiestrie acest adevar elementar, ca lumea materiala, natura, universul fizic nu numai ca nu e izvor al raului, dar ca dimpotriva, fara un cadru material, viata de aci a omului nici n-ar putea fi conceputa.

In comentariul sau la Hexaimeron, Sfantul Vasile cel Mare ne lasa sa intelegem, ca fara pamant, aer, soare si luna, fara apa, plante si animale, omul nici n-ar fi aparut. Universul fizic este, dupa marele capadocian, premisa indispensabila a vietii in genere si a vietii omenesti in special.

Despre acest univers, el vorbeste cu atata dragoste, cu atat de adanca admiratie, incat ne obliga sa recunoastem ca lumea materiala nu-i numai un transparent al Divinitatii, ci si o realitate cu valoarea si frumusetile ei proprii. "A. von Humboldt lauda pe Sfantul Vasile ca pe un barbat capabil de un autentic simt al naturii si care cu un fin simt de observatie a putut descoperi frumusetile ei ca un om modern" .

Sfantul Grigorie de Nisa releva si el ca "nu era potrivit ca acela care avea sa fie stapan sa vina inaintea lucrurilor ce aveau sa-i fie supuse, ci numai dupa pregatirea domeniului asupra caruia avea sa fie stapan, era potrivit sa apara si stapanul" (De hom. opif. 2). Numai in cadrul naturii materiale isi putea realiza omul vocatia sa de cuceritor si stapan, si anume de cuceritor si stapan prin arte si stiinte, cum avea sa sugereze ceva mai tarziu Nemesius din Emesa (De nat. hom. P. G. 40-524).

Putem spune deci, ca in convingerea Sfintilor Parinti din primele veacuri, materia, lumea materiala, nu numai ca nu e raspunzatoare de existenta raului dar ea constitue o conditie de baza a aparitiei vietii, a aparitiei omului, si a dezvoltarii lui in genere. Luptand pentru a scoate materia de sub invinuirea nedreapta ca din ea ar odrasli raul, marii barbati de demult ai Bisericii au luptat cu si mai impresionanta energie pentru a dovedi ca nici trupul omenesc nu poate fi socotit drept cauza a pacatului.

Au afirmat unii, scrie Irineu, ca trupurile ar fi zidite dintr-o materie rea, coruptibila. Dar o asemenea invatatura este cu totul gresita si mincinoasa. Cum ar putea fi rau trupul pe care Dumnezeu insusi l-a ingrijijt cu mainile Sale? Nu s-a atins El de ochii orbilor? Nu s-a induiosat si nu a vindecat El pe leprosii, ciungii, paraliticii si toti cei ce s-au apropiat de El cu credinta? Ia seama, ca orbii vindecati de Mantuitorul au vazut cu aceiasi ochi, cu care mai inainte nu puteau vedea. El a inlaturat numai partea bolnava care impiedeca vederea, pastrand insa substanta ochilor. Tot asa bolnavul cu mana uscata n-a primit o raina noua, ci i-a fost vindecata cea bolnava. Asemenea si la celelalte tamaduiri, n-a fost vorba de o schimbare a membrelor bolnave, ci doar de o restabilire a lor. Daca trupul ar fi fost rau prin natura, e limpede ca Domnul nu s-ar fi apropiat niciodata de el si n-ar fi avut nici un motiv sa-l tamaduiasca. El a venit in lume sa inlature raul, nu sa-l sprijine si sa-l incurajeze.

Dar sa rasfoim mai departe Scriptura Sfanta. Aceasta mai vorbeste despre readucerea la viata a trupurilor. Ea vorbeste despre scularea dintre morti a fiicei lui Iair, a fiului vaduvei din Nain, a lui Lazar cel mort de patru zile. "Desigur - remarca Irineu - acestia s-au sculat cu aceleasi trupuri cu care au murit. Daca n-ar fi inviat cu aceleasi trupuri apoi cei inviati n-ar mai fi fost identici cu cei morti".

Daca trupurile ar fi rele in sine le-ar mai fi readus Domnul la viata? Avea vreun motiv sa inmulteasca izvoarele raului in lume?

Sfantul Pavel spune ca Domnul "va schimba la infatisare trupul smereniei noastre" (Filip. III, 20-21). Dar care e corpul pe care-l va schimba Domnul dupa asemanarea corpului maririi Sale? Nu poate fi altul, raspunde Irineu, decat trupul nostru de acum, trupul acesta de carne (V, 13,3). De o asemenea cinste insa nu s-ar putea bucura un trup care ar fi rau prin natura sa.

Iar cand acelasi Pavel zice: "Daca a vietui in trup insemneaza sa am roada" (Filip, I, 22), atunci n-am mai putea gandi ca rostind cuvintele: "Dezbracandu-va de omul cel vechi dimpreuna cu faptele lui", el a vrut sa-si exprime dispretul fata de substanta trupului? Nicidecum. Prin aceste cuvinte din urma el a avut in vedere dezbracarea de purtarea noastra de mai inainte invechita si corupta.

Fara indoiala, Scriptura are si cuvinte aspre la adresa trupului. "Dar - glasueste Tertullian - ia-le in considerare si pe acelea in care el e laudat". Nu citi numai locurile in care trupul e injosit, ci deschide-ti ochii si asupra acelora in care e inaltat. "Tot trupul e ca iarba", citim la Isaia (40, 6), insa tot el spune: "tot trupul va vedea mantuirea lui Dumnezeu" (40, 5). Deasemeni in Geneza, Dumnezeu zice: "Nu va ramanea Duhul meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup" (VI, 3). Dar sa fie ascultate si cele zise prin Ioil: "Varsa-voi Duhul meu peste tot trupul" (II, 28). Nici pe apostol nu-l vei cunoaste numai din scrisul in care imputineaza valoarea trupului. Daca afirma ca aceia care sunt in trup nu pot placea lui Dumnezeu... oare nu tot Pavel e acela care in epistole ne spune ca poarta ranele lui Hristos in trupul sau?. Nu tot el ne interzice sa ne intinam trupul care e templul lui Dumnezeu? Nu tot el ne indeamna sa purtam si sa proslavim pe Dumnezeu in trupul nostru?

Asadar, pe de o parte Scriptura vorbeste aspru despre trup, pe de alta, rosteste frumoase cuvinte de apreciere despre el. Cum se explica aceasta paruta antinomie? Nu altfel, zice Tertulian, decat prin aceea ca expresiile aspre nu se refera la trup intru cat e trup, ci la faptele rele ale acestuia. Sau, cu termenii lui: "Cinstea nu e retrasa substantei trupului, ci actelor acestuia".

 

Numeroase pasaje scripturistice tinzand sa arate ca trupul omenesc nu e necurat, sunt valorificate, la nivel inalt, si de Didim Alexandrinul, Sfantul Serapion, prieten al Sfantului Atanasie cel Mare, Fercitul Augustin si altii. Mai ales contra Maniheilor - dintre gnostici poate cei mai virulenti sarcomahi -, ei duc o lupta indarjita, sustinuta, mereu reinnoita, purtati de vointa hotarata de a birui, dar si de convingerea tare ca adevarul e pe pozitia de apararea careia se socotesc raspunzatori inaintea credinciosilor si inaintea lui Dumnezeu.

Scrie Sfantul Serapion: "Maniheii zic: am purtat un corp al satanei, dar sufletul e al lui Dumnezeu. Corpul a fost facut rau, prin insasi natura sa, ca unul ce provine din materia cea rea; sufletul insa a fost facut bun, avandu-si inceputul in izvorul binelui. Exista deci, doua principii si doua substante, ambele fiind cauze: una a trupului rau, cealalta, a sufletului bun. Asadar, sufletul e bun si corpul rau. Dar intrebam noi: Cum se face ca trupul da dovada de infranare, iar sufletul adesea, de lipsa de cumpatare? Cum se face ca nici unul nici altul nu raman in randuiala lor, cand ceea ce e al diavolului trece de partea lui Dumnezeu, iar ceea ce e al lui Dumnezeu trece de partea diavolului?". Daca trupul ar fi rau prin natura, cum zic Maniheii, logic ar fi ca el sa se arate ca atare in toate actiunile lui. Tot asa sufletul, daca ar fi bun in mod absolut, n-ar trebui sa incline in nici un chip spre cele ale diavolului. Experienta ne arata insa ca "trupul slujeste adesea lui Dumnezeu, prin aceea ca se infraneaza, iar sufletul ajunge sa slujeasca diavolului prin aceea ca isi pierde credinta si rosteste blasfemii".

Trupul care-si infraneaza pornirile e un trup al virtutii, si trupul virtuos poate fi templu al Duhului Sfant. Numai in cazul ca n-ar exista decat trupuri desfranate si n-ai intalni nici macar unul singur cumpatat, stapan pe el insusi, numai "in acest caz am putea atribui trupurilor un rau ontologic". Dar cand atatea trupuri au dat si dau dovada de infranare, ca au devenit si devin locuinta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, "cum n-ar fi absurd si ridicol ceea ce spun aceia (maniheii)?" .

Sfantul Serapion valorifica contra tezei maniheice si faptul ca prin unele trupuri omenesti s-au operat lucruri neobisnuite. In aceasta privinta mentioneaza episodul cu mortul aruncat peste oasele lui Elisei (II, R. 13, 21). Numai admitand ca trupurile nu sunt prin natura lor rele, ne putem explica faptul ca cel putin unele din ele ajung la o atat de inalta virtute incat sunt venerate ca instrumente ale puterii dumnezeiesti.

Deosebit de pasajele scripturistice mentionate, Didim Alexandrinul insista asupra locurilor 1 Tes. V, 23 ("Dumnezeul pacii sa va sfinteasca pe voi desavarsit"); si II Cor. VII, 1 ("Sa ne curatim de toata intinaciunea carnii si a duhului, desavarsind sfintenia intru frica lui Dumnezeu"). "Cum poate cineva sa fie sfintit - scrie Didim in legatura cu primul loc - si sa aiba trupul sau fara nici o lipsa, daca... n-a fost facut asa ca sa poata fi sfintit? Caci daca acesta e prin natura rau, nu mai e primitor de sfintenie. Dar daca primeste binele, e evident ca nu e rau prin natura... Caci ceea ce e prin natura rau e neprimitor fata de bine, dupa cum ceea ce e prin natura bun e nereceptibil fata de rau".

Cuvintele de la II Cor. VII, 1, continua Didim, arata si ele ca trupul e prin natura sa capabil sa primeasca curatirea de intinaciunile ce i se adauga prin pacat. Daca trupul ar fi rau dupa firea sa, si spiritul bun in mod desavarsit, atunci nici unul din ele n-ar avea de ce sa fie curatit. Caci ceea ce e rau prin natura nu poate fi in nici un chip purificat. Daca totusi ar fi purificat, el n-ar mai ramane identic cu sine, caci ar fi scos din granitele naturii proprii.

Se poate spune oare despre Iuda ca a fost rau prin natura? Nicidecum. Altfel n-ar fi putut zice Domnul si catre el: Iata "va trimit ca pe oi in mijlocul lupilor" (Mt. X, 16). Lupii sunt cei care pacatuesc, oi - cei ce se indeletnicesc cu virtutea. "Daca Iuda ar fi fost rau prin natura, n-ar mai fi fost oaia lui Hristos. Caci nu poate fi un practicant al virtutii cel ce prin natura e rau. Dar nici diavolul nu-i prin natura rau, ci prin schimbarea vointii libere".

Lupta grea poarta contra maniheismului care se inradacinase puternic in Africa latina, Fericitul Augustin. In numeroase scrieri el denunta fatarnicia maniheilor, ascetismul lor prefacut, viata scandaloasa a conducatorilor, subrezenia principiilor lor asupra originii raului. "Materia, pe care cei vechi o numeau hyle nu poate fi socotita ca ea ar fi raul", scrie marele episcop. Si atunci fireste trupul omenesc nu poate fi socotit nici el, rau.

Nu numai ca nu poate fi socotit rau dar, adauga Augustin, trebuie sa stim "ca orice corp e in mod natural bun". "Coruptia trupului care apasa asupra sufletului nu e cauza pacatului prim, ci pedeapsa pentru el. Nu trupul coruptibil a dus sufletul la pacat ci invers, sufletul pacatos a facut trupul sa fie supus pacatului". Ar fi absurd deci, ca de pacatele si viciile noastre sa acuzam natura trupului, care, in general si in felul sau, e buna".

Convingerea Fericitului Augustin e ca trupul omenesc e in mod natural bun, si ca intrucat e zidire a lui Dumnezeu, ramane bun chiar cand e vorba de pacatosi.

Nu putina intelepciune si energie au desfasurat Sfintii Parinti pentru a dobori la pamant dochetismul, care nazuia sa submineze dogma centrala a crestinismului: intruparea Fiului lui Dumnezeu, realitatea trupului lui Iisus Hristos. Nici un eretic - scria Irineu vizand in primul rand pe docheti - nu invata ca Cuvantul s-a facut trup. Caci daca cineva ar cerceta invataturile lor, ar afla ca Cuvantul lui Dumnezeu, sau Hristos cel pogorat de sus, e infatisat de ei, ca fiind fara trup si incapabil sa sufere. Unii cred ca Logosul s-a aratat oarecum travestit sub chipul omului, dar fara sa se fi intrupat si nascut. Altii sunt de parere ca nici n-a luat chipul omului, ci sub forma porumbelului s-a pogorat asupra Acelui Iisus care s-a nascut din Maria. Pe toti acestia discipolul Domnului ii denunta ca martori mincinosi zicand: "Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intre noi". Trupul luat de Hristos e trup adevarat. Proorocii au prezis cu mult inainte intruparea, - lucrare prim care s-a realizat "fuziunea si comuniunea dintre Dumnezeu si om. Dumnezeu e vazut de oameni, traieste si vorbeste cu ei pe pamant si e de ajutor zidirii sale, salvand-o. Desigur, observa Irineu, exista o deosebire intre trupul lui Hristos si trupul nostru, ea constand in aceea ca trupul Domnului nu este supus pacatului. In ce priveste insa substanta, materia coporala, nu e nici o deosebire. Daca si-ar fi luat un trup dintr-o alta materie, atunci n-ar mai fi fost impacat cu Dumnezeu acel trup, care, din pricina alunecarii, devenise vrajmasul Lui".

De altfel, daca n-ar fi fost sa fie salvat si trupul nu numai sufletul, "niciodata Cuvantul lui Dumnezeu nu s-ar fi facut trup" (V, 14, 1). Iubirea care sta la baza intruparii, a aratat-o Domnul, omului intreg, deci si trupului. "Fara indoiala, scrie Tertulian, Hristos l-a iubit pe om... si iubindu-l... i-a iubit si nasterea si trupul. Nimic nu poate fi iubit, iara sa fie iubit si factorul prin care e ceea ce este". Dar, cum ar fi iubit Hristos trupul omului si cum s-ar fi gandit la mantuirea lui daca ar fi fost zidit dintr-o materie rea? Pe de alta parte, "cum ar fi fost posibila intruparea reala a Domnului, daca substanta trupului ar fi fost rea in sine? Faptul ca uniunea ipostatica a avut loc constituie o dovada ca raul nu e un element constitutiv al trupului omenesc. Prin acceptarea intruparii, Domnul si-a dat odata mai mult aprobarea sa pentru trupul omenesc si prin el, intregului univers material de care acesta e legat prin insusi modul sau de a fi. Mai mult, prin inaltarea cu trupul la cer, Iisus Hristos arata credinciosilor la ce neobisnuita slava si cinste poate fi ridicat trupul omenesc si in general materia.

Nu arareori, in scrierile la care ne referim intalnim si argumente de alt ordin, tinzand sa sprijine teza ca trupul omenesc nu-i zidit dintr-o materie rea. Sa presupunem, zice Sfantul Serapion, ca trupul e rau prin natura, si sufletul bun prin insasi firea sa. Cum s-ar putea, in acest caz, ca limba - care-i intocmita dintr-o materie rea, sa aiba partasie cu actiunile spiritului, care-i bun in sine?. Cum ar putea limba sa ajute la lamurirea notiunilor prin talcuirea si rostirile corespunzatoare? "Caci dupa cum din pofta rea nu ia nastere cumpatarea, tot asa nu se poate ca din ceea ce e rau prin natura sa rezulte ceva vrednic de cinste". Si apoi, cum se poate ca in una si aceeasi fiinta omeneasca, o parte (trupul) sa ramana mereu rea, si alta (sufletul), mereu buna? Daca insa trupul nu ramane in permanenta rau, sau deopotriva de rau - cum se si intampla de fapt, e evident ca in acest caz nu mai poate fi sustinuta teza ca trupul ar ii prin insasi natura sa, rau.

O dovada in plus in sprijinul tezei acesteia si impotriva careia cu greu s-ar putea obiecta ceva, e cea formulata in sensul ca daca trupul material ar fi izvorul raului, atunci nu ne-am mai putea explica in nici un chip rautatea duhurilor care sunt lipsite cu totul de trupuri materiale".

Fara sa fie rau in sine trupul e totusi supus pacatului. De unde provine aceasta? Sfintii Parinti i-au identificat izvorul in neascultarea libera a omului fata de voia lui Dumnezeu.

"Sa nu spui ca trupul e cauza pacatului - zice Sfantul Chiril al Ierusalimului. Daca trupul e cauza pacatului, de ce mortul nu pacatuieste?

Pune o sabie in mana mortului si nu se va intampla nici o crima. Fa sa treaca prin fata tanarului mort tot felul de forme ademenitoare si nu se va trezi intr-insul nici o pofta spre desfrau. De ce? Deoarece trupul nu pacatueste prin el insusi, ci sufletul prin corp... daca e dat de catre acela desfraului, devine necurat. Daca insa e in comuniune cu un suflet sfant trupul devine templu al Duhului Sfant". "Nu membrele sunt cauza pacatului, ci cei ce se slujesc rau de ele".

Initiativa in cele rele n-o are trupul ci vointa libera. De acolo din inima izvoreste rautatea omeneasca, nu din membrele trupului, scrie Fericitul Augustin. Sufletul pacatos a atras si trupul in mocirla pacatului. In zadar am cauta inceputul pacatului in afara de noi, zice Sfantul Ambrosie. El este o corupere a ratiunii si a sufletului, o abatere de la calea virtutii. "Dusmanul e inlauntru, inlauntrul nostru e autorul erorii... inchis in noi insine". "Tu insuti esti cauza necinstii proprii, tu insuti - autorul miseliilor tale". E fara sens sa apelezi la o substanta straina pentru a-ti scuza scaderile.

Observam in treacat ca prin invatatura aceasta, care identifica inceputul raului in sfera morala, e inlaturata definitiv, cel putin teoretic, conceptia platoniciana-gnostica, in temeiul careia raul ar fi o potenta fizicala, materiala, si de care omul n-ar fi catusi de putin, raspunzator. Printr-o asemenea invatatura, raul isi pierde caracterul de realitate fatala, el devenind act liber al subiectului uman si deci, o realitate cuprinsa in sfera puterii, initiativei si raspunderii lui.

Daca insa initiativa raului n-o are trupul, ci sufletul, atunci cum se mai poate vorbi despre fapte trupesti pacatoase, despre un trup coplesit de pofte pacatoase?

Posibilitatea inrairii trupului este data prin fuziunea acestuia cu sufletul, prin unitatea sintetica a fiintei sufletesti si trupesti a omului.

Viata deplina, scrie Athenagora, nu are nici sufletul si nici trupul, in mod separat, ci numai fiinta rezultata din unirea organica si armonioasa a acestor elemente. Tertulian, voind sa sublinieze si el cat mai ingrosat fuziunea intima a trupului cu sufletul, scrie ca, la urma urmei, ar putea fi socotit ca nesigur "daca trupul serveste sufletului sau sufletul-truputui; daca trupul asculta de suflet, sau sufletul de trup".

E adevarat ca invatatura Bisericii vorbeste si despre o existenta a sufletelor fara trupuri, intr-o alta lume. Dar, comenteaza Sfantul Maxim Marturisitorul, nici dupa despartirea de trupuri, sufletele nu exista ca niste spirite pure, nude, despuiate de orice calitate si determinare omeneasca, ci ele continua sa fiinteze ca suflete ale unor anumiti oameni care au trait o viata anumita, intr-un loc si intr-un timp determinat. "Dupa moartea trupului, sufletul nu se numeste simplu suflet, ci sufletul unui om, si anume al unui om determinat. Caci si dincolo de trup el poseda ca trasatura fundamentala a sa totalitatea prin relatia sa fata de acela ca fata de o parte a intregului si astfel i se poate atribui calitatea de omenesc. Acelasi lucru este valabil si cu privire la trup... Dupa despartirea de suflet trupul nu se numeste nici el simplu trup, ci trupul unui om si anume, trupul unui om determinat, chiar daca piere, desfacandu-se in elementele din care a fost facut. Sfantul Maxim vrea sa spuna ca sufletul si trupul sunt atat de intim unite, atat de definitiv fuzionate in unitatea persoanei, incat nici moartea nu e in stare sa le instraineze total. Ideea fusese exprimata cu mult inainte de catre Sfantul Grigore de Nisa, intr-o formulare, poate mai indrazneata. Dupa moarte, zice Sfantul Grigore, trupul se desface in elementele, din care e compus, dar nu e nici un motiv sa credem ca sufletul "simplu si necuprins" n-ar ramane "prezent in fiecare din partile lui". Din faptul ca ceea ce e compus se dizolva, nu urmeaza ca, impreuna cu acesta, sa se desfaca si ceea ce nu e compus.

Trupul e legat de spatiu, sufletul insa nu. In acest caz nimic nu inpiedica sufletul, zice Sfantul Grigore, de a ramane prezent, in mod egal in elementele trupului, fie sa sunt intr-un tot prin unire, fie ca sunt desfacute prin separare". Prin ideea aceasta dualismul platonic si gnostic primea pozate, ultima lovitura de moarte. In orice caz ea sublinia ingrosat adevarul despre fuziunea reala si vesnica in fiinta omeneasca a trupului si a sufletului.

Drept ca la unii Sfinti Parinti intalnim si afirmatia ca trupul e un "instrument al sufletului" (Tertullian. De resurr. car. 7; Sfantul Vasile cel Mare, De horn. struct. Or. I, 7; Sfantul Chiril al Ierusalimului, Catech. IV, etc), expresie care ne poate duce cu gindul la conceptia dualista, dupa care trupul n-ar avea alt rost decat acela de a sluji pina la o vreme sufletului, urmand ca dupa aceea sa fie nimicit cu totul; dar convingerea lor in aceasta privinta este ca omul constitue o unitate corporala - spirituala, in intelesul ca niciunul din aceste elemente nu poate lipsi fara ca omul sa inceteze sde a fi om.

Daca insa omul e o "unitate sintetica", urmeaza ca binele facut nu e numai al sufletului, ci si al trupului si tot asa si raul savarsit e al sufletului, dar si al trupului. Raspunzator de cele savarsite, fie bune, fie rele, e omul intreg, suflet si trup, fiindca omul intreg le si realizeaza.

Actiunile privind mantuirea, de pilda, nu sunt realizate numai de suflet, si nu numai pentru suflet, ci de omul intreg, si pentru omul intreg. Scrie in cartea sa Irineu: "Basilide zice ca numai sufletul se mantueste. Dar aceasta este o ratacire, deoarece daca cele ale dreptatii sunt implinite de om intrucat e si fiinta trupeasca, e limpede ca si trupul va fi salvat impreuna cu sufletul. Ba, s-ar putea spune chiar ca nici un suflet omenesc nu se mantueste decat prin mijlocirea trupului."

"Trupul, scrie Tertulian, este baza mantuirii sufletului. Trupul este acela care ajuta sufletul sa ajunga proprietatea lui Dumnezeu. Caci trupul este spalat la botez, pentru ca sufletul sa se purifice de petele sale; trupul e uns, pentru ca sufletul sa se sfinteasca; trupul e umbrit prin punerea mainilor pentru ca si spiritul sa fie luminat prin Duhul. Trupul gusta trupul si sangele lui Hristos pentru ca si sufletul sa se hraneasca din Dumnezeu. Deci, ceea ce e asociat la munca, nu poate fi inlaturat de la rasplata. Caci, si sacrificiile bineplacute lui Dumnezeu - ma gandesc la infranari ca postul, atat cel obisnuit, cat si xirofagiile, si la celelalte semne de intristare, toate acestea le primeste trupul pe socoteala sa. Deasemeni jertfa de buna mireasma a fecioriei si vaduvei, ca si aceea a unei casatorii aparent acceptate, dar care in ascuns e casta, multumindu-se numai cu luarea la cunostinta a acesteia, - e adausa Domnului numai din bunurile trupului. Si in sfarsit, ce crezi despre el cand, din pricina fidelitatii, fata de credinta sa, e tarit in public si abandonat urii obstesti isi duce lupta; cand lincezeste in inchisoare, in ingrozitoarea intunecime, lipsit de tot ce-i e necesar "traind in murdarie... si coplesit de ocara, nefiind liber nici in timpul somnului, pentru ca chiar si in pat ramane incatusat si intepat de impunsaturile paelor; cand, apoi, ziua in amiaza mare, e mutilat, prin experimentate chinuri de tot felul, si cand in sfarsit, e nimicit prin chinurile mortii?... Pentru ca sa rezum lucrurile: Ceea ce Dumnezeu a imbracat cu tainele si randuiala sa, curatenia acestuia el o iubeste, infranarile acestuia ii plac, suferintele acestuia au pret inaintea lui"... "Nici vorba deci ca Dumnezeu ar lepada nimicirii eterne opera nunilor sale... pe: stapanul creaturii sale... pe luptatorul pentru marturia sa, pe fratele lui Hristos"... Care, dupa iubirea de Dumnezeu "a invatat-o pe cea fata de om", si nu incape indoiala "ca va face el insusi ceea ce prescrie. El va iubi trupul, care in asa de multe chipuri ii sta aproape, desi e slab... nearatos... vrednic de inlaturat... pacatos... indraznesc aproape sa spuna ca daca trupul n-ar trece prin asemenea stari, bunatatea, harul, indurarea lui Dumnezeu si chiar intreaga lui putere binefacatoare, n-ar fi avut obiect".

Cata distanta intre conceptia gnostica si cea crestina cu, privire la rostul trupului! Acolo el era o povara, un obstacol, o carcera a sufletului; aici el e factor important pentru dobandirea mantuirii. Credinciosii crestini stiu ca mantuirea nu se poate agonisi decat in rastimpul cat vietuesc in trup si ca impreuna cu el vor fi chemati candva la judecata de pe urma, sa dea socoteala de tot ce au savarsit in lumea aceasta, fie bune, fie rele. Departe de a fi o piedica, un izvor de nenorociri, trupul este pentru ei, fratele cel mai credincios cu colaborarea, osteneala si jertfa caruia, ei pot da viata credintei, pot converti in fapta vie, nu arareori eroica, invatatura lui Hristos, se pot cunoaste unii pe altii in specificul lor propriu, si pot implini unii fata de altii si fata de oricare alt om, marea porunca a dragostei. De aceea, credinciosul crestin nu simte dezgust fata de trupul sau; nu-i iroseste fara rost puterile; nu-l lasa in voia patimilor, ci-l ingrijeste cu respectul afectuos datorat ca unui frate, cum zice acelas Tertulian. "Nimeni nu ti-e mai apropiat ca el, pe care trebuie sa-l iubesti dupa Domnul; nimeni nu-i fratele tau intr-un grad mai inalt ca trupul". Dar trupul nu-i menit sa implineasca numai functia de colaborator in realizarea mantuirii. Omul nu are de implinit in lumea aceasta un rol exclusiv religios-moral, ci si unul creator de cultura si civilizatie. Misiunea aceasta de fiinta creatoare si in acelasi timp, de cuceritoare si stapanitoare a fortelor naturii - misiune ce i s-a dat dintru inceput - e evident ca nu si-o poate realiza fara participarea efectiva si permanenta a trupului. Sfintii Parinti subliniaza in mod cu totul deosebit ca tocmai in vederea implinirii acestei misiuni de creator de bunuri si de stapan al lumii, omul a fost inzestrat si trupeste altfel decat celelalte vietuitoare.

Tertulian, Chiril al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nisa, Augustin, Nemesius de Emesa, Ambrozie si altii vorbesc cu insufletire si admiratie de tinuta si inzestrarea trupului omenesc, in raport cu misiunea lui de a fi stapan al tuturor creaturilor. Nu exista nicio participare la lume, la viata aceasta - scrie Tertullian - , care sa nu se savarseasca prin trup. Folosirea lucrurilor naturii, bucuria de lume, desfatarea de frumusetile ei, nu-s posibile fara participarea trupului. Artele se implinesc cu ajutorul trupului, studiile si talentele - cu ajutorul trupului,activitatile, afacerile, indatoririle - cu ajutorul trupului. Si asa intreaga activitate a sufletului, se reazema pe trup". Pe acest trup, la care - scrie Sfantul Chiril al Ierusalimului, e de mirare ca unii au gasit si gasesc lucruri de condamnat. Caci "ce nu-i facut cu maiestrie in structura lui? Ce-i lipseste din infatisarea lui distinsa?". Intre celelalte vietuitoare adauga Sfantul Vasile, numai omul are o tinuta dreapta. In timp ce patrupedele privesc spre pamant si se pleaca spre pantece, omul isi indreapta privirea spre inalt, fiind aratat prin aceasta ca el nu e menit sa fie rob stomacului si patimilor legate de cele de sub pantece, ci pentru a realiza lucruri marete.

Dar cel care descrie cu remarcabil simt de observatie si talent, si cel care interpreteaza cu ingeniozitate dimensiunea fizica a fiintei omenesti, este Sfantul Grigore de Nisa. "Ce voieste tinuta dreapta a omului? De ce nu-s inascute trupului puterile trebuitoare vietii, ci e lipsit de acoperemintele naturale, si vine pe lume neinarmat si sarac, aratandu-se astfel, pe cat se pare, mai vrednic de mila decat de a fi socotit fericit? Nu-i inarmat cu ascutis de coarne, nici taius de unghii, nici cu copite, dinti sau vreun bold plin de la natura, cu otrava ucigatoare, arma pe care multe animale o au in trupul lor, pentru a se apara de cele ce vor sa le vatame. Si mici macar cu invelis de peri nu-i e acoperit corpul. Si totusi, cel randuit sa fie stapan peste celelalte creaturi trebuia sa aiba de la natura arme proprii ca sa nu apeleze, pentru siguranta sa, la ajutor strain".

Dupa ce arata ca leul, mistretul, tigrul, pantera si celelalte animale au arme naturale de aparare sj ca singur omul e lipsit de o astfel de aparare, adauga: "Daca omul ar fi avut asemenea putere incat sa intreaca in rapiditate calul; daca ar fi avut picioare atat de tari incat sa nu poata fi vatamate... si daca ar ar fi fost inzestrat cu coarne, ac otravitor si unghii, atunci, in primul rand ar fi fost ca un animal salbatic dezgustator; pe urma, nu s-ar mai fi interesat de stapanirea asupra celorlalte lucruri, deoarece nu i-ar fi trebuit la nimic ajutorul celor de sub puterea sa. Acum insa, tocmai de aceea cele trebuitoare vietii au fost repartizate asupra fiecareia din fiintele supuse noua, pentru a scoate la iveala necesitatea de a fi stapani asupra acelora. Astfel, greutatea de a se deplasa repede a corpului, duse la folosirea si domesticirea calului pentru serviciul acesta. Nuditatea corpului facu necesara stapanirea asupra oilor, din al caror anual produs de lana luam pentru a implini ceea ce lipseste naturii noastre. Aducerea si din alte parti de mijloace necesare vietii, avu ca urmare ca, dintre animale, cele purtatoare de poveri fura inhamate la asemenea munci...  Oamenii au descoperit ca mai tare si mai ascutit ca aparatoarea coarnelor este fierul... In locul platosei de crocodil, el isi poate face pieptar de piele. Iar daca nu face aceasta, apoi, in acest scop, e format fierul... Arta inventiva ne-a intraripat si sageata daruind prin arc trebuintelor noastre, rapiditatea sborului... Faptul ca talpile ni se tocesc repede la mers facu necesar ajutorul din partea lucrurilor subordonate. Asa se face ca ne pregatim incaltaminte pe masura picioarelor" .

Sfantul Grigore de Nisa subliniaza deci, marele adevar ca intreaga opera de organizare a vietii specific omenesti, intreaga opera de civilizatie si cultura infaptuita in lume, nu s-ar fi realizat daca omul n-ar fi fost inzestrat cu trupul pe care-l are. Parutele slabiciuni ale acestuia, in comparatie cu corpurile celorlalte vietuitoare, se convertira, la om, in prilejuri si imbolduri in directia domesticirii multor animale, precum si a inventiei si crearii de unelte din ce in ce mai perfectionate, menite sa asigure inaintarea spre trepte din ce in ce mai inalte de viata.

In munca aceasta creatoare de cultura si civilizatie, un rol de prima marime, il au mainile, zice Sfantul Grigore. "La toate celelalte (animale), membrele din fata sunt picioare deoarece ceea ce e inclinat avea nevoe de sprijin; la om insa, aceste membre au devenit maini. "Ele ajuta la "zeci de mii de servicii", sunt necesare, "pentru orice tehnica si lucrare" si fara ele omul nici n-ar fi putut vorbi. "N-am fi avut darul vorbirii daca truda si osteneala de a castiga hrana pentru trebuinta trupului ar fi fost pe seama buzelor. Acum insa, lucrarea aceasta au luat-o asupra lor mainile, gura ramanand pentru slujirea cuvantului".

Reluand tema, Sfantului Ambrozie remarca si el in graiu colorat, prestanta corpului omenesc, descriind sugestiv diferitele lui organe si fumctii. Despre maini - scrie si el ca acestea sunt "bune de lucru", si prin degetele lungi, ii ajuta omului la prinderea si tinerea lucrurilor si uneltelor.. Mainile il fac pe om indemanatic la munca, la scris, la alimentatie, la primirea si administrarea tainelor dumnezeiesti. Cu un cuvant mainile ii ajuta omului nu numai la dezvoltarea unei vieti religioase, dar si la promovarea unei vieti deosebite de aceea a animalelor, la crearea si dezvoltarea vietii specific omenesti.

 

Nu putem incheia fara sa mentionam ca in scrierile Sfintilor Parinti gasim si locuri, cuprinzand rostiri aspre la adresa trupului. Mai ales scrierile de continut ascetic abunda in asemenea expresii. Cum se explica asemenea expresii?

Ele isi gasesc explicarea mai intai in starile morale ale vremurilor de atunci. In unele cercuri, mai ales in cele conducatoare, se ducea o viata lipsita de masura, straina aproape cu totul de infranare si cumpatare. Sunt cunoscute lasitatea, imbuibarile, orgiile practicate atunci pe scara larga si care marcau descompunerea unei vieti lipsite de ideal si instrainate de disciplina severa a muncii.

Viata de desfrau si uzura a puterilor trupesti se ducea si in sanul unora dintre eresurile gnostice. Sfantul Epifanie subliniaza ca acestea se slujeau de o complicata tehnica a placerilor nelegiuite, despre care zice ca se si rusineaza a le descrie.

Ca o reactie impotriva unor asemenea excese, si impotriva tendintelor de a cauta rostul vietii acesteia exclusiv, sau cu precadere, intr-un hedonism bolnavicios, barbatii sfinti ai Bisericii au ridicat cuvintul, stra-duindu-se sa arate credinciosilor, uneori chiar si intr-o forma exagerata, cit de neintemeiat, nerodnic si zadarnic e un asemenea mod de viata. Placerile carnii gustate fara socoteala, irosesc puterile si sanatatea, si nu lasa in suflet decat amaraciune, dezgust si pustiu.

Pe de alta parte, nu trebuie sa uitam ca literatura ascetica se adresa in primul rand celor ce de buna voie se afieroseau vietii monahicesti. Pravilele unei asemenea vieti cer precum se stie, o mai severa strunire a trupului, o mai aspra infranare a lui, dar nu pentru ca ar fi in sine rau, pentru a face dintr-instil un si mai bun tilcuitor si infaptuitor al iubirii lui Dumnezeu fata de oameni.

Osebit de aceasta, Sfintii Parinti fac distinctie intre trupul ca element constitutiv al omului, si trupul ca unealta a pacatului. Cand cer ascultatorilor si cititorilor lor dispret si ura fata de trup, ei nu vizeaza trupul ca atare, ci poftele desordonate, pacatele si viciile acestuia, cura usor s-ar putea convinge oricine, daca si-ar lua osteneala unei cercetari atente a scrierilor lor.

Asa incat, concluzia generala care se desprinde din aceasta sumara expunere, e ca pentru Sfintii Parinti trupul constitue un component esential si definitoriu pentru modul de a fi al omului.

Departe de a fi suspectat si depreciat ca izvor al raului si ca piedeca in calea nazuintelor spre mai bine ale fiintii omenesti, trupul e infatisat ca factor indispensabil atat in ce priveste viata spiritual - religioasa cat si in ce priveste viata de munca creatoare in cadrul naturii si al socitatii.

De unde dupa conceptia neoplatonica si gnostic-maniheica, trupul material constituia obiect de dispret, de barbara mortificare si mai ales de ruinare a lui prin desfriu, in conceptia patristica, el devine impreuna cu sufletul, obiect de respect si iubire, colaborator si partas la bine si la rau, la intregul destin al omului.

Prin mijlocirea trupului, care aude invataturile de credinta si primeste elementele materiale ale harului, se sadeste si hraneste in inima si fapta lui, emul intra, in legatura cu natura si cu semenii, desvoltindu-se, omului viata religioasa, si tot cu ajutorul trupului prin prezenta, cuvintul muncind si creind impreuna cu ei conditii si relatii pentru o viata din ce in ce mai buna.

Acum, daca ar fi sa privim intr-un cadru mai larg teza patristica referitoare la trupul omenesc si la materie in general, am putea adaoga ca inlaturind conceptia potrivit careia materia si trupul ar fi ceva rau in sine, Sfintii Parinti au inlaturat unul din cele ma} importante obstacole psihologice din calea apropierii de aceste realitati pentru a fi studiate si valorificate in directia construirii unei vieti materiale mai bune, mai corespunzatoare demnitatii omenesti. Din clipa in care a patruns in constiinta oamenilor adevarul ca materia nu numai ca nu este izvorul raului, dar ca este menita sa slujeasca binelui si fericirii omenesti, ei au inceput a organiza cu indrazneala si succese din ce in ce mai mari, cucerirea ei stiintifica si utilizarea ei in slujba culturii si progresului. Deasemeni convingerea ca trupul nu e rau in sine, ci e un component de mare pret al omului a adus cu sine obligatia de a-l respecta, a-l studia, a-l ingriji cu bagare de seama, a-l feri de degenerare si a-i dezvolta in mod rational puterile pentru a le folosi din plin in munca creatoare.

Pr. Prof. D. I. Belu

09 Mai 2012

Vizualizari: 7603

Voteaza:

Sfintii Parinti - Despre Trup 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE