Dumnezeu nu este autor al raului

Dumnezeu nu este autor al raului Mareste imaginea.

Dumnezeu nu este autor al raului

Raul e una din cele mai vechi si mai generale probleme care framanta pe om aproape de la aparitia lui. Viata insasi este o forma a luptei duse impotriva raului, caci nu se poate spune ca omul si societatea n-au incercat, de-a lungul timpului, sa combata raul.

Raul nu e o problema simpla. Daca, asa cum s-a zis, el e numai in om, iar binele e in tot restul creatiei, atunci Dumnezeu ramane in afara problemei raului. In cazul acesta, raul lucreaza dupa capriciile sau legile sale, prezentandu-se ca o forta independenta si nestavilita de nimic, in fata careia Dumnezeu ramane neputincios. Daca, insa, ca in cazul lui Iov si altele asemanatoare, raul a fost permis ca o incercare cu scop bun, aceasta inseamna ca nu numai binele, dar si raul, depind, intr-un anumit fel, de Dumnezeu. In ce fel? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, e necesar, in prealabil, sa raspundem la alte doua intrebari: care e natura raului si care e origina raului?

Ce e raul? Definitiile abunda, fara ca una din ele sa se fi impus definitiv. Filosofia elenica a propus o serie de definitii ale raului, mergand de la discordie pana la absenta binelui. Unii pagani si eretici dualisti, au prezentat raul ca o substanta, ca o esehta de sine statatoare. Altii au socotit ca raul isi are obarsia intr-o materie vesnica, altii intr-un suflet cosmic rau, altii intr-o parte nerationala a sufletului omenesc. Toate aceste conceptii incercau sa aseze langa Dumnezeu inca o origine a lucrurilor.

Conceptia patristica si crestina, in general, despre natura raului se inspira partial din aceea a lu Plotin. Dupa Plotin, raul nu exista prin sine insusi. Raul e o lipsa care se afla totdeauna in altcineva si nu are o realitate substantiala prin ea insasi.Raul nu exista pentru ca e neipostatic. Se militeaza pentru ideea ca binele echivaleaza cu existenta si raul cu non-existenta. "Fiinta e binele, nefiinta e raul", zice Sf. Atanasie. "Numesc binele fiinta, pentru ca el are arhetipul sau in Dumnezeu, care este Fiinta. Numesc raul nefiinta, pentru ca neexistand, aceasta nefiinta nu e decat o fictiune a "imaginatiei omenesti". Facand un pas mai departe si nemultumindu-se cu definitia care prezenta raul ca pe o negatie a existentei, Sf. Vasile afirma ca "raul nu este o esenta vie si insufletita!, ci o dispozitie in suflet opusa virtutii, dispozitie nascuta in cei usurateci din cauza caderii lor de la bine". Nu se poate demonstra, zice acelasi autor, ca raul are o esenta cu adevarat existenta. Raul este lipsa binelui; el e fata de bine ceea ce e orbirea fata de ochii sanatosi. El se adauga ca stare de paralizare a sufletului. El e o iesire din starea naturala a elementelor pe care le afecteaza.

Dumnezeu a facut trupul, nu boala, El a creat sufletul, nu pacatul; dar sufletul s-a alterat pentru ca a iesit din starea naturala, observa acelasi Parinte. Prin urmare, raul nu e numai o lipsa a binelui, in abstract, ci mai ales o dispozitie sufleteasca proprie omului, caracterizata prin iesirea din starea naturala. Ideea aceasta e foarte desvoltata de Sf. Ion Gura de Aur in omiliile sale. Fericitul Augustin a desvoltat ca nimeni altul problema raului in numeroasele sale lucrari indreptate contra maniheilor. Impotriva acestora, care sustineau ca rauleste o substanta. Augustin nu se multumea numai cu afirmatia ca raul nu e o substanta, ci el precizeaza ca acesta este un accident, o stare de dezordine, care produce suferinta, piericiune si atatea altele. Nu exista un principiu pozitiv al raului, un summum malum, deoarece a fi si raul se contrazic, ca: a fi si a nu fi. Augustin are meritul de a fi plasat problema raului in domeniul naturilor sau naturii lucrurilor. Daca, dupa conceptia maniheilor, raul este contrariul firii unui lucru, atunci nici o fire nu e raul", nu e rea, pentru ca ea e contrariul nefiintei. Orice natura, intrucat, e natura, e buna, zice Augustin, fiindca in acelasi lucru se gasesc si elemente de criticat si elemente de laudat. Daca din natura respectiva se elimina cele bune, natura nu mai exista.

Daca se elimina cele rele, ramane natura nealterata. Daca din apa se scoate noroiul si tulbureala, va ramane apa pura si linistita. Dar daca din ea se scoate coeziunea partilor ei alcatuitoare, nu va mai fi apa. Deci, daca se elimina raul, natura ramane mai curata; dar daca se elimina binele, nu mai ramane natura. Acesta e motivul pentru care natura poseda binele, in timp ce raul nu e natura ci e contra naturii. Adancind aceasta idee, Augustin precizeaza ca toate naturile, intrucat sunt naturi sunt bune, pentruca ele pot fi concepute ca bune, fara cele rele, dar nici o natura nu poate fi conceputa, fara cele bune; de exemplu, noi putem concepe apa fara tulbureala noroiului, dar niciodata forma materiala a apei nu se prezinta mintii, fara coeziunea partilor continui ale elementului lichid. Fara acest bun al coeziunii n-ar putea exista apele noroioase. In perspectiva acestor lamuriri, raul este o alterare, o stricare sau o dezorientare. Alterarea unul suflet priceput se numeste prostie, alterarea sufletului masurat se numeste, imprudenta, alterarea sufletului drept se numeste nedreptate, a sufletului-viteaz se numeste trandavie, a sufletului linistit se numeste pofta, sau teama, sau tristete, sau mandrie. Intr-un trup insufletit, alterarea sanatatii se numeste durere si boala, alterarea puterilor se numeste epuizare a linistii se numeste chin; alterarea frumusetii se numeste uratenie, a dreptatii se numeste strambatate, a ordinei se numeste haos. Alterarea dizolva starea naturala. De aceea ea nu este natura, ci contra naturii. Daca, deci, in lucruri, raul nu se afla decat ca - alterare si daca alterarea nu e natura, urmeaza ca raul nu e natura. Naturile alterabile facute de Dumnezeu din nimic au fost create bune. Prin natura Augustin intelege ceva care exista in felul sa., cu specificul sau si pe care-l numeste si esenta si de multe ori substanta. Raul este, deci, departarea de estenta si tinderea spre ceea ce nu este.

Raul este o lipsa de existenta, adica un defect ontologie. Inspirandu-se din Aristotel si Plotin, Augustin releva ca raul e alterarea celor trei: dimensiuni care definesc existenta si prin aceasta, bunatatea unui lucru: masura, forma si ordinea. PseudoDionisie Areopagitul sub influenfa lui Proclu, are uneori idei contradictorii cu privire la natura raului. El aseaza raul cand in cele existente, cand in cele neexistente. Retinem observatia interesanta ca daca cineva, considerand ca raul distruge, iar distrugerea inseamna nasterea a ceva, ar zice ca raul contribuie la plenitudinea universului si-l salveaza de imperfectiune, n-ar judeca drept. In fond, raul numai distruge si altereaza. Nasterea si existenta sunt produsul binelui. Pseudo-Dionisie Areopagitul a definit ca putini altii specificul raului, ca accident. Raul are o existenta prin accident, fiindca "o are prin altceva si nu din propria lui obarsie... Raul este alaturea de drum, alaturi de scop, alaturi de natura, alaturi de cauza, alaturi de inceput, alaturi de tinta; el e contra legii, a vointei, a substantei". El e o lipsa, o disproportie, o slabiciune, o eroare. "El este fara tinta, fara frumusete, fara minte, fara ratiune, imperfect, fara temei, fara cauza, nedeterminat, steril, inert, fara putere, dezordonat, neasemanator, nedefinit, tenebros, nesubstantial, neavand existenta de sine nici cand si sub nici o forma". Raul n-are o existenta ipostatica. Pe linia acestui gand, Boethia face afirmatia paradoxala, ca cei rai nu sunt nimic si nu pot nimic, fiindca daca ar fi ramas cu insusirea de a face binele, adica de a crea existenta, ei n-ar savarsi raul; facand raul care e nimic, ei nu fac nimic si nu pot nimic. Ei nu fac nimic in domeniul existentei pure, dar cata durere, suferinta si mahnire produc ei in viata reala! Sf. Ioan Damaschin profeseaza aceeasi conceptie despre rau ca Fericitul Augustin si Pseudo-Dionisie Areopagitul. Binele e sinonim cu existenta, raul cu non-existenta. Raul e o lipsa a virtutii, o lipsa a bucuriei, adica a obiectului dorit, dar este mai ales ceea ce se opune legii Creatorului. El e in acelasi timp dezordinea.

Daca de la aspectul pur filosofic al naturii raului, trecem la cel real, pe care-l intalnim in viata, constatam ca raul nu e in adevar, o esenta sau o substanta pe care s-o putem capta, analiza si defini in vreun fel. El e o neexistenta care se prezinta ca existenta, e o masca, e o minciuna. Raul are puterea si indrazneala considerabila a minciunii. Minciuna e fantoma, chipul ireal a realitatii. Raul e minciuna prin excelenta, fiindca el caricaturizeaza, deformeaza si imbolnaveste existenta. El trece drept realitate, fara sa fie; el atrage prin inselaciune. Diavolul imprumuta totul de la altii, denaturand si caricaturizand. Cu puterea sa negativa si inselatoare, el amageste si primejduieste viata. Toate patimile ca: dusmania, ura, pizma, razbunarea, desfranarea, lacomia, gelozia, orgoliul si altele macina puterile omului si-i distrug viata. Raul nu poate crea o imparatie a vietii, pentruca el e izolat de izvorul vietii. Ura, orgoliul, egoismul si alte patimi duc la moarte, pentruca omul deplasand centrul vietii sale din existenta propriu zisa, adica din Dumnezeu, in propria sa periferie, se lipseste de toate bogatiile existentei. Raul este negatia dragostei, e dorinta de viata in afara vietii reale, e trebuinta de a acorda nefiintei caracterul de fiinta. Sta in natura raului ca el sa provoace efecte mai mari decat cauzele care l-au determinat pe el. In rau, prin rau si din rau, toate lucrurile devin straine si dusmane unele altora.

Daca astfel se prezinta natura raului, care e punctul sau de plecare, care e origina lui? Aceasta origina nu sta in Dumnezeu. Sfantul Vasile cel Mare releva ca "nu e permis sa se spuna ca raul isi are originea de la Dumnezeu, pentru ca nimic din cele contrarii nu vine din contrariul sau. Nici viata nu naste moartea, nici intunericul nu este principiul luminii, nici boala nu e cauza sanatatii, ci, pe cand, in schimbarile dispozitiilor, au loc trecerile de la un contrariu la contrariul sau, in nasteri fiecare fiinta vine nu din contrariul sau, ci din cel asemenea cu el. Daca, deci, zice, raul nu e nici nenascut, nici nu deriva din Dumnezeu, de unde are el natura lui? Raul nu se trage din bine, zice Pseudo-Dionisie Areopagitul, pentru ca pomul bun nu poate sa produca roade rele (Matei VII, 18). Binele da tuturor lucrurilor armonie iar Sfintii scriitori il numesc pace si datator de pace. Lucrurile bune stau intr-o atractie si intelegere, ele sunt placute, se aseamana, sunt binevoitoare unele catre altele si sunt create in vederea unui bine. Dumnezeu nu e, deci, cauza raului.

Daca Dumnezeu nu e cauza raului, atunci ce altceva poate fi aceasta cauza?

S-a zis ca imperfectiunea lucrurilor create e legata de natura acestora, adica de caracterul lor de fapturi marginite, osciland intre a fi si a nu fi. Dumnezeu a creat lumea, dar nu s-a atins de continutul ei. Cauza imperfectiunii lucrurilor pamantesti sta in aducerea formelor lor la existenta, adica in faptul creatiunii insasi. Fiinta creaturilor este marginita si nedesavarsita si de aceea ea trebue sa comita greseli si sa rataceasca. E adevarat ca tot ceea ce a creat e supus devenirii, ca ceea ce devine este schimbator si ca aceasta poate fi socotita numai posibilitate virtuala a aparitiei raului, nu cauza directa a acestuia.

Altii au asezat origina raului in materie. Gnosticii erau dualisti si vedeau raul in materie, impotriva careia se dezvolta procesul mantuirii. Conceptia aceasta era impartasita si de maniheism, dupa care lupta vesnica dintre cele doua imparatii: a luminii si a intunericului, era lupta intre spirit si materie. Pseudo-Dionisie Areopagitul a demonstrat insa ca raul n-are legatura cauzala cu materia. El a aratat ca nu sta in picioare ideea platonica dupa care "raul este in materie, intrucat este materie", deoarece materia participa la ordine, forma si frumusete. Daca, potrivit aceleiasi conceptii platonice, materia nu exista, atunci ea nu e nici buna, nici rea, iar daca exista, ea vine din bine, si aceasta insemna ca e un lucru bun. Daca materia e necesara pentru desavarsirea intregii lumi, ea nu poate fi raul. Daca e rea, materia nu poate sa produca si sa intretina natura. Raul din sufletele noastre nu vine din materie, ci din alta parte. Critica severa pe care unii autori patristici si crestini in general o fac materiei si indeosebi materiei trupului, nu atribuie propriu zis acesteia origina raului, ci subliniaza lupta incordata a iubitorilor de desavarsire cu raul aliat cu sensualitatea care e cadru si aliment al raului.

