Supraspatialitatea lui Dumnezeu si participarea creaturilor la ea

Supraspatialitatea lui Dumnezeu si participarea creaturilor la ea Mareste imaginea.


Supraspatialitatea lui Dumnezeu si participarea creaturilor la ea

Spatiul, ca mediu al comuniunii cu baza in Sfanta Treime. Dumnezeu e mai presus de spatiu, intrucat spatiul margineste. Dar in acelasi timp e prezent in tot spatiul, fara ca partile spatiului sa inscrie in El parti corespunzatoare. Dumnezeu e mai presus de spatiu, cum e mai presus de timp, fiind mai presus de un "cand" si de un "unde", precum e mai presus si de orice "cum", pentru ca toate acestea L-ar limita, L-ar determina, L-ar defini. El e mai presus de acestea, caci e mai presus de orice sistem de referinte, ca supraexistent, sau apofatic. Dar e in toate, in mod nespatial si netemporal, caci toate isi primesc existenta prin El. El e in toate, caci e in toate actele Lui referitoare la noi, creatoare, sustinatoare si desavarsitoare, acte prin care intra in sistemul nostru de referinte, sau in planul existentei, ca Cel ce le produce si le determina, facandu-Se accesibil prin ele.

Dumnezeu e supraspatial ca subiect mai presus de compozitie, apofatic. Dar subiect desavarsit nu poate fi decat in comuniune perfecta cu alte subiecte supreme, infinite. Si tocmai prin aceasta, in El e data si putinta spatiului, intrucat in deosebirea Persoanelor divine e data posibilitatea alteritatii unor persoane finite, care sa fie atrase in comuniunea cu Sine. Iar persoanele finite, nefiind de la inceput intr-o comuniune perfecta intre ele si intre ele si Dumnezeu, distanta ce le desparte de comuniunea desavarsita ia forma spatiului, cum ia forma duratei temporale. Astfel spatiul e forma relatiei intre Dumnezeu cel supraspatial si infinit si intre persoanele finite, forma care face posibila miscarea lor intre ele, dar, prin aceasta, si spre Dumnezeu, intrucat Dumnezeu nu poate fi gasit in afara comuniunii cu alte persoane.

Desigur, exista si subiecte create care au ca interval intre ele si Dumnezeu, sau intre ele insesi, numai intervalul duratei, cum sunt ingerii. Dar Dumnezeu nu e monoton in actiunea Sa creatoare. El creeaza si subiecte imbracate in trupuri materiale, pentru a face din formele materiale un mediu al spiritualitatii si deci chipuri ale unei frumuseti vizibile. Aceste subiecte fiind imbracate in trupuri materiale, au nevoie de o existenta alaturata, deci de un spatiu. Si inca ele au nevoie de un spatiu larg de miscare libera. Caci asa cum timpul e dat pentru libertatea subiectelor create, asa e dat si spatiul pentru libertatea lor de a se apropia sau departa, sau de a ramane la distantele la care sunt intre ele. E dat un timp si un spatiu, pentru a intretine "dorul" sau "dorinta" intre ele, insa pentru a le da si putinta de a se departa cand nu se iubesc.

Treimea nu-Si poate arata chipul Ei vizibil decat in persoanele create, asezate intr-un spatiu comun. In sensul acesta spatiul, ca mediu comun al persoanelor umane, sta intr-o legatura cu Sfanta Treime. Dar asa cum Persoanele treimice sunt interioare una alteia, asa si persoanele umane isi sunt in parte interioare spiritual si-si pot deveni tot mai interioare si odata cu aceasta sunt intr-un anumit fel prezente in tot spatiul, sau sunt mai presus de el.

In Sfanta Treime este data atat originea spatiului, cat si unitatea lui, prin deosebirea persoanelor umane si prin unitatea dintre ele. Fiecare persoana umana are in sine tot spatiul, sau e legata de tot spatiul, caci trupul ei se explica din tot ce este in spatiu si sufletul are un continut adunat din tot spatiul. Iar persoanele unite intre ele poarta impreuna tot spatiul. Spatiul e o unitate purtata de fiecare persoana si in comun de persoanele umane; dar spatiul este totusi depasit de ele, intr-o unitate a lor dincolo de spatiu.

Se arata si in aceasta calitatea persoanelor umane purtatoare ale chipului lui Dumnezeu, Unul in fiinta si intreit in Persoane, existand o unitate neconfundata intre toate persoanele umane.
Intelegerea spatiului dintr-o perspectiva pur individualista este imposibila. E drept ca fiecare persoana umana se considera oarecum un centru al spatiului, dar pe de alta parte graviteaza spre celelalte persoane, realizand un echilibru intre sine, ca centru al spatiului, si celelalte persoane, ca centre ale aceluiasi spatiu. O persoana umana singura n-ar avea nevoie de spatiu si s-ar simti straina in el, sau l-ar considera ireal.

Corespunzator cu aceasta, cand spunem ca Dumnezeu a conceput si a creat spatiul, trebuie sa avem in vedere pe Dumnezeu in Treime. intr-un Dumnezeu unipersonal n-ar exista un temei suficient pentru crearea spatiului. Spatiul e strans legat de comuniunea interpersonala. Spatiul isi capata si-si mentine o realitate mai sigura, cand il refer nu numai la mine, ci si la alte persoane, cand pot spune si trebuie sa spun: de la mine pana la cutare e atata distanta. Spatiul e o relatie interper-sonala ca si timpul. El ne distinge si ne uneste si indica perspectiva unei mai mari apropieri. Astfel spatiul se dovedeste o realitate existentiala. El nu e o teorie sau o forma a intuitiei, cum nu e nici timpul (Kant). Spatiul depinde si de celalalt eu, sau depasirea distantei depinde si de el, cum depinde si depasirea duratei temporale de realizarea iubirii cu el. Caci daca numai eu vreau sa merg spre el, iar el fuge, distanta persista. Dar persista pentru ca stiu de el. Spatiul poate fi astfel o realitate chinuitoare - daca e folosit pentru evitarea comuniunii si o realitate pozitiva - cand serveste ca mediu de manifestare a unei comuniuni, care nu se confunda. Ca si de timp, tot asa si de spatiu se poate face un uz ambiguu, dar totdeauna ca de o forma a relatiei. Spatiul da posibilitatea retragerii unui om din fata altuia si a apropierii lui de acela. Spatiul e dat ca un interval, dar si ca o legatura intre om si om, ca si timpul. Putem conserva si mari acest interval, dar il putem si reduce si coplesi cu totul, cum putem face si cu intervalul timpului.

Dar spatiul, ca realitate pentru lume, e dat pentru ca sa fie depasit prin realizarea unei comuniuni perfecte intre noi si Dumnezeu si intre noi insine, dupa asemanarea Sfintei Treimi. Astfel spatiul isi are originea si sfarsitul in Sfanta Treime, ca si timpul.

Spatiul este distanta legata de durata temporala si amandoua se cer depasite ca interval intre apelul lui Dumnezeu la iubire si raspunsul nostru. Fiind ontologic mai presus de spatiu, intr-un anumit grad noi trebuie sa-l depasim prin vointa si prin har. Daca timpul e durata intre apelul la iubire al lui Dumnezeu si raspunsul uman, spatiul este distanta care e legata de aceasta durata. Intervalul intre apelul lui Dumnezeu la iubire si raspunsul desavarsit al oamenilor la acest apel, e constituit din durata si distanta. Amandoua reprezinta o distanta a lumii de Dumnezeu, dar in acelasi timp amandoua ii sunt date de Dumnezeu ca o distanta ce trebuie depasita. Amandoua sunt date ca distanta a omului de om, ca un interval intre apelul la iubire al unuia si raspunsul celuilalt, dar ca un interval care trebuie depasit. Intervalul de timp se numeste durata, cel de spatiu, distanta in sens strict. Dar amandoua sunt distanta sau interval in sens larg.

In amandoua aceste laturi ale intervalului Se afla Dumnezeu cu eternitatea si atotprezenta Sa, ca o punte si ca o forta care atrage pe oameni si-i indeamna unul spre altul si spre Dumnezeu. Distanta spatiala reprezinta si o durata temporala. Ca sa o depasesc pe prima trebuie sa depasesc pe a doua. Dar pot sa fiu foarte aproape spatial de cineva si totodata, la o mare distanta spirituala, care echivaleaza cu o mare durata temporala, pe care trebuie sa o parcurg. Depasirea distantei spatiale fata de o persoana inca nu inseamna si depasirea duratei temporale fata de ea. Durata temporala e ea insasi o distanta si vrea sa produca o distanta spatiala. Iar odata depasita durata temporala intre doua persoane, distanta spatiala dintre ele aproape ca nu mai conteaza, sau in orice caz aceasta e mai usor de invins. Odata depasita distanta spirituala, sau durata temporala, cea spatiala isi pierde caracterul chinuitor, sau depasirea celei dintai aduce usor depasirea celei din urma. Aceasta pune in evidenta faptul ca spiritul invinge spatiul, ca spatiul nu mai conteaza pentru cei uniti in spirit. Ceea ce distanteaza mai profund e durata temporala. Dumnezeu ca Duh e pretutindeni cu noi. Iar depasirea distantei noastre de El, e o chestiune de timp, nu de spatiu.

Aceasta deschide o alta perspectiva in ce priveste depasirea finala a spatiului, decat cea care priveste depasirea finala a timpului. Timpul ca durata va inceta, dar spatiul nu va inceta, ci va fi coplesit. Cel ce va raspunde indata si in mod deplin apelului la iubire al lui Dumnezeu si al celorlalti, va fi cu ei oriunde, fara ca varietatea lui oriunde sa inceteze. Dumnezeu va fi transparent si simtit prin energia Lui prin toate. Dar si fiecare om va fi prezent fiecaruia prin energia lui, penetrata de energia divina, prin toate. Sfintii vad inca in cursul acestei vieti la distanta si actioneaza la distanta.

Depasirea timpului ca durata intre apelul la iubire si raspunsul la acest apel e mai grea decat depasirea distantei spatiale, pentru ca-prima e totdeauna o chestiune de efort spiritual, in vreme ce ultima e o chestiune de efort fizic.

Durata si distanta se inving prin spirit. Este paradoxal ca, pe masura ce cineva are mai mult timp-pentru altii, cu atat invinge mai mult timpul si totodata si spatiul.

Durata insa se invinge prin spirit. Si odata ce e invinsa durata, e invins si spatiul prin spirit.
Cautand sa invingem timpul in mod exterior prin viteza, ramanem inchisi in el, ramanem in durata goala de comuniune. Chiar daca clipele duratei sunt parcurse repede, planul duratei nu e depasit. Daca terminam repede drumul spre tinta propusa, gasim mereu alte tinte, sau ramanem in durata chinuitoare a singuratatii. Viteza exterioara ne poate duce repede la cineva, dar daca n-am invins distanta interioara, lunecam repede pe langa persoana la care am ajuns.

Timpul se invinge numai ramanand mult timp cu alta persoana. Caci atunci fiecare persoana va avea timp pentru alta si nu va fi nici o persoana langa care sa nu fie o alta care sa aiba timp pentru ea. Spatiul se invinge numai parcurgand in mod spiritual spatiul si ramanand mult in spatiul exterior, nezburand pe deasupra lui. Folosind mult timp pentru unele persoane si staruind mult in parcurgerea unor distante spatiale in mod spiritual, ne deprindem sa gasim prin toate atat varietatea lor, cat si eternitatea si infinitatea. Eternitatea si infinitatea pe care le gasim vor fi o eternitate si infinitate bogate, nu abstracte si monotone.

Timpul si spatiul ne sunt date ca drum inevitabil spre eternitatea si infinitatea vietii in Dumnezeu si deci nu ne putem dispensa de ele ca daruri ale lui Dumnezeu. In momentele de comuniune totala, in contemplarea iubitoare absorbanta a tainei celuilalt, taina mai presus de spatiu, indefinita si inepuizabila, spatiul e coplesit, e inghitit, ramane in urma. Pentru copil, experienta mamei este experienta originara, in care se include experienta concentrata a lucrurilor si a spatiului, zice Heribert Muhlen. In general in relatia iubitoare dintre persoane spatiul e transfigurat, coplesit de subiectivitatea acelei persoane. Din persoana iubita iradiaza peste spatiu o lumina transfiguratoare, care face spatiul din jurul ei plin de sufletul ei, plin de ea insasi, personalizat. E o coplesire a spatiului prin lumina launtrica a persoanei, o coplesire care poate avea diferite grade, pana la o inghitire a lui pentru experienta noastra. Cantecele de dragoste pun in evidenta acest lucru.

Sfantul Simeon Noul Teolog repeta continuu ca atunci cand i Se arata Hristos in lumina nu mai stie de are loc aceasta in spatiu, sau in afara de spatiu. Dimpotriva, cand nu te iubeste nimeni nu mai simti decat spatiul, te mananca uratul in spatiu. Iar cand o persoana te uraste, tot spatiul din jurul ei devine neplacut, insuportabil, ca nu mai stii unde sa fugi casa scapi de iradierea prezentei ei insuportabile. Chiar cand o persoana lipseste din spatiul in care eram obisnuiti sa o vedem, absenta ei se simte ca o absenta speciala, sau spatiul se resimte amputat prin absenta ei. Ea e prezenta, chiar in absenta. Intr-un anumit fel, ea continua sa fie prezenta, prirt energia speciala a subiectivitatii ei. Dar aceasta prezenta nu e deplina si deci trezeste mai mult dorul dupa prezenta ei deplina. Aceasta "prezenta absenta" naste cu o deosebita putere "dorul" dupa implinirea locului cu persoana respectiva. De aci se vede ca spatiul nu e facut pentru a fi de sine. Lipsa oricarei persoane din el il face oarecum lipsit de viata, mort. El nu contine sensul deplin in sine, sau numai pentru eu-ul izolat. El este ambianta unei alte persoane, in relatia cu mine. E facut sa se umple de plinatatea comuniunii, pentru a fi contextul, mediul comuniunii, locul de intalnire si de relatie interpersonala, mediul revelarii reciproce, implinindu-si rostul deplin intr-o transfigurare si coplesire a lui de catre comuniunea interpersonala.

Spatiul exista prin relatia intre noi, e "al noastru", nu al meu. Spatiul pentru mine singur n-ar avea nici un rost; ar fi chinuitor. Dar sensul deplin il primeste spatiul numai daca-l vedem ca mediu de comuniune a lui Dumnezeu cu noi. Comuniunea noastra umana are nevoie de spatiu, dar nu 1-a putut crea, ci-1 poate numai transfigura, subiectiviza. Dar aceasta inseamna ca numai o comuniune de Persoane supreme 1-a putut si crea, nu pentru ea, ci pentru noi, facuti pentru o comuniune dupa chipul comuniunii supreme. Iar o subiectivizare vadita a spatiului nu se poate realiza decat in comuniunea deplina cu acea comuniune suprema.

Spatiul, ca mediu de comuniune a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu a dat existenta spatiului dintr-o posibilitate interioara inclusa in viata Sa treimica, pentru ca sa ne fie mediu de comuniune intre El si noi si intre noi, unul cu altul, dupa chipul comuniunii treimice, comuniune in care avem sa sporim. Dumnezeu a pus spatiul ca interval de depasit intre comuniunea Sa fara interval si comuniunea intre noi si a noastra cu El, comuniune care, intrucat nu e inca perfecta, are un interval inlauntrul ei si intre ea si comuniunea treimica. Spatiul e forma comuniunii noastre in miscare spre tinta comuniunii perfecte, spre depasirea intervalului pe care el il reprezinta. Prin acest mediu trebuie sa urcam in directia comuniunii perfecte cu Dumnezeu si intre noi, dupa asemanarea comuniunii treimice. Dar nu putem face aceasta fara coborarea prin har a comuniunii treimice la noi. Dumnezeu e omniprezent in spatiu ca Treime iubitoare si ca sursa a iubirii noastre fata de El si intre noi, sporind uniunea noastra cu EI si intre noi, fara sa ne confundam ca persoane. Prin omniprezenta lui Dumnezeu cel in Treime e data de la inceput o unitate ontologica a tuturor in diversitate, in acelasi spatiu diversificat, si in unitatea diversa a fiintelor noastre care tind spre tot mai multa unitate. Precum timpul va fi coplesit in interioritatea reciprocei si perfectei comuniuni, asa va fi coplesit si spatiul in interioritatea aceleiasi reciproce si perfecte comuniuni, in intersubiectivi-tatea umana perfecta prin ridicarea ei in intersubiectivitatea divina.

Urcusul acesta are etape multiple. Dumnezeu cel in Treime e coborat de fiecare data prin energiile Sale la nivelul la care au ajuns fapturile constiente in comuniunea dintre ele si in cea dintre ele si Dumnezeu. El vrea sa ne conduca la tinta comuniunii depline, prin aceasta coborare la noi; la (inta depasirii intervalului de timp si spatiu ce ne desparte de ea, prin coborarea variata la fiecare din noi, aflati la distante diferite unii de altii. El ne vine la diverse distante temporale si spatiale prin fiecare fiinta umana. Si fiecare fiinta umana se afla la alta distanta temporala si spatiala de El. Ajunsi la tinta comuniunii perfecte cu El si intre noi, nu va mai fi o varietate de distante, ci Dumnezeu ne va fi la fel de aproape, la fel de intim, oriunde si oricand, incat propriu-zis nu va mai fi o deosebire intre aci si acolo, intre atunci si acum, ci ne vom afla pur si simplu in eternitatea si infinitatea divina, lipsita de trecut si viitor, de aci si de acolo.

Dar se poate intampla si invers: invingand distantele spatiale, sa se afle la distante spirituale de nedepasit. Se poate intampla ca oamenii sa converteasca distantele exterioare micsorate, sau apropierile impuse lor fara voie, in distante interioare uriase si de nedepasit. Si de fapt, experienta ce o facem azi ne arata verosimila perspectiva aproape sigura a micsorarii distantelor pana aproape de anulare, cu instalarea unor adevarate prapastii intre ei.

Apare din ce in ce mai posibila perspectiva unei "prapastii incremenite" (Le. 16, 26), care nu mai poate fi miscata din locul ei. Distanta exterioara intre "aci" si "acolo" poate sa devina minima sau indiferenta, dar se poate produce o incremenire a distantelor spirituale, care nu mai da unei persoane indemnul si putinta sa se miste spre o alta. Dumnezeu insusi S-a retras in acest caz cu energiile Sale necreate, ca punte de legatura, ca dor si atractie intre ei. Singuratatea va avea astfel un caracter supratemporal si supraspatial in sens rau, sau subtemporal si subspatial. Ea a fost pregatita inca de pe pamant, prin faptul ca egoistul "nu mai are timp" pentru altii, ca sa invinga spatiul si, prin aceasta, nici "dor" de altii, intrucat nu mai simte nevoia sa parcurga distanta spre ei, sau o parcurge nu ca sa ajunga la cineva, ci ca sa treaca mai departe. Viteza egoista invinge timpul si spatiul, nu pentru ca sa se apropie de cineva, ci ca sa lunece pe langa el.

La sfarsit, nu numai timpul va fi depasit intr-o dubla imobilitate, ci si spatiul. Timpul va fi depasit fie prin stabilitatea in infinitatea comuniunii cu Dumnezeu si intre oamenii uniti cu El, fie prin neputinta de a mai inainta spre Dumnezeu sau spre semeni, devenit inutil. La fel spatiul va fi depasit fie prin transparenta lui Dumnezeu si a oricarui semen in tot spatiul, prin pecetea accentuata pusa pe el de Persoana lui Dumnezeu si a semenilor, fie prin neputinta de a mai inainta spre comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii, datorita transparentei dusmanoase a ingerilor rai si a semenilor ce ne sunt dusmanosi, in tot spatiul. Prezenta acestora ne va inghesui atat de mult, sau spatiul va fi atat de marcat de ei, ca propriu-zis nu vom mai sesiza un spatiu, cum nu vor mai sesiza nici cei ce se vor afla in comuniunea perfecta cu Dumnezeu si cu semenii. Desigur, stramtorarea celui aflat in iad din cauza fetelor dusmanoase ale ingerilor rai si ale semenilor aflati acolo nu contrazice o teribila singuratate a aceluia. Fata "urata" iti produce "uratul", in sens de singuratate. Singuratatea in cazul indiferentei tuturor e mai putin chinuitoare decat in cazul dusmaniei tuturor. in primul caz esti singur intr-un spatiu pe care stii ca-I mai poti depasi. E un "urat" remediabil. in cazul al doilea, nu mai ai in jurul tau un spatiu in care sa poti inca intalni pe cineva cu un interes pentru tine. "Uratul" in acest caz e definitiv.

Dar asa cum in stabilitatea supratemporala fericita va fi acumulata toata experienta adunata in cursul timpului, asa va fi acumulata in existenta supraspatiala toata experienta celor savarsite in spatiu. Supratemporalitatea creaturii va fi eonul in care timpul va fi infasurat si umplut de eternitatea lui Dumnezeu, iar supraspatialitatea ei va avea infasurat in ea tot spatiul. in lumina fetei lui Hristos si a tuturor celor ce ne vor intampina, va fi reflectat binele ce l-am facut, iar in fata de groaza a satanei si in dusmania celor din iad, se va reflecta raul pe care l-am facut si chinul constiintei noastre. Timpul si spatiul in care am trait nu pier fara urma, ci raman ca o bucurie sau ca un chin.

e. Lumea, un sistem de ratiuni, unificat in om si mai ales in Hristos. Factorul dinamic de sporire a unificarii lumii si de unificare a ei cu Dumnezeu, sau de depasire a spatiului, este omul. Omul este de la inceput inelul de legatura intre partile lumii si ale spatiului. Dar el e chemat sa stranga toate aceste parti in sine in mod maxim. Sfantul Maxim Marturisitorul prefera de aceea sa numeasca pe om, nu "microcosm"? ci adevaratul "macrocosm". Dupa credinta noastra, omul este inelul lumii prin faptul ca e legat prin partile lui, dar mai ales prin ratiunea sa, cu toate partile lumii. Caci lumea intreaga e un sistem de ratiuni plasticizate, pe care ratiunea umana il aduna treptat in sine in colaborarea intre subiectele ei.

Omul devine sau redevine factorul de unificare a lumii, numai in masura in care se elibereaza de pasiunile care separa pe oameni intre ei. Unirea virtuala a tuturor se actualizeaza in om treptat si progreseaza in sus, adica el conduce toate spre unirea lor in Dumnezeu. Omul credincios, eliberat de patimi, depaseste separarea sa de semenii sai, apoi separarea intre el si lumea sensibila, pe care o aduna si o spiritualizeaza in el, apoi separarea intre pamant si rai, apoi separarea intre el si ingeri, apoi separarea intre creatie si Dumnezeu, adunand-o in el.

Dar unirea aceasta a oamenilor cu lumea si cu Dumnezeu s-a realizat in mod deplin intai in Hristos, ca Logosul divin, Care a restabilit ratiunea umana intr-o lucrare cu totul nepatimasa. Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, pentru ca omul este inelul unificator al lumii. La sfarsit Hristos, "unind firea creata cu cea necreata prin iubire, o va arata ca fiind una si aceeasi dupa deprindere si har, aratand pe om intrepatruns cu Dumnezeu intreg si devenind tot ceea ce este si Dumnezeu, in afara de identitatea dupa esenta".

Cand vom realiza, in viata viitoare, deplina unire cu Dumnezeu prin iubire, vom fi depasit timpul si spatiul, in Dumnezeu nemaifiind nici un interval de depasit. "Lumea este un spatiu marginit si o stabilitate marginita, iar timpul, o miscare circumscrisa... Cand insa firea va trece cu lucrarea si cu cugetarea peste spatiu si timp, adica peste cele fara de care nu este nimic, sau peste stabilitatea si miscarea marginita, si se va impreuna nemijlocit cu providenta, va afla providenta ca pe o ratiune prin fire simpla si stabila ce nu are nici margine si de aceea nici miscare". Dupa strabaterea naturala a timpului si a veacurilor, "natura celor create... se va salaslui in Dumnezeu, Cel unul dupa fire, nemaiavand nici o margine la care sa ajunga si peste care sa treaca cineva, n. n., caci in Dumnezeu nu mai este nici un interval".

In Hristos, Dumnezeu a acceptat si spatial o chenoza. Propriu-zis, Dumnezeu a venit prin Hristos in maxima apropiere de oameni, desi cu fiinta Lui n-a incetat sa fie prezent pretutindeni. Chenoza ar consta propriu-zis in faptul ca S-a facut accesibil, sesizabil la maximum ca Dumnezeu prin umanitate asumata, prin trupul care a luat un loc in spatiu.

Traditia rasariteana a luat in sprijin pentru o oarecare intelegere a acestui fapt patru lucruri: accesibilitatea lui Dumnezeu se reveleaza prin energiile divine; umanul este capabil, prin purificare de patimi, sa devina mediul de manifestare al divinului; umanul a fost inaltat in Hristos la un nivel de maxima indumnezeire, sau de penetrare de divin, fara a inceta sa fie uman; divinul e in asa fel, ca se poate manifesta prin umanul purificat.

Mai presus de toate, Fiul lui Dumnezeu, luand natura noastra in Ipostasul Sau divin, a putut prin aceasta natura sa fie deschis mai mult decat orice om intregii umanitati si a putut,mai mult decat oricine, sa adune intreaga creatie in Sine. Un teolog ortodox zice: "Leontie de Ierusalim trebuie inteles in cadrul gandirii Sfantului Chirii cand vorbeste de un ipostas "comun" al lui Hristos: un ipostas care, in loc de a fi un "alt" ipostas izolat si individualizat in cadrul ansamblului de ipostase care constituie "natura" umana, este, dimpotriva, arhetipul ipostatic al intregii umanitati in care ea e "recapitulata", si nu numai un individ, arhetipul in care se regaseste uniunea cu Dumnezeu. Acest lucru nu este posibil decat daca umanitatea lui Hristos nu e cea a unui "simplu" om, ci a unui ipostas liber de limitele create". In Hristos natura umana e indumnezeita nu numai prin energiile necreate, ci si prin Ipostasul divin care o poarta si care Se manifesta prin ea. De aceea energiile divine care iradiaza prin natura Lui umana nu iradiaza pornind dintr-un ipostas strain, ci din Ipostasul propriu al acestei naturi, Care e totodata si Ipostasul naturii divine, Hristos, Care e in legatura cu noi ca om prin umanitatea Sa legata organic de noi si ne imbratiseaza si ca un Dumnezeu al tuturor. Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se ipostasul unei naturi umane neinchise intr-un ipostas uman propriu, este un fel de fundament al tuturor ipostasurilor umane. Ca atare El e la fel fundamentul tuturor lucrarilor noastre naturale si harice, si noi, cuprinsi in El, imbratisam impreuna cu El toata lumea creata.

Dumnezeu ne este in Hristos intr-o maxima apropiere virtuala si, daca actualizam prin credinta si prin eliberarea de patimi unirea cu El, ne putem uni in El cu toti cei ce cred si in acelasi timp putem avea tot spatiul prins in raza energiilor divino-umane ale lui Hristos ce iradiaza prin noi. Distanta dintre noi si Dumnezeu si intre noi, unii fata de altii, e astfel depasita.

Pe de alta parte, un numar de oameni, mentinandu-se actual la o distanta spirituala de Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, se vede si El, din punctul de vedere al accesibilitatii, la distanta fata de ei. Acesti oameni se smintesc la ideea maximei accesibilitati a lui Dumnezeu si nu cred in Hristos. Astfel, desi pe plan transcendent, Dumnezeu e cu fiinta pretutindeni, in ordinea accesibilitatii pe care a asumat-o in Hristos, exista acest paradox: pe de o parte Dumnezeu este in Hristos intr-o maxima apropiere de toti, pe de alta, accepta sa fie tinut la distanta, avand sa fie cautat sau nu de ei, sau dorind El sa Se apropie de ei. Adica, in Hristos, Dumnezeu accepta spatiul, desigur ca sa-1 depaseasca, sa-1 imbratiseze cu ajutorul nostru, imbratisandu-ne pe noi fara sa ne confunde cu El, fara sa anuleze spatiul legat de oameni.

Distanta intre noi si Dumnezeu e depasita in Hristos nu numai prin coborarea lui Dumnezeu la noi, ci si prin inaltarea noastra la Dumnezeu. Iar in Hristos toti am depasit virtual distanta fata de Dumnezeu si intre noi. Nu insa si actual. Numai Hristos a depasit si ca om, atat virtual, cat si actual distanta de Dumnezeu. Dar fata de oameni nu a depasit nici El in mod actual distanta fata de toti, intrucat unii Il silesc sa ramana la distanta. Dar numai in Hristos putem depasi in mod actual distanta fata de Dumnezeu si cea dintre noi. In El e atinsa tinta noastra eshatologica, pe care o putem atinge si noi: biruirea timpului si a spatiului. Acestea sunt biruite nu numai intre noi si Dumnezeu, ci si intre noi insine ca oameni, caci fiind recapitulati in Hristos, nu mai exista distanta nici intre noi.

In Hristos, Dumnezeu e aci langa fiecare, nu numai cu fiinta, ci si cu energia, gata sa intre in actiune. Dar nu inlatura in mod silnic distanta dintre El si noi si dintre noi oamenii. El solicita iubirea noastra libera pentru inlaturarea acestei distante, mai bine zis raspunsul la oferta iubirii Sale, facuta intr-un mod atat de evident si de impresionant prin intrupare si prin crucea acceptata pentru noi. Depasirea distantei este o problema de libertate si de spiritualitate. Iar cand nu utilizam libertatea si spiritualitatea pentru depasirea distantei fata de Hristos-Dumnezeu, nu o utilizam nici pentru depasirea distantei fata de semenii nostri, ceea ce e in paguba noastra. Caci recunoasterea lui Dumnezeu in Hristos ar insemna recunoasterea intregii valori a noastre, aratata noua de Dumnezeu prin faptul ca El insusi S-a facut om. Dar recunoasterea aceasta Hristos nu vrea sa o smulga oamenilor cu sila. Neinlaturand silnic aceasta distanta, Dumnezeu accepta in Hristos o noua chenoza.

Crucea e inevitabila pe drumul depasirii distantei. insasi acceptarea fetei umane drept fata a Sa este o Cruce pentru Dumnezeu. Numai prin Cruce se realizeaza apropierea. Dar ea lasa fiintei noastre in acelasi timp libertatea cu riscul de a nu recunoaste pe Dumnezeu sub chipul de om. in aceasta se ascunde, paradoxal, o neintelegere a valorii omului, de catre oamenii care nu accepta pe Dumnezeu. Dar apropierea prin cruce e o forta care nu inceteaza sa lucreze la inlaturarea distantei.

In general, dupa intruparea Fiului Sau, prezenta sau atotprezenta lui Dumnezeu a intrat intr-o faza dinamica, prin care isi exercita puterea de atractie asupra noastra, ajutandu-ne intr-un mod mult mai activ ca inainte la depasirea distantei intre noi si El si intre noi insine. Prezenta lui Dumnezeu nu e statica, adica permanent si pretutindeni la fel. Pentru ca e o prezenta ce se actualizeaza intre persoane, dintr-o Persoana accesibila persoanelor umane. Pentru ca e o noua atotprezenta, anume a Ipostasului intrupat (desi nu cu trupul), deci anume in planul accesibilitatii umane, care s-a initiat prin vointa personala a lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu cel intreit in Persoane.

Prezenta aceasta noua, accesibila si activa a lui Dumnezeu in Hristos, isi extinde actualizarea ei pentru oameni, in Biserica. Ea tinde sa devina din atot-prezenta virtuala, atotprezenta actuala. in planul eshatologic ea va deveni atotprezenta actuala evidenta. Acum e o prezenta actuala in Biserica, intrucat membrii ei recunosc prin credinta ca Hristos e in maxima apropiere obiectiva de oameni si datorita ei poate deveni, prin credinta lor, prezenta actuala pentru ei. Dar aceasta prezenta sporeste in intensitate in fiecare, pe masura efortului sau de sensibilizare spirituala.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

04 Mai 2012

Vizualizari: 1843

Voteaza:

Supraspatialitatea lui Dumnezeu si participarea creaturilor la ea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE