Ortodoxia in Italia bizantina

Ortodoxia in Italia bizantina Mareste imaginea.

Sudul Italiei (Calabria, Puglia si Sicilia) este pamantul unde s-au proslavit mii de sfinti ortodocsi, inca de la inceputurile crestinismului, din primele secole, iar apoi, incepand cu secolele VIII-IX, cand prigoana iconoclasta si atacurile musulmane din Rasarit, ii determina pe multi monahi cu viata sfanta, sa emigreze pe aceste meleaguri mult mai prietenoase si favorabile vietii monastice, mai ales celei eremitice (pustnicesti), datorita climei calde, foarte blande.

Aceste teritorii din sudul Italiei, numite odinioara "Magna Graecia", au fost, timp de secole, inima spiritualitatii ortodoxe, cu o viata monahala infloritoare. Astfel, meleagurile calabreze au fost “impanzite" de manastiri si de pesteri (grote) pusticesti, in care calugarii de traditie bizantina (datorita originii lor numiti italo-greci), si-au dus viata de nevointa si de rugaciune, multi dintre ei si proslavindu-se ca sfinti.

Durata de aproximativ sapte secole, in care civilizatia bizantina si monahismul au inflorit in Sudul Italiei, poate fi impartita in trei perioade istorice: perioada bizantina, dominatia araba (saracina), si cucerirea normanda.

Bizantinii in Italia

Imperiul Roman a fost impartit intaia data in jumatatile apuseana si rasariteana, in timpul imparatului pagan Diocletian (284-305).

Din 325 Sfantul Constantin, primul imparat crestin, a infrant pe oponentii pagani si a unificat imperiul. Din motive strategice, acesta a mutrat capitala de la Roma in orasul antic Byzantium, in 330, numidu-l deopotriva Constantinopol si "Noua Roma".

Imperiul a fost impartit din nou de fiii lui Constantin. A fost iarasi reunit, pentru scurta vreme, sub Imparatul Teodosie I in 394, dar, dupa moarte sa, avea sa fie impartit, de catre fiii sai, de aceasta data pentru totdeauna.

Puterea militara romana in Apus a inceput sa scada curand dupa impartire imperiului, iar Italia a fost ocupata succesiv de numerosi inamici.

La inceputul secolului al V-lea, vizigotii au invadat peninsula Italia, cucerind o parte semnificativa din regiunea apuseana a Imperiului Roman. Roma a cazut sub ocupatia acestora in 410, iar in 455, sub ocupatia vandalilor. In 479 ostrogotii au trecut Alpii, urmand ca din 493 sa cucereasca intreaga Italie, cu exceptia Sardiniei.

Incepand cu 535 Imparatul Bizantin Iustinian I, a inceput razboaiele gotice pentru a redobandi Italia. Dupa o serie de campanii militare care au saracit imperiul si au afectat o mare parte a Italiei, Iustianian a recastigat Italia si Sicilia in 552. Aceasta avea sa fie, oricum, o victorie pe termen scurt.

In 568, la trei ani dupa moartea lui Iustinian, Italia de Nord a cazut prada longobarzilor, care in scurt au avansat catre sud.

Partea de sud a Italiei, formata din Sicilia, Calabria si Puglia, a ramas insa sub controlul Imperiului Bizantin. Autoritatea civila si militara se afla din 584 in mainile Exarhatului de Ravena, unde a si ramas pana la cucerirea longobarda a Ravenei, in 751.

Desi regiunea a fost grav afectata de razboi, o puternica prezenta culturala bizantina si monahala s-a conturat aici si a dainuit pana in secolul al XI-lea.

Din punct de vedere bisericesc, aceste teritorii italiene s-au aflat la inceput sub jurisdictia patriarhatului Roman. Odata cu dezvoltarea monahismului grecesc in sudul Italiei, care a inceput sa se raspandeasca in secolul al VII-lea, au aparut numeroase manastiri in intreaga regiune.

In timpul slujirii sale, Papa Sfantul Grigorie Dialogul (590-604) a favorizat elementul latin in Biserica, dar, se stie ca existau, chiar si in vremea sa, monahi greci (printre care un episcop) in Sicilia. In scrierile Sfantului Grigorie, sunt mentionate 22 de manastiri in Sicilia si 4 in Calabria.

La numai cateva decenii dupa moartea Sfantului Grigorie, cultura si viata monahala, mai intai in Sicilia, iar mai apoi in restul Italiei de Sud, au intrat, intr-un mod mai pronuntat, sub influenta Bizantului.

Printre factorii care au contribuit la cresterea influentei grecesti au fost invazia persa in Orientul Apropiat, intre 611 si 618, care a adus Siria, Palestina si Egiptul sub contolul pers, si cucerirea saracina a aceluiasi teritoriu, incepand cu 633.

Persii au favorizat pe ereticii monofiziti sa traiasca in aceste zone si au inceput sa-i persecute populatia elenofona loiala Constantinopolului si invataturii ortodoxe a Sinodului IV Ecumenic (Calcedon 451).

Desi imparatul bizantin Heraclie i-a facut pe persi sa bata in retragere in 629, el insusi a incercat sa impuna o alta erezie , monotelismul, asupra imperiului, cauzand la randul sau o serie de dispute.

Cuceritorii saracini ai Levantului, asemenea, i-au favorizati pe ereticii monofiziti in fata calcedonienilor. Aceasta siutuatie a facut ca numeorosi crestini vorbitori de limba greaca, in special nobili, invatati, sa migreze din Orientul Apropiat in Nordul Africii, Asia Mica si Italia.

Emigrantii care au ajuns in Italia au intalnit aici populatia elenofona prezenta in sudul Italiei si in Roma cu secole inainte. Datorita statutului social al noilor veniti si asimilarii lor usoare, in aceasta cultura familiara lor, in anumite parti ale Italiei (in special Sicilia), balansul social al acestor localitati a inclinat rapid dinspre cultura latina catre cea bizantina.

In Roma, deasemenea, la inceputul secolului al VII-lea, o mare si semnificativa comunitate a "grecilor" (veniti din toate partile Imperiului Roman), au emigrat din cateva zone ale Mediteranei. Acesti emigranti au construit numeroase biserici si basilici. La Sinodul Roman din 649, convocat impotriva monotelismului de care Sfantul Martin, papa al Romei, monahii rasariteni au avut, de altfel, un rol important.

Mai mult, in timpul acestei perioade istorice, Biserica Romei a inceput sa aleaga papi de origine greaca. Intre 642 si 772, aproape neintrerupt, treisprezece din papii romani au fost de origine rasariteana, multi traind in Sicilia, inanite de a se stabili la Roma.

In timpul acestei epoci a avut loc bizantinizarea culturii siciliene si a cadrului administrativ-economic din Sudul Italiei, ca de altfel si a oficiului liturgic.

Perioada iconoclasta


In timpul secolului al VIII-lea, s-au petrecut doua evenimente care au afectat semnificaticv viata si dezvoltarea Bisericii italo-grecesti in Sudul Italiei si Sicilia: controversa iconoclasta si schimbarea jurisdictiei bisericeasti a Sudului Italiei si Siciliei, care a trecut de la Roma la Constantinopol.

Aproape de anul 730, imparatul Bizantin Leo II (Isaurul) a emis un edict ce interzicea venerarea iconelor in intreg imperiul. O persecutie dura a iconofililor a izbucnit, in special a monahilor, principalii aparatori ai icoanelor, ale caror manastiri au fost distruse, ei fiind exilati, torturati si martirizati.

Papii romani au ramas fermi in opozitia fata de iconoclasm. Papa Grigoerie II (715-731) si Grigorie III (731-741) au refuzat sa accepte edictul lui Leo, iar la un sinod local din 731, i-au excomunicat pe iconoclasti. La randul sau, Leo a raspuns punand taxe severe pe proprietatile papale din Sicilia si Calabria. In final, intre anii 732-754, imparatul a atasat teritoriile elenizate din Sicilia si Sudul Italiei in juristictia Patriarhatului de Constantinopol.

Pe langa controversa iconoclasta, un alt motiv in favoarea anexarii acestor teritorii, a fost alianta papilor romani cu regii franci, incepand cu 754, pentru a evita atacurile lombarzilor.

De acum inainte, pana in secolul al XI-lea, Sicilia si Calabria au fost in intregime teritorii bizantine, atat din punct de vedere bisericesc, cat si clutural.

Episcopii italo-greci nu au mai participat la Sinoadele Romane, ci au devenit activi in sinoadele din Rasarit, in special la Sinodul VII Ecumenic (Niceea) in 787, care a condamnat erezia iconoclasta. Dupa acest sinod, Episcopul Grigorie al Siracuzei a fost trimis inapoi in sudul Italiei pentru a reintroduce venerarea icoanelor.

Dominatia saracina

Incepand cu anul 637, odata cu caderea Ieruslimului, invadatorii saracini s-au raspandit in intreg Orientul Mijlociu, in teritoriile mediteraneene, Nordul Africii, si catre est, pana in Asia Centrala.

Desi numerosi vorbitori de limba greaca s-au refugiat in Sicilia si in Italia de Sud in timpul secolului al VII-lea, aceste teritorii au fost, la randul lor, subiectul unor invazii continuee si ocupari ale saracinilor, din 652 pana la cucerirea normanda a Siciliei, spre sfarsitul secolului al XI-lea. Incepand din 827, musulmanii din Spania si Maroc au inceput cucerirea Sicilia, ce a durat 140 de ani, datorita rezistentei darze a italo-grecilor.

In acelasi timp, au invazii saracine severe s-au desfasurat in Calabria, Puglia, si Campania, in 839-840, dupa care saracinii au ocupat multe din aceste provincii. Oricum, in 875, bizantinii au inceput sa recucereasca sudul Italiei, lucru infaptuit zece ani mai tarziu. A urmat reorganizarea completa, politica si bisericeasca, a teritoriului.
Din aceasta vreme, desi saracinii nu au mai ocupat sudul Italiei, se angajau frecvent in raiduri distrugatoare, in cadrul carora luau in sclavie numerosi crestini pe care ii duceau in Nordul Africii.

In Sicilia, desi crestinismul a supravietuit sub saracini, iar unele biserici au continuat sa fuctioneze sub ocupatie islamica, exista o campanie sistematica de umilire si prozelitism care, alaturata situatiei indelungate de instabilitate cauzata de razboaie, a condus islamizarea anumitor regiuni.

Dar asa cum saracinii s-au mutat spre est, spre a cuceri insula, locuitorii ortodocsii italo-greci, printre ei multi sfinti asceti, s-au mutat, la randul lor, asezandu-se in Calabria sau mai la nord, in special in Mercurin si Latinianon (nordul Calabriei), in timp ce altii au migrat in Grecia, Muntele Athos, Sinai.

Intre sfintii din acesta perioada, ce s-au mutat in Calabria, se numara Sfantul Ilie cel Tanar (+930), Sfantul Ilie Spileotul (+ 960), Sf. Leo-Luca din Corleone (+ sec. X), si familia monahala a Sfintilor Hristofor, Kale Sava si Macarie (+ sec. X).

Dintre cei care s-au mutat mai la nord, amintim pe Sfantul Fantin cel Tanar (+ 1000), Sfantul Nil cel Tanar din Rossano (1004) si Sfantul Bartolomeu cel Tanar (1054).
In final, intre cei care au migrat catre est – Grecia, Constantinopol, Sinai, Muntele Athos si alte zone mediteranenne – amintim pe Sfantul Metodiu, Patriarh al Constantinopolului (+847), Sfantul Iosif Imnograful (+886), Sfantul Atanasie din Meton (+ cca 880) si Sfantul Simeon din Siracuza.

Viata monahala in sudul Italiei

Ca urmare a invaziilor saracine nu s-au pastrat numeroase informatii cu privire la viata monahala a italo-grecilor inainte de secolul al IX-lea. Insa, incepand cu acest secol, vietile scrise ale sfintilor calabrezi si sicileni, ofera numeroase detalii despre monahismul din sudul Italiei.

Marturiile disponibile legate de monahismul sicilian si calabrez atesta existenta, atat a vietii eremitice, cat si cenobitice, aceste forme variind ca amploare, in functie de contextul istoric.

Modul cenobitic, care a existat incepand cu secolul al VII-lea, a facut locul celui eremitic mai ales in perioada iconoclasta. Deoarece indeosebi monahii erau persecutati, modul de viata in comunitati mari era dificil, acestia alegad sa traiasca singuri sau in mici grupuri.

Un alt factor in favoarea modului de viata eremitic l-a constituit raidurile musulmanilor din Sicilia.

Ascetii italo-greci si petreceu timpul in rugaciune, asceza, lecturi duhovnicesti, si practicand rucodelia. Aveau putine legaturi cu lumea exterioara, uneori se mutau din loc in loc, pentru ca erau iubitori de liniste.

Ocazional, precum in cazul Sfantului Ilie Spileotul, aceste mici grupuri formau comunitati cenobitice. O zona bogata in astfel de asezaminte monahale a fost Mercurion si Latinianon.

Cadrul natural inconjurator - paduri, munti, pesteri - oferea un mediu ideal sihastrilor si micilor comunitati.

Aceste asezaminte erau legate intre ele si formau un fel de federatie monahala, al caror parintel spiritual a fost Sfantul Sava, iar ulterior, fratele sau, Macarie, originar din Sicilia.

Printre alti monahi care au locuit in aceasta regiune s-au numarat Sfantul Fantin, Sfantul Nil cel Tanar din Rossano (+1004) si Sfantul Nicodim din Kellarana (+1020). Este interesant de amintit ca federatia monahala mai sus amintita s-a format in acelasi timp cu cea din Muntele Athos, Muntele Olimp din Bitina, David Gareji din Georgia, un lucru ce arata ca monahismul din sudul Italiei era unitar cu cel din restul Imperiului Bizantin.

Dsaca in timpul secolului al IX-lea nivelul de educatie in randul monahilor nu era atat de ridicat, acesta a crescut simtitor in secolul urmator. Monahii au inceput sa studieze si sa copieze numeroase manuscrise, in special carti liturgice si texte biblice, lucrari patristice (Sfantul Ioan Hrisostom, Sfantul Vasile cel Mare, Teodor Studitul etc.) si vietile sfintilor.

Cert este faptul ca monahii italo-greci au jucat un rol important atat in viata bisericeasca cat si in cea civila, in teritoriile din sudul Italiei.

Cucerirea normanda si declinul influentei bizantine

Incepand cu mijlocul secolului al XI-lea, tensiunea dintre Bisericile Constantinopolului si Romei, care incepuse cu secole mai devreme, a crescut simtitor. Printre cauze se numara primatul papal, insertia adaosului "filioque" in Crez, inovatii in practica liturgica si disputa cu privire la jurisdictia asupra Balcanilopr si sudului Italiei. Toate acestea au culmiat cu Schisma din 1054 ce a condus la excomunicarile reciproce ale Bisericilor.

In acelasi timp, normanzii au inceput o serie de atacuri, castingand primele lupte impotriva bizantinilor in 1041.

Din 1071 normanzii au preluat controlul asupra sudului Italiei, iar din 1091 au finalizat cucerirea Siciliei de la saracini.

In 1059 papa Nicolae II, dorind sa sporeasca puterea papala si sa restabileasca autoritatea asupra sudului Italiei, s-a intalnit cu conducatorul normand Robert Guiscard, pe care l-a recunoscut ca "Duce de Puglia si Calabria si viitor duce al Siciliei". In schimb, Robert trebuia sa fie loial papei. Acesta a trecut toate bisericile sub jurusdictia papei.

Robert a considerat Constantinopolul dusmanul sau, si ca sa-si asigure loialitatea clericilor, a inlocuit episcopii italo-greci cu unii latini sau prin episcopi greci loiali Romei.

In Sicilia, inca ocupata de catre saracini, minoritatea ortodoxa a vazut initial in normanzi niste eliberatori, pe care i-a ajutat sa preia insula de la musulmani, proces ce a durat 30 de ani.

Latinizarea Italiei de Sud si a Siciliei a fost insa un proces lent. De altfel, unele dioceze au ramas grecesti pana mult mai tarziu (precum Gallipoli in Puglia pana in 1513), dar majoritatea au fost latinizate inca de timpuriu. Opozitia fata de dominatia latina a continuat mai ales in randul clerului care se identifica, ca fiind bizantin.

Multe asezaminte monahale au ramas ortodoxe pana in secolul al XII-lea. In Sicilia, din cauza dezorganizarii vietii bisericesti avand in vedere anii de ocupatie saracina, contele normand Roger I (1071-1101) a ordonat reorganizarea Bisericii, aducand numerosi episcopi latini.

La inceputul preluarii normande a sudului Italiei, multe mici manastiri ortodoxe au fost pradate. Robert a incurajat din plin monahismul benedictin, iar ca sa il sprijine, a oferit benedictinilor asezaminte monahale ale italo-grecilor.

Situatia era diferita in Sicilia unde, normanzii permiteau existenta manastirilor ortodoxe pentru a le castiga italo-grecilor loialitatea.

Ca urmare, Roger I si fiul sau Roger II, au admirat civilizatia si cultura bizantina, iar multi italo-greci au activat in administratia normanda.

Atunci cand Roger I si-a consolidat puterea in Sicilia, politica sa a fost sa aduca latini in conducerea bisericeasca, permitandu-le totusi italo-grecilor sa-si pastreze manastirile sau sa infiinteze altele noi ( precum Sfantul Mihail din Troina si Sfantul Ilie din Ebulo). Fiul sau a continuat aceeasi politica in timpul domniei sale, intemeind 53 de manastiri ortodoxe.

In timpul conducerii normande, care acum oferea stabilitate politica si economica, in monahismul italo-grec s-a afirmat mai ales cenobitismul, cu manastiri mari, imprejmuite, conduse dupa reguli monahale precum cele ale Sfantului Sava si ale Sfantului Teodor Studitul. Manastirile au devenit mult mai mari, cu multe biserici, cladiri, biblioteci. Pe langa literatura duhovniceasca, erau studiate filosofia si literatura clasica.

Dar aceasta perioada de inflorire avea sa fie de scurta durata. Din secolul al XII-lea populatia vorbitoare de limba greaca din sudul Italiei si din Sicilia a fost efectiv taiata de radacinile sale culturale si spirituale bizantine.

Populatia latina si cultura s-a dezvoltat in asa masura pana cand cand italo-grecii au fost asimilati. In timpul secolului al XIV-lea o parte a italo-grecilor a migrat inspre Rasarit sau si-au pierdut identintatea, monahismul ortodox infloritor din "Magna Graecia" luand sfarsit.

Radu Alexandru

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7640

Voteaza:

Ortodoxia in Italia bizantina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE