Starea credintei noastre

Starea credintei noastre Mareste imaginea.

Meritam ortodoxia?

Suntem ortodocsi de doua mii de ani si ne mandrim ca ne aflam in posesia credintei celei adevarate. Se pare ca nimic nu ne lipseste ca sa inaintam, fara griji si fara indoieli, pe calea catre mantuire. Suntem multumiti cu ceea ce suntem, astfel ca nimic nu ne poate deranja. Nu avem chef de o chestionare in amanuntime asupra a ceea ce mai inseamna credinta fiecaruia in parte, si a noastra laolalta. Ar putea dezvalui o fizionomie a credintei pe care nu vrem sa o aratam lumii.



Cu toate ca Parintii ne vorbesc adesea de pericolul multumirii de sine, care se uneste atat de lesne cu slava desarta, cu vanitatea, cu orgoliul, nu prea ne pasa de asemenea avertismente. Nu ne face placere sau nu vrem sa facem conexiunile necesare. Adica fiecare in parte stie ca exista slava desarta, sa zicem, dar se grabeste sa o atribuie altcuiva, nu lui, altora, nu grupului din care face el parte. Pacatele nu ne privesc pe noi ci pe altii. Ne atribuim, cu larghete de inima, insusirile bune ce decurg din aderarea la ortodoxie, dar ne pricepem sa fentam cand e vorba sa ne devoalam scaderile ce rezulta din starea noastra de pacatosi. Suntem mari maestri in punerea la adapost de orice ar putea sa ne perturbe linistea calduta in care ne-am instalat cu arme si bagaje.

Ne falim cu invatatura ortodoxa, ca e singura adevarata, singura care ne poate pune in legatura cu Dumnezeu. Ca noi suntem singurii care pastram Traditia nealterata de la mosii si stramosii nostri, ca respectam intocmai cele sapte Sinoade Ecumenice, ca n-am adus modificari crezului si dogmelor. Ceilalti, catolicii si protestantii, sunt schismatici, eretici sau niste pagani rataciti de la calea cea dreapta de care nu prea ne pasa. E treaba lor cum se vor descurca. Ii tratam cu trufie, cu dispret si cu o totala lipsa a compasiunii. E ca si cum adevarul credintei pe care o profesam ne-ar asigura automat o superioritate asupra tuturor celorlalti oameni, indiferent de calitatile lor personale. Milostivirea lui Dumnezeu care a facut sa ne nastem intr-o tara preponderent ortodoxa o transformam in merit personal cu care ne falim, probabil din lipsa de altceva mai bun.

Dar oare ce mai inseamna invatatura de credinta in afara de cuvintele in care se cuprinde? Mai exista ceva „dincolo de cuvinte”? Pastram invatatura cea buna, dar am impresia ca am sfaramat-o in mii de cuvinte, ca sa nu mai duca inspre Cuvantul vietii, o pastram cu darzenie ca sa o facem inutila. Avem terminologia teologica adecvata, dar o folosim numai pentru predici si lucrari bine ticluite, care sa ne multumeasca amorul propriu dar sa nu se atinga de invartosarea inimii noastre.

Noi, noii farisei

Suntem asemeni fariseilor din timpul Mantuitorului. Sa ne intelegem bine in privinta lor: nu aveau o religie gresita, nu erau asemeni paganilor, nu erau in ignoranta, nu se deparatasera de la traditie si de la crezul initial. Asta insa nu spune totul despre ei. Munca lor a fost sa faca astfel incat credinta lor dreapta sa fie corecta, din punct de vedere doctrinar, dar nelucratoare asupra sufletului. Au despicat viata, separand-o de intelesul ei, au fragmentat-o in felurite prescriptii ritualizate care au luat locul invataturii. „Şi L-au intrebat pe El fariseii şi carturarii: Pentru ce nu umbla ucenicii Tai dupa datina batranilor, ci mananca cu mainile nespalate?” (Marcu 7, 5)

Iar ca nu erau in eroare, ca nu erau rupti adevar ne-o dovedeste faptul ca dintre ei se aleg si cativa convertiti, cum este Nicodim si, ceva mai tarziu, Pavel. Chiar daca par ca ii parasesc pe ai lor ca sa se alature crestinilor, de-abia ei, acesti cativa farisei convertiti, inteleg invatatura, o fac lucratoare si o aplica corect in viata lor.
Fariseii erau reprezentantii religiei oficiale, se revendicau de la Avraam si aveau toata invatatura cea buna, pe care Hristos a venit nu ca sa o strice, ci ca sa o implineasca.

„Ei insa I-au raspuns: Noi suntem samanţa lui Avraam şi nimanui niciodata n-am fost robi. Cum zici Tu ca: Veti fi liberi?” Dar, in acelasi timp, ei erau exponentii puterii in planul religios, iar poporul ii asculta, ca dovada faptul ca au reusit sa-i determine pe oameni sa-l condamne pe Iisus si sa-l scape pe Barabas. Erau colaboratori ai puterii, atat ai celei iudee, cat si ai celei de ocupatie, romane.

Se revendicau de la traditie, detineau monopolul adevarului, pe care il aparau atat cu stiinta lor, cat si cu forta armelor. In toate acestea seamana mult cu situatia Bisericii Ortodoxe: reprezentanti ai religiei oficiale, in colaborare cu statul, atat cat s-a putut si peste tot pe unde s-a putut, revendicandu-se de la un trecut istoric glorios. Asemanarile insa se opresc aici sau merg mai departe?

Marea problema a fariseilor a fost ca, revendicandu-se de la adevarul cel viu, au ajuns sa-l puna in formule moarte. Au stabilit o serie de reguli, adevarate si corecte, dar care eludau fondul. De aceea, atunci cand a venit Hristosul promis, cand fagaduintele facute lui Avraam si urmasilor lui se implineau, ei n-au inteles nimic. Nu l-au acceptat si nu au vrut sa-L accepte. Corectitudinea cu care tineau traditia scapase din vedere adevarul acesteia.

Il asteptau pe Hristos dar cand, in fine, a venit, in loc sa-L primeasca cu bucuria cuvenita, s-au grabit sa-l omoare cu cea mai rusionasa si nedemna moarte care se practica in acele timpuri: rastignirea. Am fost oripilati si vom fi mereu de cea mai cumplita crima din istorie: uciderea celui fara de vina. Dar oare noi nu suntem partasi la ea? Stiu, n-am fost acolo fizic, ii condamnam pe cei care au facut-o, cantam cu insufletire Prohodul in fiecare vinere din Saptamana Patimilor. Ne delimitam, dar concomitent, daca ne-am analiza, am vedea ca avem aceleasi apucaturi ca fariseii de atunci. Ii osandim cu o sfanta indignare, ne separam de ei cu convingere darza, le cerem socoteala, peste veacuri, de sangele nevinovat ce s-a varsat atunci pe dealul Capatanii.

Pana si aici semanam cu fariseii: si ei isi condamnau inaintasii care omorasera pe prooroci, nevazand ca, in acelasi timp si fara sa-si dea seama, le repetau gestul intr-o forma agravanta. Caci cei din vechime omorasera niste oameni insuflati de Dumnezeu, ei insa l-au omorat pe Dumnezeu Insusi.

Pana la urma, cu ochii tinta la credinta, elaborand reguli complicate care trebuie urmate, ajungem sa nu mai vedem nimic, sa nu mai intelegem nimic. Ne scapa rosturile lumii, asa cum si fariseilor le scapau. Religia iudee avea ca scop, ca incununare, venirea lui Mesia, care sa scoata din robie poporul ales. Dar tocmai prezenta Lui, mult asteptata si invocata, o pierd atunci cand El apare in lume.

Cand Hristos vine, ei il condamna ca pe un talhar, sub vina cea mai teribila a vremii, aceea ce blasfemie, si il rastignesc pe cruce, ucigandu-l cu moartea cea mai rusinoasa cu care se putea ucide in Imperiul Roman. Apoi au rasuflat usurati, cu sentimentul de eliberare ca au scapat de o mare pacoste care se abatuse asupra lor. De altfel, pentru un evreu credincios de azi, Hristos a fost un impostor, iar crestimismul o secta pornita de la iudei dar care a prins la pagani. Ei inca il asteapta pe Mesia cel promis de Scripturi.