Antichitatea pagana si crestina si adesea vremea noastra atribuia si atribuie raul nu numai lui Dumnezeu, ci si necesitatii sau destinului, sau naturii, sau norocului, sau intamplarii. Nemesiu de Emesa a raspuns global, precis si succint acestor atribuiri a originii raului. Dupa ce arata specificul lucrarii fiecareia din aceste presupuse cauze ale raului, notand ca opera proprie lui Dumnezeu este fiinta si providenta, ca opera necesitatii este miscarea lucrurilor continuu identice cu sine, ca aceea a destinului sunt lucrurile care se petrec in chip necesar, destinul insusi fiind o necesitate, ca aceea a naturii sunt: nasterea, cresterea, disparita, plante si animale, ca opera norocului se petrece rar si neasteptat si ca opera intamplarii e ceea ce are loc in domeniul celor neinsufletite si necuvantatoare, Nemesius se intreaba: pot fi atribuite lui Dumnezeu si necesitatii actiuni rusinoase si nedrepte ? Acestea nu fac parte din categoria lucrurilor totdeauna identice cu sine. Asemenea actiuni nu pot fi atribuite nici destinului, pentru ca cele ale destinului nu sunt contingente, ci necesare. Nici naturii nu pot fi atribuite, caci lucrurile naturii sunt animale si plante. Nici norocului nu pot fi atribuite, pentru ca faptele nu sunt rare si neasteptate. Nu pot fi atribuite nici intamplarii, pentru ca intamplarile apartin celor neinsufletite si necuvantatoare.

Raul a fost si este atribuit diavolului si ingerilor lui. Cel mai mare scriitor bisericesc, specialist in anghelologie, Pseudo-Dionisie Areopagitul, sustine ca raul n-are origine propriu zisa nici in ingerii rai. Demonii, zice el, nu sunt rai prin firea lor, caci ei n-ar fi provenit din bine, n-ar fi cazut dela bine si n-ar fi printre creaturile existente. Demonii sunt rai nu prin fire, ci prin lipsa virtutilor ingeresti, prin aceea ca au incetat de a dori si a face lucrurile dumnezeiesti. Ei sunt rai prin aceea ca lucrarea lor cea fireasca a slabit. Raul e, la ei, o pervertire, o slabire din starea lor proprie, o lipsa, o nedesavarsire, o neputinta o pierdere, o scadere a puterii care trebuia sa le pastreze desavarsirea. Binele harazit lor, precizeaza Pseudo-Dionisie, nu s-a transformat complet ci ei au cazut de la deplinatatea acestui dar. Demonii au existenta de la bine. Ei sunt buni, doritori de frumos si de bine, pentru ca doresc sa existe, sa traiasca, sa inteleaga existenta. Ei sunt rai, prin lipsa, caderea si pierderea bunurilor ce li se cuveneau. Sunt rai si intrucat nu exista. Bunatatea demonica de care vorbeste Pseudo-Dionisie Areopagitul e o simpla ipoteza in cadrul unui ontologism general. Dorinta demonilor de a exista nu e o contributie la existenta si la viata in Bine, ci o contributie la alimentarea si intensificarea raului, insusi autorul nostru precizeaza ca pentru demon raul inseamna a fi contra gandului celui bun, ceea ce este pozitie negativa fata de existenta. Faptul ca demonii nu se pocaiesc dupa cadere, inseamna ca ei sunt morti sub raportul existentei. Caderea diavolului echivaleaza, la credinciosi, cu moartea. De aceea, desi el insufla patimile necurate si tot raul, el nu poate totusi forta pe nimeni, caci noi avem putinta sa primim sau sa nu primim sugestiile sale. In afara de aceasta, puterea demonului e limitata la ceea ce ii ingaduie Dumnezeu - asa cum stim din cazul lui Iov si din altele asemanatoare. Asa dar, originea raului se afla partial si in diavol, caci raul s-a instalat in el cu atata putere, incat ambii aproape se identifica.

Origina reala a raului se afla in ceea ce filosofii si teologii au numit si numesc liberul arbitru, libera alegere. In centrul chipului lui Dumnezeu, dat omului la creatiune, straluceste acest minunat dar al libertatii de alegere si de hotarare. Gratie acestei libertati, sufletul poate inclina spre cele bune, dar se si poate abate dela acestea. El gandeste binele si-i cunoaste dulceata; el poate starui in contemplarea binelui si are puterea de a pastra viata. Dar el are si puterea de a se departa dela bine. Parintii Bisericii sunt unanimi in afirmatia ca primul om a cazut prin abuzul de libertatea cu care era inzestrat. Adam a cazut prin preferinta sa rea si a murit prin pacat. Nu Dumnezeu a facut raul sau moartea, ci noi insine ne-am atras-o prin hotararea noastra rea. Dumnezeu ne-a dat libertatea, pentru ca Lui nu-I place constrangerea, ci indreptarea cea din virtute, iar virtutea vine din vointa care alege, nu din constrangere. Cineva care ar reprosa lui Dumnezeu ca nu ne-a facut in asa fel incat prin firea noastra sa nu pacatuim, acela prefera naturii noastre rationale, inzestrata cu libera alegere si cu putinta de activitate, o natura nerationala, imobila si incapabila de dorinti, zice Sf. Vasile. Dupa cadere, sufletul a continuat sa abuzeze de libertatea sa, dandu-i o indrazneala care l-a abatut de la scopul sau initial.
 

Oamenii au inceput sa faptuiasca lucruri contrarii acestui scop: mainile furau, loveau si ucideau pe semeni, urechile nu ascultau, limba. In loc de binecuvantari prefera blesteme, insulte, picioarele se grabeau spre asasinat, iar pantecul nu se mai satura de mancare si de bautura. Sf. Atanasie compara abaterea omului cu un calaret care indepartandu-se de la tinta spre care trebuia sa mearga, ajunge cu cal cu tot in alta parte, sau cu unul care, inchizand ochii in plina zi, isi inchipue ca e intuneric si merge ratacind ca in intuneric, adesea cazand si prabusindu-se in prapastie. Tot asa sufletul omenesc inchizand ochiul prin care poate sa vada pe Dumnezeu si-a nascocit siesi cele rele si nu stie ca parandu-i-se ca face ceva, nu face nimic, fiindca el plasmueste cele ce nu sunt. Asadar, "raul isi are principiul in caderi liber consimtite. Daca raul ar fi involuntar si nu ar depinde de noi, atunci n-ar apasa o asa de mare teama de legi asupra celor ce fac nedreptati, iar pedepsele date de tribunale dupa merit, raufacatorilor, n-ar fi asa de inevitabile" .

Noi amestecam raul cu firea noastra printr-o miscare a liberei vointe. Desi vointa noastra este un bine, fiindca e data de Dumnezeu, totusi vointa cea rea e de aceeasi fire cu pacatul, pentruca ea nu este dupa natura, ci contra naturii, intrucat ea e o indepartare de la opera lui Dumnezeu. E drept ca cele rele sunt legate de cele bune, fara de care nici nu pot exista; raul se indeparteaza nu prin eliminarea vreunei firi, ci prin insanatosirea si indreptarea partii care se pacatosise si se alterase. Dar pacatul nu e necesar si nu vine de la Dumnezeu. Raul n-are o cauza "eficienta, ci una deficienta. Cand vointa coboara de la un obiect superior la unul inferior, ea devine vointa rea. Devine rea nu atat prin obiectul in chestiune, cat prin coborarea insasi. Nu atat obiectul inferior face vointa rea, cat ea - vointa insasi - , se face rea prin faptul ca s-a alterat prin cautarea neregulata si vinovata a obiectului inferior. E ca si cum cineva ar voi sa vada intunericul sau sa auda tacerea.

Omul este suveran pe faptele sale bune sau rele si nimeni si nimic nu-i poate contesta aceasta suveranitate pe care n-o imparte cu nimeni. Este meritul invatatului episcop Nemesiu de Emesa de a fi relevat caracterul absolut independent al omului in tot ceea ce gandeste si face, prin trei puteri care contureaza si definesc liberul arbitru: ratiunea, deliberarea si indemnurile sau sfaturile pe care le primim sau pe care le dam. Mintea sau ratiunea noastra, care e si principiul actiunii, alege intre un lucru si opusul lui. Aceasta alegere e rodul lucrarii ratiunii asupra situatiei sau situatiilor date. Deliberarea care framanta, argumenteaza, fundamenteaza si hotaraste alegerea, opereaza absolut independent, inlauntrul ratiunii. Daca, zice Nemesiu, omul nu este principiul niciuneia din faptele sale, atunci el delibereaza degeaba. De ce delibereaza, daca el nu e stapanul niciunei fapte? Ar fi culmea absurditatii sa facem de prisos tocmai lucrul cel mai frumos si cel mai de cinste din om. Omul delibereaza din cauza actiunii si pentru actiune. Aceasta deliberare se exercita in chip propriu, asupra lucrurilor in legatura cu sufletul, cu trupul, cu virtutile, cu arta, cu viata in general. Daca omul nu e stapan pe actiunile sale si daca deci deliberarea e zadarnica, inseamna ca liberul arbitru e, in mod necesar, alaturi de ratiune, adica in afara de ratiune. In fine, indemnurile si sfaturile arata ca obiectele acestora stau in puterea noastra. Nimeni nu indeamna pe cineva sa nu-i fie foame, sa nu-i fie sete, fiindca asemenea lucruri nu stau in puterea noastra. Raul stand in tinuta sau comportare, iar comportarea fiind cea dupa alegere, urmeaza ca noi suntem rai dupa alegere, nu dupa fire.

