Viziunea filocalica asupra lumii

Viziunea filocalica asupra lumii Mareste imaginea.


Viziunea filocalica asupra lumii

 

Atunci cand ne dam silinta sa patrundem in tainele creatiei trebuie s-o facem avand o motivatie duhovniceasca, sa renuntam la obisnuinta de a ataca cu indrazneala orice idee despre Dumnezeu si despre lume, de a gandi in desert si fara evlavie. Buna cuviinta e imperativa intr-o teologie a creatiei care nu vrea sa se reduca la o stiinta lumeasca ce exploreaza universul doar folosindu-se de ratiunea cazuta.
 

E obligatoriu sa renuntam la orgoliul ce ne face sa credem ca putem vorbi despre orice si oricum. O constiinta invaluita de smerenie ne ajuta sa cinstim prin tacere multe lucruri care sunt mai presus de cunoasterea noastra analitica si discursiva. Contemplarea creatiei cere un apofatism, o experienta a lumii ca si creatie a lui Dumnezeu, in care complexitatea interrelationarii elementelor din creatie nu poate fi abordata de o minte liniara, oricat de patrunzatoare ar fi rationamentele noastre.
 

Ratiunile dumnezeiesti ale lucrurilor, legatura paradoxala a celor contrare din creatie care asigura deodata unitatea si diversitatea lumii, pastrand distinctiile fara separare, nu pot fi sesizate printr-o cunoastere discursiva (chiar daca aceasta e justificata printr-o legitimitate academica si o competenta stiintifica). Exista ceva launtric, ceva interior si profund in fiecare lucru care nu se lasa smuls prin eruditia afisata cu aroganta si autosuficienta. Idolatria conceptelor inlantuite in stufoase demonstratii ne orbeste, facandu-ne sa ramanem exteriori fata de profunzimea ascunsa a creatiei.
 

Sfintii Parinti au insistat mereu ca apofatismul creatiei trebuie sa fie coordonata majora a preocuparilor noastre cosmologice. "Caci cine dintre marii intelepti, increzandu-se in uneltele rationale si bizuindu-se pe dovezile care nu exista, va putea, folosindu-se de ratiune, sa cunoasca, sa spuna si sa infatiseze maretia lucrurilor? Cine va putea sa cunoasca ratiunile sadite in fiecare dintre lucruri de la inceputul existentei lor, ratiuni dupa care este fiecare si-si are natura si a primit forma si chipul si compunerea sa si are putere si lucreaza si patimeste?...Cine cunoaste ratiunile lucrurilor asa cum sunt si se deosebesc si au o stabilitate nemiscata dupa fire  si o miscare neschimbatoare intre ele, avand in miscare stabilitatea si in stabilitate miscarea, lucru atat de uimitor?...Incercand sa cercetam ratiunile acestora sau a vreuneia din acestea, ramanem cu desavarsire neputinciosi si muti in explicare, neavand pe ce sa ne rezemam cu siguranta mintea, afara de puterea dumnezeiasca".
 

Cosmosul e unitar printr-o impreuna stabilitate a ratiunilor contrare. Ratiunile sunt distincte, dar dupa fire, dar ele sunt tinute impreuna, formand cosmosul unitar. Dupa fire ratiunile sunt stabile si distincte dar sunt unite printr-o relatie data de modul miscarii lor.
 

Modernitatea a renuntat la apofatismul contemplarii creatiei, impunand praxisul ca si criteriu al adevarului. Adevarul este totdeauna un lucru concret. In societatile pragmatice a gandi, a pune problema unei finalitati transcendente, a te intreba asupra sensului lucrului facut sunt lucruri inutile, reprezinta o pierdere de timp care va afecta reusitele si succesele imediate. Francis Bacon a proclamat ca a sti inseamna a putea, iar de atunci cunoasterea va insemna tot mai mult o dominare, o posesie. Omul modern cunoaste doar posedand, luand in stapanire realitatea cognoscibila. A cunoaste inseamna a domina. Cunostintele determina un activism prin care putem cuceri intreaga realitate. Este o perspectiva diferita fata de viziunea traditionala. Intelegerea si cunoasterea profunda aveau un inteles contemplativ. Pentru Parintii Bisericii a cunoaste cu adevarat inseamna a contempla lumea cu sensurile ei nebanuite, ancorate in Dumnezeu.
 

Cunoasterea inseamna dragoste, nu dominare. Cunoasterea contemporana este mult diferita fata de perspectiva contemplatiei propavaduite de Parintii Bisericii. "Astazi noi cunoastem cu mainile. In modernitate cunoasterea considerata obiectiva presupunea inlaturarea tuturor factorilor subiectivi. Astazi vrem sa stim si sa intelegem totul. Atunci cand avem un lucru credem ca-l cunoastem, in cele din urma cunoasterea transformandu-se in dominare".
 

Acest activism ne produce spaima fata de profunzimea din noi insine. Ne e teama sa ne punem intrebari fundamentale, sa gasim motivatii adanci pentru gandurile si faptele noastre. Fugind de noi insine ne instrainam de semnificatia adanca a vietii, crezand ca problemele pot fi rezolvate prin economie si politica. Astazi traim o viata mediatizata, o viata exterioara fata de noi insine, fata de problemele intrinseci si concrete ale noastre. Aceasta se reflecta si in faptul ca singuratatea a devenit o tortura pentru omul contemporan.
 

Iata cum descria cu pertinenta Moltmann aceasta stare a omului contemporan: "Exista un refugiu in actiunea sociala si in practica politic pentre ca oamenii nu se suporta pe ei insisi. De aceea ei nu pot ramane singuri. Singuratatea devine o adevarata tortura. Tacerea este insuportabila, izolarea fiind traita ca o moarte sociala. Praxisul social si angajamentul politic ne vadesc slabiciunea, ele neputand fi remedii pentru cei ce nu se pot asuma pe ei insisi. Cel care vrea sa-si umple propriul vid incercand sa-l ajute pe altul nu-si va raspandi oare propriul sau vid? Numai cel care a obtinut libertatea interioara poate sa elibereze si pe altii, impartasindu-se cu adevarat de suferinta lor".
 

Asistam astazi la o inversiune a experientei mistice. Astfel, odinioara monahul se retragea in pustie, fugind de lume pentru a afla Adevarul. Astazi, omul contemporan plonjeaza in lume, pentru a nu cauta Adevarul. Daca odinoara, ascetul doritor de desavarsire se lupta cu demonii in pustie pentru a-I face loc lui Hristos in viata lui, astazi ar fi necesar sa ne intoarcem catre pustiul din noi insine si sa ne straduim a ne face partasi la biruinta lui Hristos.
 

Dobandirea libertatii launtrice permite exersarea starii de jertfelnicie care-l responsabilizeaza pe om nu doar fata de semenii sai, ci si fata de cosmos, omul fiind un adevarat preot al creatiei. Nu putem reduce sintagma "omul-preot al creatiei" la o simpla formula teoretica a carei repetare sa o transforme intr-un cliseu indepartat de experienta practica. Preotia implica in primul rand dobandirea unei stari launtrice de jerttfa, prin care slujitorul devine o ardere de tot bineplacuta inaintea lui Dumnezeu. In aceasta stare interioara de jertfa curata, dorul de Dumnezeu prinde radacini in noi, se ramifica si se concretizeaza intr-o stradanie permanenta de a trai prin Hristos; cum spun Sfintii Parinti, de a vedea cu ochii lui Hristos, de a auzi cu urechile lui Hristos, de a gusta cu gura lui Hristos. Aceasta dorinta nestavilita de a-L resimti pe Hristos ca o prezenta permenenta si efectiva, care sa ne prezinte si sa ne reprezinte in fata lumii contribuie la ascutirea constiintei profetice ce ne fereste de monotonia si formalismul unui ritualism lipsit de fecunditatea Duhului.
 

Numai dobandind o asemenea stare launtrica putem resimti preotia omului in raport cu creatia, menirea lui de a deveni un foc nemistuitor care sa arda din dragoste pentru Dumnezeu si care cu o constiinta a slujirii jertfelnice sa-si transfigureze fiecare gest intr-un act ritualic ce permite aducerea intregii creatii ca o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu. Puterea de a multumi lui Dumnezeu, de a contempla creatia prin ochii lui Hristos ne ajuta sa unificam liturghia interioara din inima noastra cu liturghia cosmica.
 

Exista o corespondenta directa intre liturghia nevazuta a inimii, intre liturghia vazuta a Bisericii si liturghia cosmica. Numai in masura in care inima noastra devine altarul pe care jertfim toate gandurile si sentimentele noastre lui Dumnezeu, ajungand ca mintea sa se odihneasca in Dumnezeu, putem participa efectiv la liturghia dumnezeiasca a Bisericii si mai departe sa constientizam intreaga creatie ca o jertfa ce se cere transfigurata prin induhovnicirea noastra.

Sunt multe texte filocalice care ne marturisesc despre aceasta legatura, dar ma voi opri la doua texte reprezentative. Primul apartine Sfantului Efrem Sirul:
 

"Sunt hirotoniti preoti pentru ei insisi

 Si-si ofera asceza...

 Postul este jertfa lor, privegherea le este rugaciunea.

 Penitenta si credinta-altarul,

 Meditatiile lor sunt arderea de tot.

 Inima lor curata este arhiereul,

 Contemplatia, preotul slujitor.

 Neincetat buzele lor aduc jertfa:

 Rugaciunea insetata de odihna...". Al doilea text ce evidentiaza relatia dintre liturghia launtrica si slujirea exterioara este al Sfantului Grigorie Sinaitul: "Inima eleiberata de toate gandurile si miscata de Duhul Sfant Insusi devine templu adevarat, inca inainte de sfarsitul veacurilor. Liturghia este savarsita acolo pe deplin potrivit Duhului. Cel care nu a ajuns la aceasta stare poate fi, multumita altor virrtuti, o buna piatra pentru zidirea acestui templu, dar nu este el insusi templul Duhului, nici arhiereul sau".
 

O raportare adecvata fata de creatie ne face sa recunoastem creatia ca o cale a inaintarii noastre spre Dumnezeu, o cale si un partener totodata in procesul indumnezeirii noastre prin har. Apropierea cu cuviinta fata de creatie ne intareste intr-o viata plina de virtuti, deoarece o contemplare cu evlavie a ratiunilor lucrurilor ne descopera virtutea pe care o putem castiga prin lucrul respectiv, iar fiinta virtutilor este Hristos.
 

Cel care se misca intr-o astfel de viata duhovniceasca ajunge prin virtutile dobandite prin lucruri la fiinta virtutii, care e Hristos. "Cel ce a fost invatat sa priveasca cu evlavie ratiunile lucrurilor poate dezvolta usor si in alt chip intelesul acestor idei. Astfel nu incape indoiala ca fiinta virtutii din fiecare este Cuvantul cel unul al lui Dumnezeu. Caci fiinta tuturor virtutilor este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos...Caci in El viem, ne miscam si suntem. Este in Dumnezeu prin luare aminte cel ce nu-si corupe ratiunea fiintei sale, preexistenta in Dumnezeu; se misca in Dumnezeu potrivit cu ratiunea fiintarii sale bune, preexistenta in dumnezeu, lucrand prin virtuti, si vietuieste in Dumnezeu potrivit cu ratiunea fiintarii sale vesnice, preexistenta in Dumnezeu".
 

Contemplarea ne da adevarata semnificatie spirituala a creatiei. Virtutea dobandita prin contemplare include si trupul, ea manifestandu-se si in trup, aratand prin aceasta ca omul intreg, trup si suflet este chemat la o viata virtuoasa. Dar nu toata virtutea este vizibila in trup deoarece virtutea este doar o pecete a puterii dumnezeiesti. Prin aceasta vedem importanta trupului, chemarea lui la un mod de viata superioara. In suflet exista disponobilitati ale virtutilor, dar ele ar ramane necunoscute in manifestae, fara existenta trupului. Prin prezenta lor in trup, virtutile se deschid catre comunitate, ele adancesc dimensiunea de fiinta deschisa catre comuniune a omului.
 

Trupul devine astfel un mediu de o deplina manifestare a spiritului, o punte de legatura a omului cu creatia materiala, prin care trupul nu uzeaza de lucruri in mod lumesc dominat de lacomie, ci se lasa condus prin virtuti intr-o viata duhovniceasca ce rostuieste lucrurile in conformitate cu ratiunile lor dumnezeiesti.
 

In aceasta interconditionare dintre virtuti si ratiunile lucrurilor prin intermediul trupului sesizam aceeasi legatura intrinseca intre om si cosmos, si sensul lor comun intuit prin contemplatie: "Cel ce a inteles prin contemplatie lucrurile cu dreapta credinta, asa cum sunt, si prin judecata rationala a definit ratiunea lor in mod chibzuit si drept si-si pastreaza judecata neabatuta are in sine concentrata toata virtutea, nemaimiscandu-se spre nimic altceva dupa ce a cunoscut adevarul. El le-a trecut pe toate cu sarguinta, nemaifacand nici o pomenire de cele ce sunt si se zic ale trupului si lumii, avand inlauntru, cuprinsa in ratiune, faptuirea fara lupta, deoarece intelectul si-a adunat cele mai puternice ratiuni nepasionale, prin care este si se sustine toata virtutea si cunostinta, ca unele ce sunt puteri ale sufletului rational, care pentru a exista nu au nevoie nicidecum de trup, dar pentru a se arata nu refuza a se folosi de el la vremea potrivita".
 

Parintele Staniloae in nota de la acest text evidentiaza relatia accentuata intre Logosul divin, ratiunea umana si tesatura de ratiuni dumneziesti plasticizate in lucruri obsevabile prin contemplatia data de practicarea virtutilor. Aceasta perspectiva adanceste si mai mult reciprociattea dintre Dumnezeu si om prin care Logosul se inomeneste si omul se indumnezeieste. Scrie Parintele Staniloae: "Ratiunea ca functie cognitiva a sufletului uman sta intr-o legatura cu tesatura de ratiuni constitutive ale lucrurilor, avand misiunea sa le defineasca si sa le adune in sine in mod constient, dar si sa dirijeze miscarea lor si a subiectului uman asupra lor conform cu natura lor, spre Dumnezeu. Logosul divin creand lumea ca o tesatura consistenta de ratiuni plasticizate, dar si ca un chip complex al ratiunilor Sale, a creat implicit si subiectul lor cognitiv, ca un chip al Sau ca subiect. Acesta apare in existenta dupa ce lucrurile sunt create; si, odata cu el, trupul, ca o punte intre el si ele. Apoi prin dirijarea de catre ratiunea cognitiva umana a ratiunii constitutive a naturii proprii si implicit a ratiunilor lucrurilor va actualiza legatura sa cu lucrurile dupa asemanarea legaturii Logosului cu ratiunile Sale".
 

De fapt Parintele Staniloae prezinta in teologia lui o adevarata viziune filocalica asupra lumii. Intreaga teologie a Parintelui Staniloae este marcata de duhul filocalic, inscriindu-se in acelasi duh al Parintilor filocalici pe care i-a tradus si in romana. O teologie a indumnezeirii ce pune in centrul ei relatia nemijlocita dintre Dumnezeu si creatie, posibilitatea transfigurarii cosmosului, bineinteles ca va exprima o viziune filocalica asupra lumii. Viziunea filocalica a teologiei Parintelui Staniloae este exprimata si prin frumusetea si plasticitatea limbajului sau, teologia sa fiind o poezie, o doxologie a experientei apofatice a Dumnezeului Celui viu aflat in dialog cu cratia Sa.
 

Viziunea filocalica despre lume, dincolo de cunoasterea rationalista, discursiva a creatiei, dincolo de intuirea sensurilor adanci ale ratiunilor divine din creatie ne arata ca experienta apofatica a lui Dumnezeu determina o reevaluare a relatiei cu lumea, contemplata acum dintr-o alta perspectiva. Am putea spune ca demersul autentic intr-o teologie a creatiei pleaca nu de la lume catre Dumnezeu, ci de la Dumnezeu catre lume, in urma experientei duhovnicesti apofatice. Acest demers demonstreaza primatul experientei spirituale in teologie, inclusiv in problematica extrem de complexa a cosmologiei.
 

Necesitatea nevointei ascetice si a experientei duhovnicesti, indispensabile pentru a corecta raportarea in abordarea unei teologii a creatiei este prezentata de Maciej Bielavski, referitor la viziunea filocalica asupra lumii la Parintele Staniloae: "Pentru Parintele Staniloae cunoasterea rationalitatii lumii este insuficienta. El subliniaza nevoia purificarii ascetice a omului, care are un impact asupra modului de a intelege si a folosi lumea sau de a trai in ea. Parintele Staniloae vorbeste explicit despre un nou ascetism. Cu alte cuvinte, pentru teologul roman, viziunea lumii si a vietii in ea e indispensabil legata de purificarea spirituala si asceza omului. Cea mai carcateristica atitudine teologica a Parintelui Staniloae e convingerea sa ca experienta mistica sau apofatica nemijlocita a lui Dumnezeu influenteaza sau chiar schimba viziunea si intelegerea umana a lumii. El nu-L priveste pe Dumnezeu doar din punctul de vedere al lumii sau al omului, ci cauta sa vada lumea din perspectiva lui Dumnezeu, subliniind importanta acesteia. De aceea, propunerea sa poate fi numita teo-ecologie si nu o eco-teologie".
 

Din aceasta perspectiva filocalica Parintele Staniloae l-a comentat si pe Sf. Maxim Marturisitorul in textele ce evidentiau o conceptie liturgica asupra lumii. Sf. Maxim indica trei miscari ale sufletului: dupa minte, dupa ratiune si dupa simtire. Prima e simpla si cu neputinta de cuprins. Miscarea prin ratiune ni-L descopera pe Dumnezeu ca fiind Cauza a lucrurilor. Simtirea e o miscare compusa deschisa catre cele din afara, adunand ratiunile din lucruri. Simtirea care retine ratiunile duhovnicesti din lume unificate prin mijlocirea ratiunii duce la starea simpla a mintii care se odihneste in Dumnezeu.
 

In acest traseu duhovnicesc sfintii prin indumnezeire exprima la modul concret reciprocitatea dintre Dumnezeu si om, si am putea spune, corespondenta dintre Dumnezeu si creatie. Vorbind de cei care au ajuns la aceasta masura duhovniceasca, Sf. Maxim afirma: "Adunandu-se astfel in intregime la Dumnezeu, s-au invrenicit sa se uneasca intregi cu Dumnezeu intreg, prin Duh, purtand pe cat este cu putinta oamenilor, intregul chip al celui ceresc si atragand asa de mult in ei infatisarea  dumnezeiasca, pe cat de mult erau atrasi ei, s-au unit cu Dumnezeu". Intre Dumnezeu si om exista reciprocitate, dar omul este dupa chipul lui Dumnezeu si prin practicarea virtutilor ajunge sa dobandeasca infatisarea (asemanarea) cu Dumnezeu.
 

Sfantul desi contempla lumea in timp, el depaseste cadrul temporal, se desfata privind ratiunile duhovnicesti ale lumii, care sunt mai presus de timpul natural accesibil simturilor noastre. Fara sa fie anulat planul natural, acesta este transfigurat. Este important sa subliniem faptul ca in toata dinamica indumnezeirii creatiei, Sf. Maxim nu exclude, nu anuleaza universul vazut, ci dimpotriva virtutile si intreaga cunostinta duhovniceasca sunt plasate intr-un plan cosmic.
 

Prin virtuti sfantul patrunde resorturile adanci si ultime ale creatiei fundamentate pe temelia Hristos, contempland astfel o natura transfigurata prin viata lor duhovniceasca. Inradacinandu-se intr-o astfel de viata, desavarsita prin virtuti, sfintii ajung la o vedere si o cunostinta mai presus de fire, ei neramanand robiti de sensurile inferioare ale lucrurilor, ci aratandu-le adevarata lor natura si ridicandu-le la sensurile lor iconice ce depasesc relativitatea timpului in care traim.
 

Sf. Maxim il prezinta din acest punct de vedere pe Melchisedec ca prototip al sfintilor ce a depasit firea naturala, ca o icoana a lui Hristos, care e arhetipul oricarui bine ce se arata in fiecare sfant, si in mod coplesitor in Melchisedec-purtator al semnelor lui Hristos. Virtutea exersata prin vointa si lucrare il intareste pe sfant care nu ramane la intelesul utilitarist al lucrurilor, ci se ridica cu mintea prin contemplatie la cele vesnice, aratand totodata sensurile inalte ale lucrurilor, icoane materializate ce trimit la ratiunile lor arhetipale recapitulate in Hristos.
 

Melchisedec este un prototip al sfinteniei care prin intuirea adevaratei vocatii a intregii creatii ramane preot in veac, intr-o vorbire vesnica cu Dumnezeu, in care el mijloceste pentru intreaga creatie. Astfel ni se descopera vocatia omului de a fi preot al creatiei, ridicandu-se cu intregul cosmos la cele mai presus de fire. Nu doar Melchisedec si sfintii sunt destinati unei asemenea meniri. Fiecare dintre noi are o astfel de chemare. Cel ce traieste intr-o iubire curata fata de Hristos va ajunge la o dragoste adevarata fata de semeni si creatie, astfel incat va depasi barierele impuse de fire.
 

Nu e normal ca acelora care s-au nevoit mai presus de fire, persistand intr-o viata dumnezeiasca sa li se atribuie caracteristici firesti, ci mai degraba sa se arate darurile dumnezeiesti prin care ei si-au transfigurat propria fire si a intregii creatii. "Nu e drept ca celor a caror vointa a combatut vitejeste prin virtuti legea greu de invins a firii si a caror miscare a mintii a zburat prin cunostinta in chip neprihanit mai presus de timp si veac sa li se atribuie ca trasatura insusirea celor parasite, ci mai degraba maretia celor primite, singurele din care si in care se cunosc".
 

Sf. Maxim prezentand intelesul duhovnicesc al lui Moise insista asupra modului de contemplare a lumii. Fara sa ne separam de trup trebuie sa ne despartim de pornirile trupesti care proiecteaza in lucruri placeri vinovate, ceea ce in fapt lucrurile nu contin. Consistenta lucrurilor rezida in faptul ca ele sunt porti spre Hristos, o consistenta pe care o resimtim in momentul cand ne ridicam mintea de la pamantul de jos la pamantul inteligibil al lui Hristos, mostenit de cei blanzi, asa cum se precizeaza la Fericiri.
 

Moise este "...cel ce ca un pastor priceput conduce ca pe niste oi-prin vietuirea pustie de patimi, de materii si de placeri, apoi spre muntele cunostintei de Dumnezeu, Cel vazut pe inaltimea intelegerii-gandurile ce inclina inca spre pamant si cauta placerea acestuia; cel ce ocupandu-se acolo in chip incordat cu contemplatii adecvate duhovnicesti, dupa parasirea relatiei mintii cu cele sensibile (caci aceasta cred ca inseamna trecerea timpului de patruzeci de ani) se invredniceste sa devina prin intelegere vazator si auzitor al focului dumnezeiesc negrait si suprafiresc aflator in fiinta lucrurilor ca intr-un tufis, adica al Cuvantului dumnezeiesc, Care in timpurile mai de pe urma a stralucit din rugul Sfintei Fecioare si a petrecut cu noi prin trup".
 

Taina adanca a fiintei lucrurilor este inaccesibila unei minti robite de fascinatia argumentarilor discursive, a demonstratiilor analitice ce nu pot sesiza viul creatiei, caracterul iconic al lucrurilor. Lumea este o icoana ce se cere contemplata, nu explicata prin legi stiintifice, iscodita cu o minte insetata de a cuprinde exclusiv rationalist arderile incandescente ale materiei indumnezeite. O ratiune care cauta sa stapaneasca creatia prin forta unei minti neinduhovnicite genereaza ganduri moarte inchise in limitele propriei neputinte, interpunandu-se astfel ca o bariera in fata unei asumari duhovnicesti a creatiei, dechise unei vederi nemijlocite a prezentei lui Dumnezeu in cosmos.
 

Parintele Staniloae intr-o nota la textul maximian prezentat anterior precizeaza referitor la semnificatia experientei mistice a lui Moise: "Petrecand multa vreme pe inaltimea intelegerii in contemplatii duhovnicesti, dupa parasirea relatiei mintii cu cele sensibile, se invredniceste sa devina, prin intelegere, vazator al focului si auzitor al Cuvantului dumnezeiesc aflator in fiinta lucrurilor create (in tufis), adica al Cuvantului dumnezeiesc care ne graieste din lucruri, iar mai pe urma va straluci din rugul Sfintei Fecioare".
 

Contemplatia lumii data de viziunea liturgica asupra cosmosului conduce la o adevarata doxologie a intregii creatii fata de Creatorul ei. "Si toata faptura care este in cer si pe pamant si sub pamant si in mare si toate cate sunt in acestea le-am auzit, zicand: Celui ce sade pe tron si Mielului fie binecuvantarea si cinstea si slava si puterea in vecii vecilor!" (Apoc. 5, 13).
 

Sf. Efrem Sirul are numeroase texte ce concretizeaza viziunea liturgica asupra creatiei. "Dumnezeu se ocupa de toate creaturile, dandu-le maretia si frumusetea lor". Pentru a reda viziunea liturgica asupra lumii e nevoie sa ne impropriem limbajul specific doxologiei, mai adecvat pentru a exprima tainele contemplate in creatia lui Dumnezeu. Sf. Efrem Sirul, unul dintre cei mai mari asceti a stiut sa adopte limbajul poetic considerandu-l cel mai adecvat pentru a transpune frumusetea creatiei lui Dumnezeu. Chiar daca a practicat o asceza severa el n-a respins creatia, ci dimpotriva a stiut s-o laude intr-un limbaj extraordinar, favorabil contemplatiei, in care taina regaseste poezia.

 

Adrian Lemeni

 

 

 

 

08 Mai 2012

Vizualizari: 3328

Voteaza:

Viziunea filocalica asupra lumii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE