Interviu cu Grigore Lese

"Omul canta ca sa se impace cu lumea si cu Dumnezeu" - Din Confesiunile unui mare Artist - Dialog de suflet cu Maestrul nepereche Grigore Lese...

Grigore Lese este un artist desavarsit. Dumnezeu l-a inzestrat cu un glas rascolitor, cu talent si sensibilitate; si pentru ca a socotit, pesemne, ca nu i-a daruit destule, i-a mai dat o minte ascutita, o seriozitate aproape germanica si o dorinta neostoita de autoperfectionare. Toate aceste calitati, care foarte rar se gasesc inmanuncheate intr-un singur om, fac ca Grigore Lese sa fie o voce unica in spatiul public romanesc. El vine parca de la inceputurile noastre, aducand cu sine toate bucuriile si durerile acestui neam, toata intelepciunea acumulata de poporul roman de-a lungul existentei sale.

Grigore Lese s-a nascut in satul Stoiceni din Tara Lapusului, in judetul Maramures. "Tata - Dumnezeu sa-l ierte, ca s-o dus in Ceea Lume luna ce-o trecut - cand se scula dimineata mai intai isi zicea rugaciunile. (…) Bunica mea, Varvara, ma lua dimineata langa ea si ma punea in genunchi: "Dragu'' mamii, zi dupa mine "Inger, ingerasul meu!" sau "Zi dupa mine Tatal Nostru!" Ei mi-au adus in suflet de mic si aceasta dimensiune intru Hristos. Eu nu puteam fi in afara credintei!" Grigore Lese a pastrat randuiala pana in ziua de azi. "Si-acum spun Tatal Nostru, Crezul, ma duc la biserica. Da'' cand ma duc, stiu de ce ma duc si stiu ce Evanghelie se citeste in duminica respectiva! Ca daca ma duc la biserica si dupa ce vin acasa ma-ntreaba careva "Ma'', ce Evanghelie s-o citit?", iar eu nu stiu sa-i raspund, ce rost mai are sa ma duc la Sfanta Liturghie? Altminteri, mergem doar ca sa fim dusi!"

Si in repertoriul lui Grigore Lese se gasesc multe piese cu subiect religios. "In cantecele mele ma rog la Maica Domnului! In cantecele mele vorbesc despre Rastignirea Mantuitorului, despre Adormirea Maicii Domnului, despre Pogorarea Duhului Sfant!" Grigore Lese, insa, tine sa faca o precizare: "Da'' nu sunt un habotnic care toaaaata zaua isi face semnul Crucii si il pomeneste pe Dumnezeu si cu rost, si fara rost. Cu Dumnezeu nu te joci! Adica sa vorbesti toata vremea de Dumnezeu, da'' cand e vorba sa demonstrezi ca esti crestin si esti smerit, sa nu faci nimic!"

Grigore Lese stie ca ii datoreaza totul Celui de Sus. "Pai, daca horesc, este pentru ca Dumnezeu mi-o dat glasul asta. Fiindca intre voce si glas e o diferenta: vocea ti-o "faci" la scoala, dar cu glasul te nasti. Apai, ori ai glas, ori n-ai! Mie Dumnezeu mi-o dat glas si ii multumesc prin ceea ce fac. Ii aduc multumire de cate ori am ocazia, ii multumesc pentru ca pot hori!"

Domnul Lese se opreste o clipa, da la o parte o ramura de salcie pe care vantul i-o legana in obraz si priveste departe, spre padurea de pe celalalt mal al lacului.

Spuneam mai sus ca Grigore Lese este o voce unica in spatiul public romanesc. A absolvit Academia de Muzica "Gheorghe Dima" din Cluj; si-a dat doctoratul in muzica; este Doctor Honoris Causa al Universitatii "Vasile Goldis" din Arad; este profesor asociat la Facultatea de Litere a Universitatii Bucuresti, unde preda cursul de etnomuzicologie. Artistul Grigore Lese a cercetat cu mare atentie folclorul (nu numai pe cel romanesc) si a gasit raspuns la o intrebare aparent simpla, in realitate fundamentala: de unde vine cantecul. Asa a descoperit ca in lume sunt mai multe centre creatoare. Un astfel de centru poate fi in Romania. Un altul este in tarile nordice. Cu siguranta, un puternic centru creator se gaseste in Orient. In aceste centre s-au creat arhetipuri, de unde au plecat linii melodice care s-au raspandit in toata lumea. Ajunse intr-un teritoriu, liniile melodice "de baza" s-au dezvoltat in functie de oamenii care ocupau arealul respectiv. Un popor contemplativ, de pilda, le-a cantat intr-un anumit mod. Un popor razboinic le-a adaptat temperamentului sau. Grigore Lese m-a surprins, realmente, cu un alt enunt: oameni care traiesc in conditii asemanatoare, fie ei din cele mai indepartate colturi ale lumii, se exprima in cantec aproape la fel. "Uite, in Irlanda - unde am fost saptamana trecuta - imparteala o fost cam ca la noi, in satul maramuresean. Ca la noi satele sunt impartite in "susanari" si "josanari". Sa se stie asta: ca-n "susanari" oamenii sunt mai avuti si-n "josanari" sunt mai saraci. In "josanari" sunt mai saraci, da''-s mai frumosi la suflet! Si la chip sunt mai frumosi. Si-atunci cand se intampla o casatorie intre un "susanar" si o "josanara", totdeauna se lasa cu scandal. Parintii feciorului nu erau de acord sa ieie o fata din "josanari", chiar daca pica de frumoasa."

Cam asa a fost si-n Irlanda. Pe masura ce domnul Lese impreuna cu Peter Hurley, un prieten irlandez, se apropiau de tarmul dinspre Ocean, pamantul era din ce in ce mai arid. Irlandezii bogati care ocupasera terenurile fertile din interiorul insulei ii alungasera acolo, in zona aceea neospitaliera, pe taranii saraci. O parte dintre acestia au plecat in America. Cei ramasi au "inventat" un sol fertil, aruncand intre stanci tonele de alge aduse la tarm de valurile oceanului. Au reusit astfel sa cultive ceapa si cartofi si sa supravietuiasca. "Ei bine, si cantecele irlandeze au jalea doinelor noastre!" Maestrul Grigore Lese a descoperit asemanari intre horile sale si un cantec din cu totul alt spatiu: cel arabo-persan. "Pe 10 septembrie, in Piata Artelor din Bucuresti, in cadrul Festivalului Enescu, voi sustine un concert impreuna cu muzicieni din Iran. O sa vedeti apropierile: doina din Maramures (horea in grumaz) are mari afinitati cu cantecul arabo-persan. Deci nu suntem buricu'' pamantului, asta trebuie sa retinem."

Avand un interlocutor de valoarea si competenta domnului Grigore Lese, nu puteam sa nu-l intreb ce crede despre "manelizarea" cantecului popular romanesc. "Stati sa lamurim lucrurile. Toata lumea se leaga de acest termen: "manea". Cuvantul "manea" vine de la "mani", care inseamna "a improviza". Maneaua este un gen extraordinar, care n-are nici o legatura cu ceea ce fac "cantaretii" astia care apar pe banda rulanta. Ei nu canta manele. Ei lalaie niste cantece de metisaj: ritmul din Bulgaria, textul din Romania si totul pus intr-un sos oriental. (…) In alta ordine de idei, "manelizarea" a aparut de mult in muzica populara romaneasca. De exemplu, orchestrele de muzica populara de dimensiuni "simfonice" si ansamblurile folclorice din Romania, create dupa model rusesc, sunt o forma de manelizare a culturii traditionale. Si, culmea, noi investim bani grei in aceste ansambluri, care exista in toate judetele tarii. Aruncam banii pe fereastra."

Grigore Lese mai are un of: calitatea oamenilor. "Fiecare este liber sa cante. Dar sa nu uitam un lucru: fara scoala si fara har nu se poate! (…) Unii se joaca de-a folclorul, de-a cantatul. Ei nu inteleg mesajul cantecului. Nu inteleg dimensiunea cantecului. Canta cu gura, nu cu sufletul. Pe la noi se spune asa: "Sunt oameni cu minte, si fara minte. Si mai sunt unii care au minte, da'' nu toata le e buna!" Ei, astia de care vorbesc, sunt din categoria "fara minte". In muzica trebuie sa-ti umble mintea, sa stii sa sintetizezi o idee. Or, ei nu stiu sintetiza, nu au criteriu si nici masura! Isi transforma viata personala in spectacol. Da'' trebuie sa suportam astea, nu le putem schimba dintr-odata."

Din pacate, lucrurile sunt mult mai complicate. "Sistemul cultural romanesc, sistemul de invatamant, reteaua culturala din Romania trebuie reformate. Nu mai putem continua asa. Noi confundam scolile populare de arta cu liceele de muzica, academiile de muzica le confundam cu scolile populare de arta. Da'' stii de ce? Ne place sa inotam in ape tulburi. Pentru ca in apele tulburi nu te vezi! De-aia nu ne convin apele limpezi. Sunt multi carora nu le convine competitivitatea. (…) Ei traiesc tulbure, confuz."
Grigore Lese si-a construit cariera cu multa migala si atentie. A stat printre oameni, ca sa le cunoasca viata, obiceiurile, trairile. "Folclorul, muzica din vatra satului pot insela pe oricine din lume. Si ca sa nu fii inselat, trebuie sa intri in padure, nu sa stai la marginea ei. Ciuperci sunt si la marginea padurii, cum sa nu! Da'' poate mai multe sunt in mijlocul ei. (…) Muzica asta traditionala ori e la "bufet", ori e la nunta, ori e la joc, ori e la inmormantare. Ca sa vezi fenomenul pana la capat, trebuie sa stai cu ei, cu oamenii. Acu'' - mi-am zis - eu trebe sa stiu muzica asta si-atunci trebe sa fiu ca ei. Ca daca nu esti ca ei, nu se destainuie. (…) Si am fost intre ei: am fost si la mina, am fost si la Casa de cultura, am fost si profesor, am fost si la oi, am fost si muncitor cu ziua, peste tot am fost. Stiu despre ce este vorba. Dar cati dintre colegii mei au procedat ca mine?" "Da'', chiar - l-am intrebat - cum v-au privit colegii?" "Ba m-au facut nebun, ba m-au facut betiv, m-au facut in toate felurile. Le-am suportat. Dar hulitorii s-au inselat, pentru ca acum se vad rezultatele. (…) Am avut atatea probleme! Totdeauna cand vrei sa faci ceva extraordinar, ti se pun piedici. "Lese-i dificil!", "Lese? Nu-l gasim!" S-a mintit mult despre mine. Mi-au creat o imagine pe care n-am avut-o niciodata si a trebuit sa sterg toate astea. In comunitatile taranesti se spune ca, daca te afli intr-o raspantie, trebuie sa stii foarte bine pe ce drum o iei. Ei bine, acu'' zece ani am zis "Dom''le, ma-ntorc in rascruce si-o iau pe-un alt drum. Le las toate si-o iau pe alt drum." Si de zece ani am abordat viata altfel!"

Grigore Lese a rostit aceste ultime fraze cu atata obida, incat am simtit nevoia sa schimb subiectul. "Domnu'' Lese, cum vedeti viitorul?" "Stii ceva? Cand am implinit 50 de ani, am zis ca trebuie sa ma uit inapoi, sa vad cine vine dupa mine, cine ma urmeaza. (…) Pe mine trebuie sa ma accepte generatia de tineri, cei care vin. Stii de ce? Ca sa simt gustul eternitatii! Nu te poti rastigni intr-un timp si sa ramai acolo. (…) Lumea se schimba, vine un alt val. Vin tineri cu minti stralucitoare; ei trebuie sa ma recunoasca si sa ma accepte." "Si ce-ati constatat, va recunosc?" "Pai cum?! Asta-i bucuria mea. Ca eu case nu-mi fac, n-am slabiciunea asta. Slabiciunea mea e sa stiu cat mai multe cantece si sa fac ceva, nu pentru mine, ci pentru oameni, pentru lumea asta. Daca e de facut si se poate face ceva din cultura traditionala! Daca nu, cata e, atata sa hie!"

In ceea ce priveste viitorul acestui neam, Grigore Lese este si mai optimist. "Poporul nostru are sanse, pentru ca avem valori. Trebuie doar sa fim atenti, pentru ca in istorie am pierdut atatea ocazii! Dar valori avem! Avem multi tineri cu minti stralucite, sclipitori in ceea ce fac. Ei trebuie pusi in valoare. Sunt foarte multi tineri de care nu stie nimeni. Ei trebuie scosi la lumina. Uite, si in ceea ce priveste imaginea culturala a Romaniei in strainatate stam mult mai bine decat inainte. Horia Roman Patapievici, prin Institutul Cultural Roman, a promovat "afara" valori adevarate ale acestui popor. Despre Patapievici se spun tot felul de lucruri. Realitatea este ca a schimbat multe. Eu m-am dus la el cu un proiect amplu, "Ultimii rapsozi". L-a analizat cu atentie, l-a finantat si a iesit senzational. La reprezentantele institutului din marile capitale ale lumii a numit oameni tineri, inteligenti si bine pregatiti. E adevarat, Patapievici nu mai trimite in strainatate ansambluri, lalaitori si tot felul de amatori. Trimite oameni de valoare: poeti, pictori, prozatori, artisti de prima marime din teatre. Din punct de vedere cultural, imaginea Romaniei este mult schimbata in bine.

Asta vreau sa spun, avem valori. Si, repet, avem tineri extraordinari. Numa'' ca tre'' sa avem grija de ei. Trebuie sa le aratam drumul. Cand un tanar vine la tine si te intreaba "Ce trebuie sa fac eu in lumea asta?", nu poti sa ramai indiferent. La un moment dat, Ioan Alexandru imi spunea: "Frate Grigore, daca stau intr-o statie si toata lumea se suie in autobuz impreuna cu mine si unul singur nu reuseste sa urce, eu nu pot sta linistit in autobuzul ala!""

Grigore Lese nu sta "linistit in autobuz". Nu poate. "Nu am voie sa ma izolez, sa ma inchid in "turnul de fildes" si sa privesc lumea de acolo. N-ai cum sa vezi lumea daca faci asta. N-ai cum sa vezi obiceiurile oamenilor, n-ai cum sa le simti starile sufletesti, cum traiesc, cum isi cresc copiii. Eu ma duc printre ei, pe strada, la metrou, de pilda, stam de vorba, ma-ntreaba de una, de alta. Si ma fac fericit, pentru ca sunt atatia oameni cu probleme mari (dar bogati sufleteste) care nu se plang, nu se tanguie. Sunt fericit ca ma-ntalnesc cu ei si ca-i pot face, la randul meu, fericiti cantand pentru ei, horind."

Soarele a trecut dincolo de balta si acum straluceste deasupra padurii. Cu ochii ingustati de lumina alba a dupa-amiezii, Grigore Lese priveste ganditor undeva, departe. Desi pare firav, este un om puternic. Are forta talentului imens pe care i l-a daruit Dumnezeu, talent cu care de cateva bune decenii ne bucura pe noi, semenii sai.

- Draga Maestre, Care este modelul dumneavoastra in domeniul culegerii de folclor? Cat folclor a putut fi salvat? Cat s-a risipit?

- La noi, arhiva de folclor s-a infiintat foarte tarziu, la inceputul secolului al XX- lea. Ganditi-va ca, mai mult ca sigur, s-au pierdut multe elemente structurale si melodice prin vremi, altele s-au diluat sau chiar si-au schimbat sensul. Important este ca au ajuns la noi mesaje esentiale, primite si transmise mai departe prin uimitorul si misteriosul cod al culturii de sorginte orala. Modelele mele in cercetare au fost multe, Brailoiu, Bartok, Breazu, insa, spre deosebire de ei, eu sunt nascut in familie de tarani, la mine acasa am auzit primele hori, glasul fluierului, primele versuri… Pentru ca un om sa se poata destainui trebuie sa te simta, sa faci parte din comunitate, sa participi la toate activitatile si manifestarile prilejuite de anumite sarbatori. Eu am crescut cu taranii, am lucrat impreuna, am fost la oi, la claci, la sezatori, la nunti si inmormantari. Am dormit cu ei. M-am nascut acolo si altfel s-au destainuit fata de mine. Toate aceste lucruri m-au ajutat la cunoasterea unor detalii referitoare la psihologia taranilor horitori, la hori, la intreaga lor dimensiune spirituala, iar acum le pot impartasi. Din pacate, unele cercetari s-au facut din mers, fara sa se tina seama de acest contact fizic si emotional. Pentru mine lucrurile au stat diferit. Drumul meu a fost altfel, si anume dinspre sat spre oras. M-am format intr-un sistem educational marginit de hotarele satului, apoi, cu acest bagaj, am plecat sa studiez muzica universala pentru a-mi permite ulterior o abordare comparativa. Trebuie sa stie ca se inseala amarnic cei ce au impresia ca pot invata folclor doar apeland la benzile de arhiva si culegerile de specialitate.

- Mai poate fi recuperat folclorul? Cum?

- Folclorul nu trebuie recuperat, trebuie eventual sa-l ajutam sa vietuiasca acolo unde a aparut, in hotarul satului, iar recuperarea scenica se poate face doar prin practicarea unui revivalism de calitate. Utilitara sau magica, ceremoniala sau neocazionala, muzica taraneasca se inscrie intr-un tipar stilistic stravechi.

- Povestiti-mi, va rog, o experienta sau mai multe de cand sunteti in Bucuresti si a trebuit sa luptati cu mentalitatile pentru a impune stilul dumneavoastra de viata, felul dumneavoastra de a canta si de a asculta muzica. Care au fost momentele mai dificile?

- In primul rand, vreau sa va spun ca nu am venit din Lapus ci din Cluj. Nu pot spune ca am trait momente dificile in Bucuresti. Inca din primul an am avut o colaborare cu Teatrul Odeon intr-un alt fel de spectacol, un spectacol de dans contemporan in coregrafia Lilianei Iorgulescu, urmat – in partea a doua – de un show marca Razvan Mazilu. Apoi a venit propunerea Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti de a preda un curs de etnomuzicologie iar acum sapte ani initiativa televiziunii romane – TVR Cultural – de a realiza o emisiune saptamanala - “La Portile Ceriului”. Bucurestiul este un oras viu, cosmopolit, in care ma simt foarte bine. Probabil felul in care ma imbracam atragea oarecum atentia pe strada insa acum clopul meu de Lapus este un adevarat brand.

- Cu o palarie atat de mare, cu telefonul intr-o husa cu motive traditionale, cu un soi de traista pe umar. Chiar nu pareti defel din aceasta lume...

- Dragul meu sa stii ca Lumea din care vin eu exista. A fost odata, poate, si lumea voastra sau a bunicilor vostri.

- In lumea noastra, a orasenilor, multi vorbesc despre dezamagire, despre mizerie, sunt nemultumit, stresati, dezorientati, mai ales tineriii. Pe acolo pe la sat ce mai spun oamenii?

- Nu cred ca exista o deosebire fundamentala intre orasean si taran. In ambele „zone” si „tabere” poti intalni oameni geniali, rafinati, intelepti sau - dimpotriva - banali, plictisitori, cu gusturi indoielnice, saraci cu duhul. Important este sa incerci sa te autoprotejezi, sa cauti compania celor cu care esti compatibil. In Bucuresti ma intalnesc frecvent cu plasticieni, scriitori, oameni de televiziune. Sigur ca avem clipe si momente in care suntem deznadajduiti dar avem grija sa nu vorbim prea mult despre ce ne doare. Sa nu credeti ca in hotarul satului oamenii simt altfel. Cei carora le pasa se intreaba si ei ce s-o alege de lumea asta, de tara asta, de neam… Ceilalti … noroc bun!

- Si ce s-o alege de lumea asta si de acest neam, romanesc?

- Ce-i cu lumea asta? Cand ii vorba de lume, la mine s-ar potrivi urmatoarele versuri: “Lumea me-i lume legata/Cu lanturi si cu lacata/Nu mi-i bine niciodata./Avut-am bine in viata/ Cand am fost la mama-n brata/Da’ de cand am crescut mare/Numa’ dor si suparare”.

- Astea sunt versuri dinainte de inventarea cuvantului criza...

- Sunt versuri stravechi. Exista si in ziua de astazi in mintea oamenilor si asa si traiesc unii. Numai ca lucrurile s-au schimbat. Oamenii sunt invrajbiti, nu stiu ce sa creada. Eu umblu foarte mult prin tara. Peste tot, unde ma intalnesc cu tot felul de oameni, intreb: “Bade Gheorghe ce zici de lumea asta?”. Zice “Lumea asta nu stiu ce sa stiu cum ii. Ii bine da-i si rau. Numa’ Dumnezeu stie”. Altii raspund in felul urmator: “Amu’ ce-o fost o trecut, ce-o mai fi de-amu nu stiu”. Oamenii nu stiu ce sa raspunda. Sunt derutati saracii. Vorbesc de oamenii batrani de la care mai poti afla lucruri esentiale. Ei tot timpul se raporteaza la o forta supranaturala, se raporteaza la Dumnezeu. Ei de umblat la Biserica, umbla. Tinerii insa umbla mai putin. Este adevarat ca nu ne putem raporta in anul 2011 numai la legende, superstitii si mitologii. Totdeauna religiosul s-a amestecat cu magicul. Sunt tot felul de obiceiuri la nastere, la nunta si la inmormantare. Nu-i rau, dar nu poti trai doar cu astea. Trebuie sa ai o deschidere, sa incerci sa te compui altfel in lume.

- Pe televizor tot apar oameni care spun ca satul acela frumos despre care povestiti dumneavoastra este cam pe duca...

- Ei vorbesc numai din carti. N-as zice asa ceva. S-au mai schimbat lucrurile. Unii au ajuns in sat plecand din oras. I-au vazut pe tarani si au vazut arta traditionala din afara. Eu le-am vazut dinauntru. Ei judeca doar la prima vedere. Este ca si cum te duci in padure, intri in marginea padurii si gasesti trei ciuperci si apoi te intorci acasa spunand ca nu prea mai sunt ciuperci in padure. Omul nu se destainuie de la prima vedere. Trebuie sa stai cu el, sa traiesti cu el, sa simta ca faci parte din lumea lui. Altfel degeaba te duci acolo. Oamenii astia de care-mi spuneti se duc la biblioteca si cauta in carti. In ziua de astazi se scriu prea multe carti din alte carti. Eu ma feresc de asta, eu incerc sa fiu practician.

- Maestre, sunt foarte la moda targurile traditionale, produsele de artizanat...

- Dar stii de ce? Pentru ca toata lumea umbla doar dupa bani. Or taranii n-au umblat dupa bani. Mesterul din sat nu practica mestesugul doar pentru castig financiar. El era o personalitate in comunitate. Nu statea la coltul strazii: “Ba Ioane hai la mine ca eu fac porti si cumpara o poarta de la mine”. Constantin Noica ii spunea genialitate difuza si eu am trait pe pielea mea asta. Adica: sunt mai multi in sat care bat doba, da’ nu-i concurenta. In sat se stie cine face cele mai frumoase impestrituri pe furca de tors, pe botele ciobanesti? Se stie. Cine canta mai frumos? Se stie. Da’ el nu-i meserias, nu ia bani pe cantat. El traieste din pamant sau din turme. Este o lume a naivitatii si a inconstientei. El nu constientizeaza ceea ce face, chiar daca o face genial.

- Si noi orasenii de ce suntem atat de atasati si de interesati de targurile astea?

- Stii de ce? Va spun eu. Pentru ca pare exotic, din alta lume, este ieftin, dar nu intotdeauna la targ vin (si) mesterii. Un mester adevarat de sat nu prea vine la targ. Nuuu. Comunitatea traditionala era inchisa, acum s-a mai deschis e adevarat. Sunt indivizi care se organizeaza intr-un soi de comunitate artificiala, care se poate insa desfiinta oricand. Insa o comunitate traditionala straveche din Maramures sau din Bucovina este stabila, trainica. Ori din astfel de comunitati nu prea vin la targ. Si asa cultura traditionala s-a transformat intr-un produs, intr-un bun de consum supus modei.

- Apropo, in alta ordine de idei, la Stoiceni, de unde sunteti, va spune Grigore a lu’ Ion Opris. Lese de unde vine?

- Este aici o poveste simpatica si frumoasa. Cand l-o facut pe tata, bunicul meu Opris si cu bunica Varvara n-or fo’ casatoriti inca, in mod oficial. Era perioada ‘ceea in care ei nu se duceau la Consiliu. Nu or avut act de la Consiliu. Si atunci pe cine sa puna numele la tata? L-o pus pe bunica Varvara Lese. Si atunci tata o fost Lese si eu am fost Lese, cu toate ca trebuia sa fiu Opris.

- Da, de ce va purtati peste tot cu palaria asta mare?

- Este o palarie care se purta in Bistrita si in Lapus. Dar astazi nu se mai prea poarta. Ca e cu borul mai mare, mai mic, calota mai inalta, dom’le: palaria-i palarie. De ce o port? Pentru ca la noi se spune ca palaria defineste omul. Asa este. Palaria arata barbatia barbatului. Cine nu poarta palarie ori i-o murit cineva ori... In sat, mai demult, nu umbla nimeni fara palarie. Apai ca era din Ungaria sau din Ucraina, apai purta palarie.

- La oras nu se mai poarta...

- Nu se poarta pentru ca lucrurile s-au schimbat foarte mult. Dar daca ne ducem intr-o aerogara, la Frankfurt sau la Amsterdam, sunt oameni din alte comunitati din lume ce-i vezi cu palarii. Ia uitati-va mai atent cum se deosebesc astia de altii. Aici, la Bucuresti, s-au adunat oameni amestecati....

- Pai si n-a strigat nimeni pe aici dupa dumneavoastra?

- Am trecut prin asta acum 35 de ani. Strigau dupa mine: aaa, ce-i cu palaria? Baaa, palaria! Si de atunci, eu tot trebuie sa ma explic de fiecare data de ce port palarie. Pai port palarie pentru ca un om normal poarta palarie. Ma! zic: tu esti anormal ca nu porti palarie, eu is normal. Insa acum oamenii s-au obisnuit asa cu mine si nu se mai mira atat de mult, ca mai demult...

- Dar de ce pe cartea de vizita, sub Grigore Lese scrie “doctor in muzica” si nu scrie artist?

- Si aici este o problema. Stiti de ce n-am scris? Va spun eu. Pentru ca se confunda cuvantul artist. Toata lumea zice ca arta e ceea ce simte fiecare. Un artist din Africa, popular la el acasa, daca vine in Europa nu-l stie nimeni. Este valabil si invers. Si cuvantul arta si cuvantul artist sunt chestiuni relative. Si inca ceva: la noi, in ultima vreme, cuvantul artist s-a compromis. Oricine performeaza poate fi “artist”. Artist liric aud, artist popular aud. Popular! Adica accesibil gustului comun. Ori eu m-am separat de mult de tagma asta. Pana acum am avut trei perioade: cand am fost mai mic si nu se ocupa nimeni de mine, o perioada in care eu m-am ocupat de altii si, acum, a venit vremea sa ma ocup si de mine. La varsta asta trebuie sa-mi adun gandurile. Unii imi spun rapsod pentru ca ma vad ca apar singur pe scena cu palaria mea si cant. Iar altii care vin si canta cu zeci de instrumente, aia sunt “artisti”. Eu nu sunt nici din tabara aceea, nici din cealalta. Atunci m-am intrebat: cum sa-mi aleg eu drumul? Mi-a fost greu. Eu am facut muzica, am studiat pian, armonie, am cantat in orchestra simfonica, am mers la Conservator. Peste lumea mea, din comunitatea taraneasca, s-a suprapus lumea culturii academice. Sunt copii la noi care de cand se nasc sunt pentru ceva. Cand m-o facut pe mine, tata i-o spus mamei: “da-r-ar Dumnezeu sa horeasca copchilu’ ase cum horesti tu”. Tot imi spunea ca am avut probleme cu buricul, ca nu stiau cum sa mi-l lege. Am descoperit ca si in Africa, copiii care se nasc cu cordonul ombilical in jurul gatului sunt considerati a fi nascuti pentru a deveni vrajitori, descantatori. Au forta asta de cand se nasc. Ei, cam asa o fost si la mine.

- Si dumneavoastra ce boli vindecati?

- Iti spun eu dragul meu, ce boli vindec. Incerc sa invat lumea ce inseamna a hori. Asta inseamna doctor in muzica. Eu am facut un doctorat despre hore.

- Si ce boala anume vindeca horile?

- Stii ce vindeca? Necazul, supararea si amarul. Spun versurile: “horile-s de ‘stamparare, la omul cu suparare”. Horea se canta pentru astamparare. Ca sa ma vindec sufleteste nu trebuie sa am in jur veselie. Trebuie sa cant pentru mine. Eu cand horesc nu horesc pentru spectatori, ci horesc pentru mine.Cine se regaseste in asta foarte bine, dar nu intotdeauna se nimereste si unii asteapta de la mine sa-i vindec trupeste. Dar eu nu pot sa-i vindec trupeste. Si atunci cauta alte linii melodice si alte cantece. Exista muzica pentru suflet si muzica pentru trup. In lumea asta bulversata se cauta muzica pentru exaltare trupeasca. Ori eu nu sunt din povestea asta. Eu sunt din povestea muzicii pentru suflet, care are o tonalitate nocturna, este trista. Cealalta este o muzica vesela, solara. In ultima vreme toata lumea tinde sa se veseleasca si nu intelege de ce eu cant numai muzica lirica. Dar asta este muzica noastra. Asa este aici. Muzica de Bach iti creeaza o stare, muzica de Mozart alta. Muzica din vatra satului alina.

- Si cand horiti, cantati cu burta plina sau ea goala?

- Stii cand se horeste cel mai bine? Cand esti flamand. Pe gol. Pe nemancate vocea suna altfel si asta nu este explicabil, dar o simti. De multe ori nu-mi gasesc locul unde sa cant. Dupa 35 de ani ma mai intreb: oare-s bine sa fiu vazut cand horesc? Oare nu-i mai bine sa nu ma vada lumea? Oare-i mai bine doar sa ma auda? Locul trebuie sa fie prielnic, sa aiba o energie pozitiva. Nu poti canta oriunde. Degeaba m-as pune sa cant aici. Si mai este ceva: omul cateodata canta inlauntrul lui. Nu se aude. In Maramures exista o denumire la hore. Ii zice “adancata”. Se canta dinlauntrul, din adancul sufletului.

- Un poet englez zice ca “melodiile auzite sunt dulci, dar cele neauzite sunt si mai dulci”. De aceea cantati atat de rar?

- Sigur. Si chiar ma feresc. Ei vor sa ma tot cheme in spectacole. Este greu sa traiesc in lumea asta. Eu daca nu m-as apara cu muzica mea nu stiu ce s-ar intampla cu mine. Sunt putini cei care ma inteleg. Am avut luna trecuta un concert la Chisinau. Era un spectacol de ritual: muzica din ritualul de nastere, de nunta, din ritualul de inmormantare. Si la un moment dat totul a fost…asa! Si dupa pauza o venit o alta trupa, cu ritm. Nu ne potriveam. Si am jurat ca niciodata nu am sa mai cant asa, fiindca realizez de fapt, o stare de confuzie si un compromis, pentru ca eu ii aduc pe spectatori intr-o stare, speciala, deosebita, inaltatoare, iar cei de dupa mine le strica starea.

- Unde horiti cel mai bine?

- Stii unde? Eu am cateva locuri la mine acasa, langa Stoiceni. Cand ma duc la Stoiceni ma duc in padure, pe unde am copilarit. Si asta nu-i poveste. Ma duc pe acolo sa imi vad locul unde cantam. Ma duc acolo si suna locul. Pot canta. Nu-s vazut, sunt singur. Dar se aude extraordinar. Ma intreb unde as putea canta in Bucuresti? Sala Palatului nu se potriveste pentru ca nu-i facuta pentru concerte, ci pentru sedinte. Ce s-ar potrivi ar fi un amfiteatru, unde nu este nevoie de amplificari. Cand amplifici glasul se schimba starea. Nu esti tu. Simti ceva acolo. Pe mine multi inca nu m-au auzit de-adevaratelea cantand. Pentru ca adevarat nu pot canta cand am sapte microfoane in fata, adevarat cant cand sunt singur. As da multe pe lumea asta sa ma auda oamenii la un moment dat cantand cu adevarat. Va trebui sa gasesc o solutie.

- Maestre, dar la nunti ati cantat sau cantati?

- Nu. Nu cant la nunti. A fost o perioada in studentie cand n-am avut cu ce sa-mi cumpar o franzela. Si ma solicitau sa cant la nunti pe bani. Si nu m-am dus. Toata sambata, duminica ei is la nunta si se transforma intr-un fel de lautari. Luni, vor sa fie profesori. Nu se poate. Si marti vor sa fie artisti la televizor. Stii de ce apar ei la televizor? Sa-si faca reclama sa fie chemati la nunta. Eu nu-s asa. Eu cant muzica veche a unei comunitati si vreau sa aduc dimensiunea aceasta spirituala in vazul si in auzul tuturor.

- Mi-e greu sa gasesc niste lautari cinstiti, din soiul lui Faramita Lambru. Unde au disparut acestia?

- Ba nu. Sunt lautari pentru nunti. Ei asta fac.

- Da’, dar din aia de butuc...buni...

- Sunt. Am din astia. Buni. N-au disparut toti. Ba chiar sunt mai buni ca niciodata, numai ca au imbatranit. Am avut un proiect la Institutul Cultural Roman timp de un an, finalul proiectului fiind la Ateneul Roman. Eu atata lume la Ateneu inca n-am mai vazut. Dar au fost numai lautari. Trebuie sa ai grija si masura cu ei, daca ii chemi de mai multe ori ii strici.

- Maestre, dar manelele?

- Subiectul asta presupune un studiu foarte serios. Eu atat stiu ca “mani” inseamna a improviza. Manelele adevarate presupun talent, improvizatie. Manelele ma duc cu gandul la cantecul arabo-persan si la horea lunga din Maramures sau din Oltenia.

- Dar astea carora le spunem noi manele?

- Asta este o muzica amestecata de metisaj. Le-au pus ritmuri din Turcia, ritmuri de rock, de rap si peste ele fac o improvizatie. Ei zic ca ar canta manea, dar ei nu canta manea adevarata. Exista si un joc privat in Orient in care femeile isi misca trupul cu miscari senzuale. Este un dans privat pe care nu oricine il poate dansa. Atentie: nu trebuie condamnate manelele atata timp cat nu stim ce-i cu ele. Daca-i tigan canta manea? Nu neaparat. Un tigan poate sa faca muzica de calitate. Romanii nu s-au nascut sa fie muzicanti. Tiganii s-au nascut sa fie muzicanti. Intre taran si lautar exista o mare deosebire. In muzica taranilor gasim un sentiment de dor, de jele. La lautar nu, pentru el muzica este meserie, din asta traieste. Lautarul stie sa improvizeze, stie sa se faca placut, el cand canta nu-si priveste cetera, se uita prin sala sa vada daca place ce canta. Taranul canta pentru el. Asta e cu totul altceva.

- De ce v-ati facut profesor de muzica?

- Cred ca asta mi-o fost mie drumul. De cand am fost mic am tot cantat si aici ma potrivesc. Eu n-am fost bun la matematici. Dar si asa, daca ar invata astia muzica, in ziua de azi, cata matematica invatam eu pe atunci, am fi departe dom’le.

- Dar cine se mai face astazi profesor de muzica?

- Stii cine se face? Cine are tragere de inima si stie ce vrea pe lumea asta si, daca-i facut pentru asa ceva, atunci se face. In lumea asta nu conteaza numai banul. Oamenii talentati sunt putini si cei putini trebuie sa faca ceva. Daca esti bun de doctor, fa-te doctor, daca esti bun tamplar, fa-te tamplar, fa – in general – ceea ce poti face bine. Nu incerca sa castigi bani imediat, facand lucruri mediocre. Aici gresesc foarte multi. Pasii mei au fost marunti. Daca ma intreaba cineva “ma Grigore ai bani?”. Pai am. “Ma da’ esti iubit, li-i drag lumii de tine?”. Da, pentru ca stiu ce vreau. Dar pasii mei or fost marunti. Tineretul din ziua de astazi trebuie sa-si afle modelul, sa-l caute, nu sa vina modelul la ei. Cateodata este pacat sa te dai model daca cel de langa tine nu te intelege. Ei trebuie sa te caute, dar ei nu cauta. Ei cauta altceva, sunt invrajbiti. Este vremea sa ne adunam.

- Maestre, va rog sa-mi spuneti cine anume ii invrajbeste pe oameni?


- Daca iesim pe strada acum si ne ducem in stanga, dreapta, o sa vedem o agitatie. Si eu ma intreb de fiecare data: unde merg oamenii astia, ca prea multi merg. N-au finalitate toti. Sunt smintiti. N-au minte. Cine n-are minte poate are forta fizica, ii bun acolo. Ori noi, acuma, vrem sa fim toti si puternici si cu minte. Dar asta nu se poate. Adica eu vreau sa fiu puternic, si de nu pot fi puternic. Vreau sa fiu ceea ce nu pot fi. Ma uit in oglinda la mine si ma intreb: dom’le, ce vrei sa fii pe lumea asta? Sunt capabil sa fac asta sau nu sunt? Parca as fi... Invidia este mare iar rautatea nu se gata niciodata. Eu mi-am ales drumul acesta. Ca-i bine, ca-i rau, ma zbat; dar cu o floare nu se face primavara. Nu ma plang, salile sunt pline, vin multi tineri la concertele mele, dar or trecut 35 de ani pana sa ajung aici. Dar a meritat pentru ceea ce mi se intampla astazi. Tinerii la 25 de ani vor sa aiba si casa, si trei masini, si vila. Nu se poate. Aici sminteste societatea. Eu m-am multumit cu cat am avut.

- Invata copiii la scoala ca poporul roman este ospitalier, ca e frate cu natura, ca e impacat cu soarta. Drept este sa caracterizezi un popor pe baza unor versuri populare?
- Aici se impune intrebarea directa: ce inseamna sa fii roman? Pentru mine sa fii roman inseamna sa canti doina. A fi roman nu inseamna sa canti pe scena marsuri, texte indoielnice. Spunea Andrei Plesu foarte bine: Emil Cioran n-a devenit mare roman ca s-a dus la Paris si a zis ca este roman, el a devenit mare roman pentru ca a ajuns un mare estetician in Franta. Da’ sigur ca-i o prostie sa auzi un vers si gata... Daca-i vorba de Miorita, au fost atatea explicatii si interpretari despre ea. Atata or purtat oaia asta ca deja ne-or innebunit pe toti. Sa judecam poporul roman prin Miorita? Stai ca lucrurile sunt mai complicate. Nu suntem numai noi ciobani pe lume. Pai daca trecem doua dealuri din Maramures ne intalnim cu ucrainieni. Aia nu-s tot pastori? Peste tot semnalele din trambita suna aproape la fel.

- Maestre, ce viata duceati inainte de anul 1989? Va chemau la festivitatile partidului?

- Sa stii ca am fost un boem. Cantam noaptea pe strada, m-au si amendat pentru cantat. Faceam ce vroiam eu. M-or facut oamenii nebun, betiv, de toate. Pentru ca ei traiau in lumea lor, si eu traiam in lumea mea. Eu nu traiam in lumea banilor, a afacerilor. Eu stateam cu tot felul de oameni, cu tigani, cu ciobani, cantam la fluier, umblam in munti, prin sate, sa vad ce se intampla la sezatori, la parastase. Asta o fost viata mea.

- Maestre, dar de ce canta omu’?

- I-am mai intrebat pe unii: “ Ba tu de ce canti?”. “Pai asa-mi vine”. El nu stie de ce canta. Altu’ zice: “Dom’le cant ca-s lipsit”. Adica se ‘stampara. Altii raspundeau: “Cant pentru batrani, de osteneala batranilor”. Stii de ce canta? Sa se impace cu lumea. Horind gaseste impacare cu lumea si cu el. Asta-i.

- Maestre, si cand veti muri si-ati ajunge in fata lui Dumnezeu, ce l-ati intreba?

- Am intrebat oamenii: “De ce te temi? De moarte sau de intalnirea cu moartea?”. “Mai”, zice, “de moarte eu nu ma tem, ma tem de intalnirea cu moartea”. Cateodata ma intreb: eu ce-as canta cand o fi sa ma intalnesc cu ea? Si-as canta asa: “Sambata de dimineata m-o catat moartea prin casa/M-o catat si m-o aflat, eu de moarte m-am rugat/ Sa ma mai lese vreun ceas ca mai am si eu necaz/ Si mai am vreo trei copchii si o mie de datorii/ Si daca le-oi impaca, vino moarte si ma ia/ Ca io lumea mi-am urat, mi-e dor numa’ de mormant”. Cateodata omu’ se satura de lume si zice “no amu’ sa ma ieie Dumnezeu sa ma duca in lumea de dincolo”. Si acolo o hi oarece. Poate. Asa ca nu ma tem de moarte. Si ce sa stiu eu a zice in fata lui Dumnezeu? Nu stiu daca as putea sa-L intreb ceva. N-as avea curaj. Poate ca muzica ar rezolva si problema asta...

- Maestre, va multumesc foarte mult pentru aceasta minunata intalnire!...

- Cu multa placere, sa auzim numa de bine!...

Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
272 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

24 Iulie 2012

Vizualizari: 4716

Voteaza:

Interviu cu Grigore Lese 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • helen costaPostat la 2011-09-08 22:24

    A FI OM E LUCRU MARE, A FI DOMN E O INTAMPLARE, intr-adevar MAESTRE sunteti un mare DOMN si sincer de fiecare data cand va vad pe strazile Clujului imi face o adevarata placere ...emanati de fiecare data simplitate, modestie, traditie,dor de casa de la tara, iar fara palarie toate acestea si inca... nu ar avea nici un farmec. Va iubim din tot sufletul!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.