Daca sensul religiei lor, implinirea ei, era in venirea lui Mesia de ce tocmai aceasta implinire o rateaza? Ar fi trebuit ca ei, fariseii si carturarii, sa fie primii care il intampina, pentru ca stiau bine pe Moise si pe prooroci, vedeau semnele, precum si implinirea lor. Stiinta pe care o aveau se arata confirmata de semnele vremurilor. Putini dintre ei insa fac pasul si devin adepti ai Nazarineanului. Au fost putini din randul iudeilor, suficienti insa ca sa transmita noua credinta unei mari parti din Imperiul Roman, adica lumii cunoscute de atunci.

Daca fariseii au preferat asteptarea in locul implinirii ei, a fost pentru ca asteptarea lor se implinise deja, intr-un fel, punandu-se pe ei insisi in locul Dumnezeului Celui Viu. Singurul lucru pe care au putut sa-l faca a fost sa-L expulzeze din viata lor. Nu incapea acolo. Le-a parut bine cand au putut s-o faca, nu stim insa ce le-o fi spus constiinta dupa ani si ani, cand au vazut ca Rastignitul nu fusese uitat si ignorat de popor. Pana la urma, in neacceptarea lui Dumnezeu, oricat de bine ti-ai chivernisi viata in lipsa Lui, tocmai pentru ca L-ai alungat si poti face ce vrei, sta o neintelegere a rosturilor lumii.

La fel facem si noi acum. Parem ca slujim lui Dumnezeu, ca il binevestim pe El, ca vorbim in numele Lui cand, de fapt, ne cautam numai indreptatirea. Credinta in Dumnezeu este doar o ideologie prin intermediul careia sa gasim propasirea propriului sine. Suntem, fiecare in parte, prea plini de noi insine, ca sa mai dam si lui Dumnezue sansa sa insemne ceva in vietile noastre. Capacitatea noastra de deschidere, de receptivitate pare cu atat mai mica cu cat parem sau chiar suntem mai convinsi de adevarurile credintei noastre. Preocupati sa le tot repetam nu ne mai gandim la ele, nu le mai intelegem rosturile. Se pare ca, intr-un mod tragic si jalnic, ceea
ce spunem despre credinta estompeaza ceea ce am putea trai despre ea.

Decrestinarea crestinismului

Suntem destul de conformisti ca sa mergem mai departe fara sa ne punem prea multe probleme. Ne recunoastem scaderile – doar „tot omul este pacatos”- cam in felul in care comunistii isi faceau autocritica prin sedinte de partid, in vremuri nu demult apuse: ca sa bifeze un punct de pe ordinea de zi si sa poata sa mearga mai departe in acelasi fel.

Chiar daca nu avem chef sau nu suntem in stare de o chestionare reala a starii credintei, sunt totusi o serie de fapte care nu pot fi negate. Ar fi bine sa le bagam in seama ca sa vedem cam cum stam. Mai intai de toate se vede ca, in conditii de libertate, nu asistam la o crestinare a lumii, ci la o secularizare implantata pana in inima credintei.
Traim un crestinism decrestinat, si a ajuns sa fie atat de firesc incat nici nu ne mai pasa de asta. Luam lucrurile ca atare, ca si cum nici nu ar mai fi posibil sa fie si in alt fel.

Iubirea, cea dintai si cea mai de seama porunca- „Porunca noua dau voua: sa va iubiti unul pe altul.” (Ioan 13, 34)- se revarsa intr-o nepasare fata de aproapele cu atat mai scandaloasa cu cat e mai poleita cu vorbe frumoase. Aceste vorbe frumoase ne zapacesc pentru ca, la inceput, le luam de bune, pana intelegem care e situatia: sunt doar vorbe. Eliberati de iluzii, devenim la fel ca ceilalti, goi pe dinauntru, „arama sunatoare”, multumiti ca nu trebuie sa facem fata „pe bune” exigentelor imense pe care asumarea iubirii le-ar presupune.

Sustinem ca suntem natiunea cea mai credincioasa din Europa, ne laudam cu bisericile noastre pline de credinciosi, dar in acelasi timp ne situam pe unul din primele locuri la coruptie din lume. Cum se pot impaca cele doua aspecte intr-o minte ce se vrea sanatoasa si ar vrea sa ne cunoasca pe noi, romanii? Suntem dincolo de morala, ramanem credinciosi mai degraba ca sa ne punem bine cu Cel de Sus- transformat intr-un deus otiosus, privitor neutru la treburile umane- ca nu se stie cand ai nevoie totusi. Veseli sau incruntati (mai des incruntati decat veseli, oricat ar vrea sa ne distreze televiziunile cu entertainment-ul lor), ramanem mereu superficiali, agatati de aspectele marunte ale vietii, pe care le traim pana la paroxism. Tragedia lumii de azi e caderea ei in derizoriu, din care pare ca nimic nu o va mai putea scoate.

Din perspectiva ortodoxa morala e un aspect de depasit. A fi moral nu e un scop in sine, Dumnezeu nu se coboara la noi doar pentru un sistem de norme pe care sa-l respectam. Lasam pe seama altora, de pilda protestantii, grija de a fi morali, ca tot nu pot depasi acest stadiu- zicem noi, ca cei mai „smeriti” dintre crestini. Noi ne vom indumnezei, cum ne spune intreaga teologie patristica. Atunci morala devine facultativa, o chestie superflua, de care ne putem dispensa, o lasam pe seama altora aflati la un nivel ontologic inferior? Putem fi, fara grija, imorali, corupti, sa dam spaga, sa facem diverse mici aranjamente, fara sa ne pese de ceva, ca oricum morala e secundara? Cam asa par sa gandeasca majoritatea conationalilor nostri, buni crestini, gata insa sa rezolve cu o „atentie” aspectele mai delicate ale convietuirii sociale.

Corupti si imorali, pe deasupra plini de trufie si de dispret pentru ceilalti oameni, ne credem buricul pamantului, iar daca nu suntem pe primul loc in lume, se intampla pentru ca suntem victima masinatiilor strainilor. De aceea deseori combinam credinta in Dumnezeul de dincolo de ceruri cu nationalismul cel mai feroce, care ne tine legati de tot ce e pamantesc.

Ne lansam in lectii de viata, dar suntem primii la avorturi, iarasi o durere imensa si un lucru greu de inteles.

O oroare: exista atei buni !

In viata mea, de persoana care merge la Biserica dar traieste intr-un mediu laic, am constatat un lucru : exista in mediile necredincioase, dezinteresate de ortodoxie sau atee de-a dreptul, mai multa generozitate, compasiune, spirit de intrajutorare – elemente care s-ar subsuma notiunii generale de iubire a aproapelui si care fac interactiunile umane mai suportabile- decat in mediile numite credincioase. Oamenii sunt mai firesti in manifestari, mai spontani, mai lipsiti de morga. Fac binele fara sa il ambaleze la fel de somptuos in hainele credintei, asa cum fac,mai mereu, credinciosii. Se inteleg unii cu altii fara sa se revendice de la marile concepte de adevar, bine si frumos. Viata e mai fireasca, iar fara mari asteptari atmosfera creata e, cel putin, respirabila.

Poate in mediile de credinciosi pacatele nu sunt la fel de mari ca in primele, oamenii se straduiesc sa duca o viata de credinta, tin posturile,merg la biserica, se roaga, se infraneaza de la pacate care, in mediile indiferente, sunt firesti. Dar, impreuna cu toate acestea, exista o intreaga vorbarie legata de credinta, care n-ar fi rea in sine, daca n-ar crea atatea asteptari mereu inselate. La fiecare pas auzi cate un „Doamne ajuta” sau „Doamne miluieste” cand, de fapt, dorinta de intrajutorare, de jertfire pentru aproapele nu difera prea mult de a celor ce nu calca pe la biserica.

Diferenta intre un credincios si un necredincios nu e atat de mare pe cat ar putea fi. Credinta ar trebui sa se traduca intr-un plus de cunoastere, transformat in plus de bunatate. Lucrurile insa nu se intampla astfel. Am vazut oameni credinciosi care nu iau in consideratie binele facut de atei pentru ca, zic ei, „nu-L au pe Hristos”. Asa o fi, ma intreb insa, noi, cei ce ne consideram credinciosi, il avem?

De aceea pesemne sunt atat de putine convertiri in randul oamenilor maturi. Alegerea intre credinta sau necredinbta odata facuta, putini sunt cei ce isi schimba tabara. De ce-ar face-o? La ce bun sa te pocaiesti, la ce sa renunti la o viata in care iti cauti placerile fara retineri, daca, odata convertit si devenit un frecventator asiduu al localului bisericii in locul cafenelei, sa zicem, ramai cu aceleasi metehne, doar imbracate mai pompos si mai ascunse? Ca sa inlocuiesti o viata sincera cu ipocrizia? Daca ar fi vreo adire a Duhului care sa se simta cumva, pe undeva, care sa atraga pe neofiti, atunci am putea discuta altfel. Pana atunci insa, fiecare ramane cu ale lui.

Paul Curca

.

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

04 Noiembrie 2013

Vizualizari: 5252

Voteaza:

Starea credintei noastre 4.33 / 5 din 6 voturi. 7 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

credinta ortodoxia

Comentarii (7)

  • cosmin antonescuPostat la 2014-09-26 17:33

    O radiografie destul de amanuntita a scaderilor noastre, a celor ce ne numim ortodocsi. Desi aceste lucruri nu ne caracterizeaza pe toti, totusi recunosc acest iz in sanul comunitatiilor noastre. Astfel de radiografieri s-au facut si se vor mai face intr-un mod foarte pertinent, insa m-as bucura nespus de mult sa gasesc si solutiile si medicatia acestei radiografieri.Adica solutii la nivelul practic, al crestinului de rand, laic, traitor in lume. Fiti binecuvantati!

  • Postat la 2014-09-26 17:18

    Foarte bun articolul,te pune pe ganduri,te face sa te cercetezi pe sine sa te privesti ca intr-o oglinda si sa te intrebi:esti un ortodox adevarat,esti credincios,sau esti doar un "fariseu" urcat pe un piedestal si care arata cu degetul spre cei " mici si pacatosi"? Trebuie sa ne trezim din letargia care ne-a cuprins si sa revenim la esenta credintei noastre pana nu este prea tarziu!Multumiri pentru articol.Cu respect!

  • Vladimir ChirilaPostat la 2013-11-09 11:28

    Acest articol ar trebui sa se constituie intr-un semnal de alarma si intr-un inceput.Rareori mi-a fost dat sa citesc niste randuri limpezitoare de minte ca acestea.Felicitari domnule Curca si...tineti-o asa inainte !

  • Cosmina OanaPostat la 2013-11-06 20:28

    Articolul e binevenit, dar avand in vedere ca discursul "oficial" si repetat al celor care pastoresc biserica este acesta, cum ne putem mira ca aparenta "ingamfare" in credinta nu se raspandeste si mai jos?

  • Adrian DanciuPostat la 2013-11-06 02:15

    Felicitari si Dumnezeu sa te insufleteasca si pe mai departe! Invatatura "cea dreapta" ramane fara rod daca ramanem membri unui "club exclusivist"! Apostolul Iacov vorbeste despre credinta care ramane moarta in absenta faptelor ce trebuie sa o insoteasca.In aceeasi maniera,invatatura dreapta si ridicarea doctrinelor la rang de lege divina si poate peste(!), ne aduc in situatia de a goli de continut crestnismul nostru (indiferent de cultul de care apartinem !). Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne trezeasca!!! Multumesc si Domnul sa te binecuvanteze!

  • Liviu Claudiu BriahnaPostat la 2013-11-06 01:05

    Doamne ajuta, foarte bun articolul, slava Domnului ca exista oamnei ca dv, care puncteaza foarte bine aspectele vietii crstinilor de astazi si a avea un suport scris pentru a-si orandui calea catre mantuire. Felicitari pentru articol. Liviu

  • Adrian DumitruPostat la 2013-11-05 06:58

    Draga Paul,felicitari pentru articol! Curajos mod de a incepe publicarea de articole pe siteul acesta. Dincolo de toate acestea, trebuie sa recunosc ca avem nevoie de un astfel de mesaj, trebuie sa ne trezim, noi, ortodocsii, crestinii cei cu credinta adevarata, din indolenta cu care mergem la biserica, din lentoarea care ne cuprinde cand e vorba de facut fapte bune, din agresivitatea cu care ne judecam semenii, din mandria ce ne invaluie atunci cand privim catre alte religii, din bucuria meschina cand auzim ca alti oameni sunt mai pacatosi decat noi, din fatarnicia cu care ne spovedim, din blazarea cu care ne imbracam in fiecare dimineata, considerand ca daca suntem posesorii credintei adevarate, restul lucrurilor vin de la sine. Trebuie sa ne scuturam de toate starile astea si sa acceptam o singura stare ''trezvia''.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE