Parintele Ioanichie Balan: - Ce pacate mai grele predomina in randul credinciosilor care se spovedesc si cum incercati sa le combateti?

Parintele Teofil Paraian: - Dupa cate stiu, orice pacat are gravitatea lui. Daca ne gandim ca Domnul nostru Iisus Hristos a spus ca nu-i este ingaduit credinciosului nici macar sa-i zica fratelui sau " netrebnicule" sau " nebunule" (Matei 5, 22), nu stiu daca mai e cazul sa incercam a categorisi pacatele si a numi pe unele mari si pe altele mici, cand stim ca si "pentru orice cuvant desert" vom da socoteala inaintea lui Dumnezeu (Matei 12, 36). Eu fac deosebire intre patimi (ca deprinderi pacatoase, cum ar fi patima maniei, a desfranarii, a iubirii de avere etc), intre pacate, ca fapte rele izolate, greseli (cu stiinta sau cu nestiinta), nedesavarsiri, insuficiente. Pe fiecare dintre cele pomenite le tratez la masura pe care o au, raportandu-le la faptuitor, cu consideratie la integritatea mintala, varsta, pregatirea inte­lectuala, starea de religiozitate a celui ce se marturiseste.

Cat priveste pacatele in sine, frecvente sunt mai ales cele in care este implicata placerea (desfranarea, betia), comoditatea (lipsa de angajare in efortul de a implini voia lui Dumnezeu) si chiar dezinteresul pentru aceasta, de unde decurg adulterul, avortul, divortul, nesocotirea postului, toate acestea fiind generate in special de necredinta in Dumnezeu.

De altfel, se stie ca Hristos a infierat mai ales trei pacate, si anume: necredinta in Dumnezeu si in Evanghelie, sminteala, adica derutarea de la credinta si fatarnicia. In primele veacuri ale crestinismului s-au socotit ca pacate foarte grave uciderea, desfraul si apostazia. In ultima analiza insa, pacatul cel mai mare este pacatul pe care il ai, cel care te robeste. Mi se pare foarte curios cand cineva la spovedanie, insirand anumite pacate, sfarseste cu afirmatia: "Altele n-am", ca si cand cele spuse n-ar fi destule. La fel, mi se pare curios cand cineva spune: " Am facut toate pacatele" sau "N-am omorat si n-am dat foc, incolo, toate le-am facut !" Bineinteles ca unora ca acestora nu le demonstrez ca nu-i asa, ca asa ceva nici nu se poate, ca nimeni nu poate face toate pacatele, ca, de fapt, nici cel ce declara ca le-a facut pe toate, nu pe toate le-a si facut.

S-ar putea spune ca cele mai frecvente pacate sunt cele ce se fac mai usor si care se potrivesc la toate varstele, cum zic unii dintre cei ce se spovedesc, "pacatele cu gura". Si nu numai cele "cu gura", ci si cele " cu ura". Acestea, netinand de o anumita varsta, le intalnim la oameni de toate varstele si de toate categoriile, indiferent de cultura pe care o au si de limba pe care o vorbesc.

Se pune intrebarea cum combat pacatele care imi sunt aduse inainte de catre cei ce se spovedesc. Raspunsul e simplu. In general, la spove­danie pacatele sunt marturisite " ca pacate", deci sunt recunoscute ca atare. Daca totusi cei ce se spovedesc justifica unele pacate, cum ar fi desfraul, minciuna, avortul, furtul -, incerc sa formez o opinie pe baza poruncilor lui Dumnezeu, a invataturii Bisericii si a Canoanelor. Cand e cazul, la afirmatiile teoretice vin cu unele exemple practice cunoscute de mine, din care reiese clar ca pacatele ruineaza pe om nu numai in latura sufle­teasca, ci si in cea trupeasca, si nu numai religios-moral, ci chiar fizic si social. Bineinteles, sunt totdeauna cu grija, ca cei vizati sa nu poata fi identificati de cei catre care imi este cuvantul.

In sfarsit, e momentul aici sa fac constatarea ca adevarata combatere a pacatelor nu se face la spovedanie, ci la pregatirea pentru spovedanie sau, in general, la predici. La spovedanie, credinciosul trebuie sa fie hotarat sa ia atitudine impotriva pacatului, trebuie sa socoteasca faptele pacatoase ca fapte de care sa-i fie rusine (Rom. 6, 21). Fara o astfel de con­stiinta nu exista spovedanie, ci, cel mult, o convorbire in secret, o insirare de insuficiente, de nedesavarsiri, de greseli justificate sau justificabile. Or, asa ceva nu duce la iertare si la dezlegare, pentru ca in astfel de cazuri pacatele nu sunt numai la trecut, ci pot fi si la viitorul foarte apropiat, pot fi chiar programate.

- Ce sfaturi si canoane mai importante dati fiilor sufletesti?

- Mai intai, o precizare. Nu am constiinta ca cei ce se spovedesc la mine imi devin fii sufletesti, chiar daca in formula de dezlegare spun: "... sa te ierte pe tine, fiule...". Cei mai multi care se spovedesc la mine se spovedesc si la alti duhovnici; de pilda, la preotul din parohia din care fac parte. Si eu chiar ii indemn pe credinciosi sa aiba legatura reala cu preotii din parohia in care isi duc viata. Sunt apoi multi cre­dinciosi care, dupa starea religios-morala pe care o au-pot sa se spovedeasca la orice preot duhovnic. Am si cativa, dar din acestia sunt foarte putini-pe care ii chivernisesc eu si care tin sa ramana la mine, cel putin pana cand vor ajunge pe fagasul normal. Mai sunt si persoane care s-au spovedit la mine, dar n-au mai venit la mine. Nu stiu in ce masura as putea considera ca astfel de oameni imi sunt fii sufletesti.

Inca o precizare. Sunt si credinciosi pe care eu insumi ii indrum sa se spovedeasca la alti duhovnici, credinciosi carora le spun ca daca nu tin seama de indrumarile pe care le dau eu, sa nu mai vina la mine. Astfel, in toate cazurile le spun celor ce se spovedesc la mine ca "n-am incredere in spovedania celor ce se spovedesc o singura data pe an" si ii indrum pe toti sa se spovedeasca cel putin in cele patru posturi, ba chiar si mai des. La acestea adaug totdeauna ca, daca nu fac asa cum le spun, sa nu mai vina la mine. Nu am vreme de pierdut cu oameni care nu fac si nu respecta indrumarile si canonul duhovnicului, cu oameni care traiesc la fel ca si inainte de spovedanie.

Cat priveste canoanele de oprire de la Sfanta impartasanie, m-am orientat dupa indrumarea Parintelui Staniloae din cartea sa de Dogmatica, in care spune sa nu dam canoane de oprire pe vreme mai lunga de trei ani. N-am dat si cred ca n-o sa dau canon de oprire de la Sfanta impar­tasanie pe vreme mai lunga de trei ani. E drept ca sunt cazuri in care nu pot fixa vreo limita. Am avut la spovedanie credinciosi carora le-am spus ca, dupa asezarea sufleteasca pe care o au, dupa lipsa de religiozitate, de cunostinte si de practici religioase, nu le-as putea fixa vreun termen la care ar fi vrednici sa se impartaseasca. Ba chiar le-am precizat ca, cu starea in care se afla, nici chiar la moarte n-ar putea sa se imparta­seasca cu vrednicie. Bineinteles, de fiecare data le-am aratat si ce e de facut, pentru a se face vrednici de darul lui Dumnezeu.

As vrea sa se retina si faptul ca-avand in vedere sfatul Sfantului Ioan Gura de Aur din comentariul la Epistola a doua catre Corinteni, in care se spune ca nu anii conteaza pentru vrednicia Sfintei impartasanii, ci vindecarea; deci ca nu are rost sa asteptam trecerea anilor, ci vin­decarea insasi sa o asteptam-atunci cand simt o schimbare spre bine la credinciosi, nu astept trecerea anilor sau implinirea sorocului, ci dau dezlegare la Sfanta impartasanie inainte de termenul stabilit in prealabil.

Celor tineri, si in special intelectualilor, la spovedanie si dupa aceea, le propun un program care consta in cinci puncte, si anume: a) frec­ventarea bisericii; b) rugaciunea de dimineata si de seara; c) citirea a doua capitole din Noul Testament in fiecare zi; d) repetarea cat mai deasa si cu cat mai mare intensitate a rugaciunii " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul", si e) practicarea postului. Propun sa ne oprim putin asupra fiecaruia dintre punctele de program amintite.

a) Normal ar fi ca cei ce se spovedesc sa se prezinte pe ei insisi ca pacatosi si sa-si marturiseasca singuri pacatele. Or, asa ceva se intampla rar. Multi dintre cei care vin la spovedanie asteapta sa fie intrebati, iar altii, chiar dupa mai multe spovedanii. Daca n-au marturisit un anumit pacat, motiveaza ca nu l-au marturisit pentru ca n-au fost intre­bati despre asa ceva. Eu obisnuiesc sa-l intreb mai intai pe cel ce vine la spovedanie cum il cheama din botez; apoi, varsta, starea sociala, ce familie are, cu ce se ocupa. Apoi intreb cand s-a spovedit ultima oara, daca a avut vreun canon si daca l-a implinit. Prima intrebare speciala este aceasta: " Mergi la biserica?". De raspunsul primit, depinde continua­rea spovedaniei. In cazul in care respectivul n-a mai fost la biserica de vreme indelungata, fara motive binecuvantate (boala, servici, neputinta), ii spun vorba hotarita: "Daca vrei sa mai spui ceva, te ascult; insa sa stii ca eu nu dau dezlegare de pacate celor ce nu iau parte la sfintele slujbe ale Bisericii, si mai cu seama la Sfanta Liturghie", in fata acestei situatii, oamenii ajung la concluzia ca fara mergerea la biserica nu poti ajunge la iertarea pacatelor, si aceasta nu pentru cateva luni, ci pentru toata viata, pentru tot timpul cat credinciosul este sanatos si in putere.

Tin foarte mult la frecventarea bisericii, deoarece Biserica Ortodoxa este o Biserica a sfintelor slujbe, o Biserica a Liturghiei, o Biserica prea-maritoare de Dumnezeu, cu preotie si cu mijlocire preoteasca. Consider ca cineva nu poate sa fie ortodox, ca nu poate sa faca parte din Biserica Ortodoxa fara sa ia parte la sfintele slujbe, la Sfanta Liturghie, fara sa se raporteze la Dumnezeu prin mijlocire preoteasca, toate acestea fiind esentiale in Ortodoxie si tin de specificul Bisericii Ortodoxe. Credinciosul dreptmaritor, la Sfanta Liturghie ii inchipuie pe heruvimi, aduce intreit sfanta cantarea Prea Sfintei Treimi, canta "Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot" impreuna cu ingerii, asculta cuvant dumnezeiesc din Sfanta Evanghelie-Evanghelia fiind "Hristos in mijlocul nostru" -, se impar­taseste de binecuvantari ceresti, traieste pe pamant clipe din imparatia lui Dumnezeu, slujeste lui Dumnezeu in cerul sau de pe pamant-care este Sfanta Biserica, locasul de inchinare sfintit anume pentru lucrul lui Dum­nezeu, dupa cuvantul care zice: " In biserica maririi Tale stand, in cer ni se pare ca stam, Nascatoare de Dumnezeu...". Credinciosii nostri trebuie sa aiba constiinta ca la sfintele slujbe "toti slujim", fiecare cu slujirea masurii la care se gaseste. Cu alte cuvinte, la sfintele slujbe, deci si la Sfanta Liturghie, nu slujeste preotul singur, ci preotul slujeste cu toti cei ce sunt de fata, si chiar cu fericitele Puteri ceresti. Aceasta, pana la asa masura, incat, nu se poate celebra Sfanta Liturghie in absenta credinciosilor, caci si ei au o anumita lucrare sfintitoare, pana la asa masura incat slujitorul sfintit ii cheama si pe ei la implinirea unei astfel de lucrari cand zice: " Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse inainte, Domnului sa ne rugam"; "Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus si s-au sfintit, Domnului sa ne rugam".

Astfel stand lucrurile, credinciosii slabi in credinta care nu iau parte la Sfanta Liturghie lipsesc de la implinirea unei datorii esentiale si nu se pot face vrednici de darul lui Dumnezeu. Exceptie pot face doar cei bolnavi si neputinciosi, cei carora libertatea le este ingradita, neputand dispune de ei insisi. Pentru motive ca acestea cer insistent si irevocabil participarea credinciosilor la sfintele slujbe. Fara aceasta, nu dau dezlegare de pacate. Nu dau dezlegare de pacate nici pentru o simpla angajare formala, ci starui pentru o angajare reala, practica, permanenta, pentru termenul stabilit dupa fiecare caz in parte, bine stiind ca omul nu este o fiinta stas, ca sa se poata lucra dupa sablon cu fiecare.

b) Pravila de rugaciune dimineata si seara o consider de absoluta necesitate, deoarece credinta in Dumnezeu trebuie materializata in ceva. Or, cine nu se roaga lui Dumnezeu dupa putere, se poate spune ca nici nu are Dumnezeu. Daca e adevarat ca "nu exista o idee mai felurita in mintea omeneasca decat ideea de Dumnezeu", nu-i mai putin adevarat ca nu exista o lipsa de angajare mai putin luata in seama, mai desconsi­derata de oameni decat angajarea fata de Dumnezeu. Mi-au trecut prin fata destul de multi dintre cei care s-au declarat credinciosi pentru sim­plul fapt ca n-au tagaduit pe Dumnezeu in mod formal, dar care, in viata lor intima, si chiar in cea sociala, nu se raportau intru nimic la Dum­nezeu. Pentru astfel de motive e necesara o angajare practica si intima, prin rugaciunea de dimineata si seara si prin cea de la vremea mancarii.

c) Lectura din Noul Testament in fiecare zi. Intrucat nu exista posi­bilitatea sa te raportezi la Dumnezeu fara sa stii ceva anume despre Dumnezeu, cred ca e de mare importanta sa cunosti Noul Testament. De aceea, celor care se lasa indrumati de mine in masura in care e cu putinta le fixez ca regula sa citeasca in fiecare zi doua capitole din Noul Testament, incepand cu Evanghelia de la Matei, continuand cu Evanghelia de la Marcu si apoi cu celelalte doua si insist sa fie citite, pentru inceput, de trei ori fiecare. Numai dupa aceea sa se treaca, pe rand, la celelalte carti ale Noului Testament, cu obligatia de a se citi fiecare Carte de cate trei ori, si asa sa se treaca la Cartea urmatoare. Dupa ce credinciosul a citit Noul Testament de trei ori, poate sa citeasca pe rand cate doua capitole, fara sa mai tina evidenta de cate ori sau a cata oara citeste Noul Testament. Lucrul acesta nu se face pentru evidenta sau pentru vreo rasplata, ci se face pentru folos duhovnicesc, pentru a ne putea impodobi mintea si hrani inima cu cuvintele cele vesnice ale Domnului nostru Iisus Hristos si ale alesilor Lui, bine stiind ca "cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Domnului nu vor trece" (Marcu 13, 31). Sunt de acord sa se citeasca si parti din Vechiul Testament, in special Proorocii si Cartile didactice, dar selectiv si dupa indrumare, nu la intamplare si concomitent cu Noul Testament, nu in locul lui, caci Noul Tes­tament ramane pe primul plan pentru mantuirea lumii.

d) Rugaciunea de toata vremea. Omul este, prin excelenta, "fiinta ganditoare". Si pentru ca toate ale omului pornesc de la gandul omului, este lucru constatat fara putinta de tagaduire, ca adevarata disciplina a omului se bazeaza pe disciplina de gand. Cum insa nu ne putem mantui singuri, ci numai Hristos ne mantuieste, pe El il chemam permanent in ajutor pentru mantuirea noastra, printr-o rugaciune scurta pe care o repetam mereu in minte si o unim cu simtirea noastra, facand din ea-pe cat cu putinta-rugaciunea de toata vremea. Este vorba de rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul "sau pacatoasa".

Aceasta rugaciune se recomanda sa fie lipsita de respiratie si sa se faca in ritmul respiratiei, in felul urmator: Impartim rugaciunea in trei: intre respiratii-deci fara sa inspiram si fara sa expiram-spunem cu mintea cuvantul "Doamne". Apoi, tragand aerul in piept spunem, tot in minte, nu cu cuvantul vorbit: "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu". Dand aerul afara din piept, tot cu mintea, zicem: "Miluieste-ma pe mine, pacatosul". In felul acesta procedand, cu staruinta si cu deasa repetare, se statorniceste in minte si in campul interior al sufletului un gand de cape­tenie, un fel de paravan care ne ajuta sa inlaturam gandurile cele rele si sa primim gandurile cele bune, care sunt spre slava lui Dumnezeu. Eu asa am invatat de la Parintele Arsenie si asa am practicat si practic, si am simtit mult folos. De aceea, la randul meu, si eu ii invat pe altii la fel, in nadejdea folosului sufletesc. Parintele Arsenie nu mi-a dat alte indicatii, in afara de cele amintite mai inainte, si nu i-a fost teama ca voi ajunge la inconveniente, la ispite, la devieri. Intemeiat pe experienta pe care o am, eu ii previn pe cei interesati ca angajarea in rugaciunea staruitoare poate dezlantui furtuni interioare, datorita mizeriei pe care o purtam in suflet, cata vreme patimile n-au fost inca dezradacinate din noi. Dar le spun si ca nu trebuie sa se inspaimante nimeni, ci sa staruiasca in lucrarea care aduce pe Dumnezeu in noi si ne ridica pe noi spre Dumnezeu.

e) Postul. Al cincilea punct din program este pazirea postului, dupa randuiala Bisericii noastre Ortodoxe. Aceasta se face in vederea aceleiasi discipline a fiintei noastre, disciplina pe care o urmarim si prin ruga­ciunea de toata vremea. Am convingerea ca postul e cu atat mai necesar, cu cat sfanta noastra Biserica insista pentru el si are un intreg sistem de angajare a credinciosilor in pazirea postului. Ne sunt cunoscute cuvintele Domnului Hristos, care zice: "Cel credincios intru putin, si intru mult este credincios" (Luca 16, 10), de unde concluzia ca nu putem sluji lui Dumnezeu cu jumatati de masura, pe portiuni, ci numai cu o angajare totala si fara nici o ezitare. Se intelege ca nu sunt absurd, sa le cer oame­nilor lucruri peste puterea lor, dar nici nu ma multumesc cu prea putin.

Odata cu acestea si pe langa acestea, le cer credinciosilor, care vor sa se imbunatateasca prin Sfanta Spovedanie, sa ocoleasca toate pricinile care pot duce la pacatuire si, mai ales, sa paraseasca pacatele-in orice chip ar fi ele.

Constatarea pe care o fac in urma experientei-cata o am-este ca majoritatea oamenilor care se prezinta destul de bine, sunt favorizati de o structura buna, au o ereditate favorabila si o educatie corespunzatoare. Sunt foarte putini aceia care sunt dispusi sa faca efortul de a se depasi pe ei insisi, in directia religios-morala, pentru ca-la drept vorbind-prea putini sunt aceia care au interes religios si care isi oranduiesc viata pe baza credintei in Dumnezeu. Mai ales la spovedanie se poate constata ca fenomenul religios nu este un fenomen de masa si de profunzime, si ca nu este nici macar fenomen de familie. In religie sunt incadrate, in majoritatea cazurilor, persoane izolate, oameni care din punct de vedere religios sunt singuri, chiar in familia lor. Nu putine sunt cazurile in care e vadita si o anumita jena in manifestarea religiozitatii, chiar in propria familie; de aceea, nu putine sunt compromisurile ce se fac in viata credin­ciosilor nostri. Asta se intampla deoarece, in majoritatea cazurilor, crite­riile pe care se bazeaza familia sunt altele decat cele religioase. Unii credinciosi se unesc cu partenere necredincioase si invers. O astfel de situatie nu sta chezasie unei vieti de care se poate bucura Dumnezeu. In astfel de situatii nu poate fi vorba de un program religios in familie.

Avand in vedere unele ca acestea, am in ele o explicatie, pentru faptul ca atat de putini sunt cei ce tin seama de indrumarile mele ca duhovnic.

- Unii credinciosi, indeosebi ortodocsi, isi pierd credinta si ies din turma lui Hristos. Pot fi readusi acestia in sanul Bisericii? Care ar fi modalitatea reintoarcerii lor?

- Consider intrebarea, asa cum imi este pusa, desi eu am alt punct de vedere, vreau sa spun ca eu am facut adeseori afirmatia ca "nu orto­docsii trec la alte credinte religioase, ci se incadreaza in credinte straine de Ortodoxie cei care nu au propriu-zis o credinta, cei care nu cunosc si nu traiesc Ortodoxia, chiar daca unii dintre acestia, scriptic, sunt numarati la ortodocsi". Un ortodox adevarat, adica un cunoscator al credintei orto­doxe si traitor adevarat al ei nu poate parasi Ortodoxia. Cei care se pare ca parasesc Ortodoxia, de fapt ei nu parasesc nimic, pentru ca nu au nimic, ci isi gasesc o apartenenta religioasa reala, in schimbul uneia fictive. Cand se incadreaza intr-o grupare religioasa, alta decat au aparut scriptic, dar nu si real, ei spun pe buna dreptate, ca "din acel moment a inceput pentru ei viata religioasa" si eu cred ca chiar asa este.

In aceasta perspectiva, privind problema, nu-i corect sa se spuna ca "dreptmaritorii crestini parasesc dreapta credinta si se incadreaza in anumite grupari religioase". Nu-i corect sa se spuna aceasta, pentru ca, de fapt, ei nu trec de la o credinta la alta, ci trec de la necredinta la un mod de a crede. Necredinciosii trec la o anumita credinta. Asa ceva se poate si chiar se intampla. In astfel de cazuri, problema ar fi: pot fi adusi la Orto­doxie cei straini de credinta si de viata ortodoxa? Raspunsul la o astfel de intrebare, in general, ar fi: Nu pot fi adusi la Ortodoxie cei neortodocsi, decat in cazuri foarte rare si, de multe ori, din motive mai mult sociale, decat strict religioase. In majoritatea cazurilor, credinciosii sunt multumiti de credinta pe care o au, avand satisfactii religioase in credinta lor, si nu cauta o alta credinta. Numai cand nu au o credinta sigura si lucratoare, oamenii sunt interesati pentru o anumita credinta. Cand o au, nu mai cauta alta. Se stie ca viata nu se traieste prin comparatie. Fiecare om are viata lui si nu-l intereseaza viata altuia, pentru ca este convins ca nu-si poate impropria ceea ce tine de altul, ceea ce i se potriveste altuia. Apoi este stiut ca ideile se intrupeaza, asa incat, atunci cand ideile devin con­vingeri, structuri, ele nu pot fi aici combatute, nici inlaturate prin alte idei.

Cunosc putine cazuri de n-as zice "revenire", ci de " incadrare" in Biserica Ortodoxa a unor persoane venite de la grupari neoprotestante, dar nu cazuri din cele mai fericite. Prin partile noastre, se intampla sa se incadreze, mai bine zis " sa opteze" pentru Biserica Ortodoxa mai ales unii tineri, care urmaresc sa se casatoreasca cu membri ai Bisericii Ortodoxe. Acestia cer sa fie primiti in Biserica Ortodoxa numai pentru motive de casatorie si, in general, li se acorda aceasta, de cele mai multe ori, si "prea curand" si "fara conditii", de aceea se poate spune, pe buna dreptate, ca nu-i nici un castig pentru Biserica Ortodoxa din astfel de situatii. Asta cu atat mai mult, cu cat, de cele mai multe ori cei vizati, in afara de actul formal al botezului, nu mai fac si altceva, sau fac prea putin, fata de ceea ce ar trebui sa faca, in calitatea lor de ortodocsi.

Pentru mine este graitor faptul ca langa manastirea noastra locuieste o familie de crestini dupa Evanghelie, asupra carora manastirea n-a avut nici un fel de influenta, nici macar atunci cand a fost aici Parintele Arsenie Boca-om cu nume mare si cu viata aleasa. E drept ca din acea familie, amandoi copiii au trecut la Ortodoxie, dar au facut aceasta in vederea casatoriei, ceea ce nu spune prea mult.

Nu stiu daca s-ar putea vorbi despre o metoda de atragere a secta­rilor la Ortodoxie. Ceea ce pentru noi e foarte firesc, pentru ei e straniu si nedorit. Ei se multumesc cu ceea ce au si nu-si doresc ceea ce avem noi. Spiritul modern, omul de astazi e mai mult inclinat spre sectarism, decat spre Ortodoxie.

Noua ne ramane doar sa fim ceea ce suntem, sa ne intarim in convin­gerile ortodoxe, sa practicam credinta noastra cu toata hotararea si sa dovedim, prin ceea ce suntem, ca suntem superiori celor ce ne invinuiesc de inferioritate, iar aceasta sa o facem nu prin cuvant, ci prin viata noastra. Cred ca singurul argument adevarat si cu putere de a se impune si de a ne impune in fata constiintei altora, este ascendentul moral. Il avem, avem superioritate si prioritate. Nu-l avem, nu avem nici sansa sa castigam pe cei pe care gandim ca ar trebui sa-i facem ca noi, adica ortodocsi.

Sursa: Convorbiri duhovnicesti

• Spovedania pacatelor nerostite
  Publicat in : Religie
• Trupuri neputrezite
  Publicat in : Editoriale
• Cele mai grele pacate care grabesc sfarsitul lumii
  Publicat in : Morala