S-a facut observatia ca teoria liberului arbitru implica o buna doza, de determinism si ca atat paganii cat si crestinii au trecut problema din domeniul libertatii vointei in acela al teoriei cunoasterii, in sensul ca omul rational vrea numai binele, dar din cauza mediului cade in rau. Se citeaza ideea Sf. Apostol Pavel ca omul e pacatos prin trupul sau, care mosteneste pacatul originar si ca deci pacatosenia omului este naturala. Se invoaca ideea Fericitului Augustin dupa care vointa omului nu conteaza nimic in procesul mantuirii, ci numai harul opereaza totul si ca, daca, in general, se poate admite ca omul dispune de libera sa vointa, in faptele sale, el sta, totusi, sub puterea de seducere a diavolului, sub influentele rele din afara, sub povara trupului si mai ales sub apasarea naturii sale-pacatoase, prin ereditate, gratie vinii lui Adam sau aceleia din antropologia lui Origen.

Este adevarat ca mediul inconjurator, unele influente externe si starea noastra de pacatosenie cantaresc uneori in hotararile pe care le luam. Dar aceasta nu atinge prea mult sensul alegerii noastre, pentru ca insesi, aceste influente sunt opera aceluiasi liber arbitru al oamenilor dinaintea noastra, care au hotarat, in conditii in general asemanatoare cu ale noastre. Aceasta traditie nu-si exercita puterea decat intr-o viata strict mecanica. Omul natural si liber hotaraste liber, orice i s-ar spune sau opune. Libera alegere, zice Grigorie de Nisa, e un lucru care nu poate fi supus, care e independent si sta in libertatea cugetarii noastre. Libertatea, caracteristica cea mai de seama a chipului lui Dumnezeu in om, e cel mai frumos si mai pretios bun, fara de care noi am sta pe treapta fiintelor fara ratiune. Libertatea de vointa e organic legata de ratiune, din care iese in chip natural. Daca natura cugetatoare pierde puterea hotararii de sine, atunci ea pierde insusi darul de a cugeta, adica ar pierde chipul lui Dumnezeu. A reprosa lui Dumnezeu ca a dat omului libertate, inseamna a-I reprosa ca l-a facut fiinta rationala. Omul se deosebeste de animale prin ratiune si prin virtute. Virtutea nu e posibila fara libera alegere. Libertatea de vointa a fost aparata de multi pagani si crestini, fie contra fatalismului stoic, fie pentru avantajele ei. Determinismul exclude raspunderea morala, pedeapsa si rasplata devin fara sens, iar legile ajung nefolositoare.

Impartirea raului in metafizic, fizic si moral nu are mare importanta, pentru ca la baza lui stand libera vointa a omului, structura lui e mai ales morala, cu aspecte uneori felurite, ca cel fizic sau metafizic. Parintii Capadocieni sustin ca nu exista rau fizic, ci numai rau moral. Dupa cum virtutea este una, tot asa si raul este unul.

Daca origina raului sta in vointa omului, iar Dumnezeu nu-l produce in niciun fel, se poate totusi spune ca Dumnezeu, este cu totul indifer-ent fata de prezenta si lucrarea raului in lume? Daca Dumnezeu nu este autorul raului, decurge din aceasta ca El nu ia nici un fel de atitudine fata de rau, ca Lui ii este complet straina opera acestuia in lume si in oameni? In cazul acesta nu exista providenta si nu exista mantuire. Afirmatia lui Lactantiu ca un Dumnezeu autor al raului nu poate mantui lumea, e valabila si pentru cazul unui Dumnezeu neautor al raului, dar indiferent fata de rau. Istoria providenta divine si a iconomiei mantuirii demonstreaza cu prisosinta ca Dumnezeu ia atitudine fata de rau, ca El trimite pe insusi Fiul Sau ca sa ne scape de rau. Dumnezeu e autor al tuturor naturilor si esentelor, dar El nu este si autor al raului, caci cum poate Acela care e cauza de existenta sa fie si cauza de neexistenta, intreaba Augustin. Si noi adaugam: cum poate Autorul existentei sa ramana indiferent fata de opera neexistentei? Totusi, in multe cazuri, viata pare a da dreptate conceptiei ca Dumnezeu sta deoparte de relele uneori cumplite care lovesc pe oameni. Se stie ca unii au parasit credinta din aceasta cauza. Se cunoaste capitolul celebru pe care Fericitul Augustin il consacra distribuirii in aparenta revoltatoare a binelui la cei rai si a raului la cei buni. Spicuim: "Nu stim dupa care socoteala a lui Dumnezeu omul acela bun este sarac, iar omul acela rau este bogat si se bucura, in timp ce noi credem ca pentru purtarile sale ticaloase el ar fi trebuit sa sufere dureri. Nu stim de ce cel bun e doborat de tristete, desi viata lui vrednica de lauda ne convinge ca el ar fi trebuit sa se bucure; de ce cel nevinovat iese din judecata omeneasca nu numai nerazbunat, dar chiar osandit, fie prin apasarea nedreapta a judecatorului, fie prin covarsirea marturiilor mincinoase, in timp ce adversarul sau criminal, nu numai ca ramane nepedepsit, dar insulta razbunator. Nelegiuitul e plin de sanatate, pe cand cel evlavios se topeste de boala. Tineri foarte sanatosi talharesc. Copii mici, care nici macar cu cuvantul n-au putut atinge pe cineva, sufera de diferite boli ingrozitoare. Cel folositor lucrurilor umane e rapit de o moarte prematura, in timp ce aceia care se pare ca nici n-ar fi trebuit sa se nasca, traiesc foarte mult. Cel incarcat de crime e inaltat la onoruri, pe cand cel linistit e acoperit de intunerecul anonimatului. Si altele de acest fel, pe care cine le aduna, cane le insira?". Raspunsul lui Augustin este ca Dumnezeu totusi vegheaza asupra oamenilor si ca distribuirea celor bune si a celor rele se face dupa judecatile Sale de nepatruns si dupa caile Sale greu de cercetat.

Dumnezeu nu voieste raul nici cu o vointa antecedenta, nici cu una subsequenta, dar il ingaduie liberului arbitru. Dumnezeu ingaduie raul pentru a face posibila functiunea libertatii. Neingaduirea raului echivaleaza cu suprimarea libertatii. Iar suprimarea libertatii inseamna- prabusirea omului in neexistenta, pe care Dumnezeu n-o admite pentru ca El este autorul existentei nu al neexistentei. Fara libertate nu sunt posibile nici virtutea, nici desavarsirea, nici mantuirea.

Dumnezeu intoarce totdeauna raul spre bine. Dumnezeu a intors spre-bine rautatea diavolului, pe aceea a lui Iuda si pacatul lui Adam. Pacatul stramosesc - zice Sf. Grigore de Nisa, reproducand o ipoteza - a servit la inmultirea neamului omenesc. Fara acest pacat, neamul omenesc ar fi ramas la perechea umana de la inceput, fiindca lipsa de teama mortii n-ar fi impins aceasta pereche sa se reproduca. Casatoria primei perechi a ferit umanitatea de pieire. Aceasta explicatie nu are valoare demonstrativa, ci e numai o obiectie a adversarilor, caci Episcopul Nisei admite ca, in cazul lipsei de pacat, oamenii s-ar fi putut inmulti dupa modul inmultirii ingerilor. Daca in paganism, raul era socotit mai totdeauna ca avand un caracter vindecativ sau fatal, in crestinism el este, cel mai adesea, un instrument pedagogic de indreptare a oamenilor.

Origen si Sf. Grigore de Nisa fac mare caz de deosebitul rol pedagogic pe care tirania faraonului l-a avut in formarea sufleteasca a poporului evreu. Relele impiedeca unele rele si mai mari. Plantele si ierburile otravitoare sunt lasate de Dumnezeu pentru vindecarea bolilor noastre. Dar raul sau suferinta in general nu e folositoare decat daca aduce o indreptare, o imbunatatire, zice Augustin. Sf. Vasile compara rolul suferintei cu acela al interventiei medicale intr-un corp bolnav. Dupa cum medicul e un binefacator, desi provoaca dureri trupului, tot asa si Dumnezeu e bun, pentru ca prin pedepse partiale administreaza tuturor credinciosilor mantuirea. Dupa cum nu reprosam nimic medicului, tot asa se cuvine sa nu reprosam nimic lui Dumnezeu. Proportia raului in lume este pana la un punct, expresia unui echilibru. In aceasta viata, nu toate pacatele sunt pedepsite, pentru ca s-ar crede ca nu s-a rezervat nimic pentru judecata finala. Si iarasi, daca in aceasta viata Dumnezeu n-ar pedepsi niciun pacat, s-ar crede ca nu exista providenta. Desi alterarile, zice Augustin, nu sunt opera lui Dumnezeu, totusi in puterea Acestuia sta oranduirea lor pentru ordinea lucrurilor si meritele sufletelor. Ordinea pune armonie, care e necesara existentii. Iar existenta este unitatea. Ceva exista numai in masura in care are unitate. Unitatea consta in armonia si intelegerea elementelor compuse. Dumnezeu nu inceteaza de a aduce si randui pe cele ce se departeaza, reintorcandu-le acolo de unde au plecat. In fine raul, dupa unii, joaca un rol estetic in ansamblul universului. El ar aparea chiar necesar dupa legea armoniei universale, care e facuta din contradictii, asa cum e si societatea. Lucrurile exista toate, observa Augustin, pentruca Dumnezeu nu le-a facut egale. Orice s-ar intampla partii, aceasta intra in binele si armonia intregului. Dreptatea divina aseaza raul la locul ce i se cuvine. Raul nu creaza uratenia ci valorifica frumusetea ansamblului. El e ca o umbra care permite sa distingem mai usor relieful obiectelor atinse de iradierea luminii. Dupa cum un pictor stie sa aseze culorile in tabloul sau asa fel ca acesta sa arate cat mai armonios, tot asa Dumnezeu stie unde sa aseze pe pacatos ca totul sa fie in ordine. In univers nu e nicio disonanta, pentru ca Dumnezeu armonizeaza pe cele rele cu cele bune, Dumnezeu e asa de desavarsit artist in cele mari, incat el nu poate fi mic in cele mici. Frumusetea infinitesimala a firilor temporale e facuta din trecerea lucrurilor si se apreciaza prin moartea celor ce nasc. Daca simturile si amintirea noastra ar putea cuprinde ordinea si masura acestei frumuseti, ea ne-ar placea asa de mult, incat cele prin care se distinge le-am numi lipsuri, nu alterari.

Teologia raului are meritul de a examina, teoretic, diferitele aspecte ale lucrarii lui in lume si de a nu lasa pe Dumnezeu impasibil fata de aceasta lucrare. Dumnezeu neutralizeaza aceasta lucrare, intorcand-o cel mai adesea spre bine. Dar raul e o realitate asa de intinsa si de cumplita, asa de adanca si de variata, incat n-a fost si nu este om care sa-l ignore. El imbraca felurite aspecte: orgoliul, minciuna, dusmania, ura, nedreptatea, exploatarea, robia, razboiul. Dintr-o lasitate rusinoasa, oamenii pun pe seama lui Dumnezeu aceste rele, sau fac din El un complice. S-a demonstrat mai sus si o stim cu totii din proprie experienta ca nu Dumnezeu, ci noi, oamenii, suntem vinovati de toate nenorocirile si suferintele noastre. A pretinde altfel, inseamna a fi impotriva evidentii. Raul are ca autor pe om, pentru ca omul singur, prin propria sa vointa, alegere si hotarare determina sensul si scopul faptelor sale. Autorul greselii si al nenorocirilor nu trebuie cautat in afara; el e inlauntru, inchis in noi insine, zice Sf. Ambrozie. Controleaza-ti proiectele, cerceteaza tinuta mintii tale, pune paza gandurilor si placerilor sufletului. Tu insuti esti cauza rautatii, tu insuti conduci viciile tale si pui la cale crimele. Nu mai invoca o natura straina, spre a-ti scuza caderile tale. Nu te mai iuti, nu te mai precipita, nu te mai lasa cuprins de ambitii nemasurate, de manie sau de placeri, care ne tin prinsi ca niste retele, observa cu durere Sf. Ambrozie. Principiile faptelor care vin din vointa noastra si ai caror stapani suntem noi nu trebuie sa le cautam in afara, sau sa le punem pe seama altora, ci sa recunoastem ca sunt ale noastre. Niciun om cu mintea intreaga n-a admis vreodata ca nedreptatea, exploatarea, robia sau razboiul au ca autor pe Dumnezeu. Niciodata Dumnezeu n-a invatat pe oameni sa fie nedrepti, asupritori, exploatatori sau ucigasi. Razboiul, cel mai mare rau ce se poate intampla oamenilor, pentru ca el inseamna practicarea uciderii sistematice si intinderea nestavilita a mortii, a fost si este total condamnat de Dumnezeu. Scriitorii Bisericii condamna razboiul ca pe orice act de ucidere. Dumnezeu, zice Fericitul Augustin, ajuta pe-cei care lupta pentru patrie, dar, adauga el, e mai mare glorie sa ucizi raz- boiul cu cuvantul, decat sa omori oameni cu sabia, si sa castigi pacea prin pace, nu prin razboi. Razboiul este realmente o neexistenta, cum zic scriitorii bisericesti, in sensul ca el produce distrugeri si moarte, care sunt neexistente. Pacea este opusul total al celui mai mare rau, pentru ca ea e izvorul tuturor creatiilor, sporurilor si existentelor.

Lumea a fost creata de Dumnezeu nu pentru ca sa fie spatiu de desfasurare a fortelor raului, ci pentru ca omul sa traiasca fericit si sa laude pe Dumnezeu. De aceea omul trebuie sa faca tot ce poate pentru a elimina aceasta miasma. El trebue sa demaste raul pe orice cale si cu orice pret,- zice un filosof. El trebuie sa-l denunte si sa-l distruga, dar nu cu rau, caci a folosi raul impotriva raului, e o metoda proprie diavolului.

Parintele I. G. Coman

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 12635

Voteaza:

Dumnezeu nu este autor al raului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE