Incetarea casatoriei si divortul

Incetarea casatoriei si divortul Mareste imaginea.


Incetarea casatoriei si divortul

Orice casatorie incheiata cu observarea tuturor conditiilor care-i dau fiinta legala, fie in viata civila sau de stat, fie in cea bisericeasca, este destinata sa dureze intreaga viata a celor care o incheie. Legatura ce se stabileste prin casatorie nu poate sa inceteze in mod normal decat prin decesul unuia dintre soti sau prin decesul amandorura. In cazul acesta, casatoria inceteaza sa mai existe, sau isi pierde fiinta legala.

In cazul insa cand intervin alte cauze care fac imposibila pastrarea si continuarea legaturii matrimoniale intre soti, atunci aceasta legatura nu inceteaza totusi de la sine, ci poate fi desfacuta dupa anumite randuieli, printr-un act legal, care se numeste despartire sau divort. Pentru lamurire, se impun unele precizari in legatura cu diferitele aspecte ale incetarii casatoriei si ale desfacerii casatoriei.

Astfel, in cazul cand o casatorie s-a incheiat existand anumite impedimente de la care nu se poate obtine dispensa, casatoria respectiva este declarata nula, adica inexistenta sau neincheiata, chiar daca s-au facut formele de incheiere, caci formele respective sunt socotite ca fiind fara de obiect. In acest caz, nu avem de-a face propriu-zis cu incetarea casatoriei, ci cu nulitatea casatoriei, care se declara pentru motive determinate, dupa o procedura anumita (nulitate absoluta).

In cazul in care se constata insa ca o casatorie a fost legal incheiata si totusi datorita lipsurilor unor conditii care au viciat consensul sau al unor conditii de alta natura, se procedeaza la anularea acestei casatorii. In acest caz, insa ea este socotita ca a avut fiinta legala de la data incheierii pana la data anularii. Si in cazul anularii unei casatorii se urmeaza anumite reguli si o anumita procedura, numita procedura de anulare (nulitate relativa).

In legatura cu incetarea casatoriei prin moarte fireasca, mai amintim ca legile prevad din timpuri foarte vechi, adica tocmai din epoca romana, posibilitatea ca o casatorie sa inceteze si printr-o altfel de moarte decat prin cea fireasca si anume prin asa-zisa moarte civila sau moarte legala. Aceasta se produce ca efect al declararii cuiva ca mort printr-o hotarare judecatoreasca, cu ocazia careia se urmeaza iarasi o procedura speciala, numita procedura pentru declararea mortii civile.

Potrivit legilor in vigoare in tara noastra, competenta pentru a declara pe cineva mort o are orice tribunal judetean, iar pentru ca o astfel de hotarare sa poata fi adusa, trebuie sa fi trecut cel putin un an de la data cand unul dintre soti, adica persoana pentru care se cere a fi declarata moarta, sa se fi gasit intr-o situatie grava, primejduire a vietii si sa nu fi dat de atunci nici un semn de viata direct ori indirect. In cazul cand nu poate fi invocata o asemenea situatie, atunci trebuie sa treaca cel putin trei ani de la data cand s-a aflat ultimul semn de viata de la o persoana declarata disparuta pentru care se cere a ii declarata moarta prin hotarare judecatoreasca.

Prin efectul declararii cuiva ca mort pe aceasta cale, legatura de casatorie pe care ar fi avut-o la data respectiva, inceteaza automat, chiar de la aducerea hotararii si pe data acesteia. rin urmare, legatura casatoriei poate inceta atat pe calea mortii naturale, cat si pe calea declararii unuia dintre soti ca mort prin hotarare judecatoreasca.

Cat despre desfacerea casatoriei existente real si legal, prin pronuntarea divortului sau a despartirii casatoriei respective in mod legal, sunt de facut urmatoarele precizari: Motivele de divort admise de legile de stat si cele admise de legile bisericesti s-au deosebit si se deosebesc si ca numar si dupa greutatea pe care le-o acorda o legislatie sau alta. Numarul acestor motive a fost foarte mare si uneori s-a mers la specificarea in amanunt a motivelor de divort, atat prin legile de stat, cat si prin cele bisericesti.

Legislatia Bisericii ca si practica vietii bisericesti n-a stabilit niciodata o lista determinata sau precisa de motive de divort. Ea s-a orientat in aprecierea motivelor de divort in primul rand dupa normele sale cu caracter religios si apoi dupa normele stabilite de Stat in diverse epoci, pentru admiterea divortului.

Mai intai, Biserica a admis divortul pentru un singur motiv si anume pentru acela pe care il socoteste ca atare si Mantuitorul Insusi: si anume adulterul. In cazul acestuia, despartirea casatoriei nu intampina nici un fel de greutate sau impotrivire din partea autoritatii bisericesti. In cazul altor motive insa, care puteau fi oricat de grave, Biserica s-a impotrivit intotdeauna divortului, tinand la trainicia casatoriei, dupa cuvantul Domnului ca: "ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Mat. 19, 6), si dupa cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel: "legatu-te-ai cu femeia, nu cauta despartirea" (I Cor. 7, 27) si apoi: "celor casatoriti, nu eu, ci Dumnezeu le porunceste: femeia sa nu se desparta de barbat" (I Cor. 7, 10).

Cu toate acestea, Biserica avand misiunea ducerii la indeplinire a scopului sau si avand si puterea de a randui astfel de mijloace sau norme prin care ori sa serveasca mai bine statornicirea unei bune randuieli in viata Bisericii, ori sa evite tulburarea si pagubirea acesteia, a gasit necesar ca si in materie de divort poate stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte grave in cazul mentinerii casatoriilor care nu-si mai pot atinge scopul si care primejduiesc de-a dreptul atat viata fizica, cat si cea morala si religioasa a sotilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influentand in chip negativ si societatea bisericeasca pe o raza destul de intinsa.

De aceea pornind de la constatarea ca divortul se admite de catre Mantuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat in efectele sale cu moartea morala, si socotind ca mai exista si multe acte care pot provoca moartea morala a unuia dintre soti, precum si unele care pot provoca moartea religioasa, iar altele moartea civila a unuia dintre soti, cu efectele lor negative asupra intregii familii si asupra obstei bisericesti in genere, pe cale practica ca si prin anumite hotarari, unele originare chiar din epoca apostolica, s-a admis pronuntarea divortului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adica socotite ca ele produc efecte asemanatoare cu moartea fizica, desi nu identice cu aceasta si ca precum prin aceea inceteaza legatura casatoriei, tot asa si acestea pot impune in unele cazuri incetarea legaturii matrimoniale.

Urmand acest mod de a privi lucrurile, motivele de divort admise de Biserica pot fi grupate in urmatoarele patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care provoaca moartea morala; motive care provoaca moartea fizica partiala si motive care provoaca moartea civila.

Motivele din prima categorie, adica acelea care provoaca moartea religioasa sunt urmatoarele: apostazia, erezia si tinerea la botez a propriului fiu. Motivele care provoaca moartea morala sunt urmatoarele: alienatia incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea duhovnicului care se da pentru pacate foarte grele, cum sunt cele strigatoare la cer, adulterul, boala venerica, silirea la acte imorale, refuzul convietuirii conjugale si parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica partiala sunt: neputinta indeplinirii indatoririlor conjugale sau impotenta, boala grava incurabila si contagioasa (lepra etc). Motivele mai importante care provoaca moartea civila sunt: declararea unui sot ca disparut, anularea unei casatorii prin hotarare judecatoreasca, calugarirea si alegerea de episcop.

Pentru aprecierea motivelor de divort si pentru admiterea lor si deci pentru pronuntarea divortului in viata de stat au competenta instantele judecatoresti. In tara noastra aceasta competenta o au judecatoriile si tribunalele judetene.

In viata bisericeasca, pronuntarea divortului a fost de competenta mai multor organe de-a lungul istoriei, incepand cu episcopul si cu presbiterii sai, trecand apoi la horepiscopi, iar mai tarziu la unele instante eparhiale si mitropolitane. Procedura de judecare a cauzelor de divort a luat amploare si s-a orientat dupa procedura judecarii altor cauze de catre instantele bisericesti. Aceste instante au durat timp indelungat si ele se mai pastreaza dupa modelul instantelor organizate in acest scop la patriarhia din Constantinopol, in toate Bisericile de limba greaca, mai ales datorita faptului ca in cadrul acestor Biserici, chiar din epoca cuceririlor arabe (mijl. veac. VII) si in toata vremea ulterioara, sub stapanirea turceasca dinainte de 1453 si dupa aceasta data, instantelor judiciare bisericesti li s-a recunoscut de catre musulmani competenta in toate chestiunile civile, inclusiv in cele matrimoniale, adica in toate chestiunile litigioase in legatura cu casatoria, logodna, dota, mostenirile si, fireste, divortul.

Astfel de instante judiciare au existat si in Biserica noastra pina in epoca lui Cuza Voda si s-au numit dicasterii, adica judecati sau instante de judecata. Cum insa prin Codul civil al lui Cuza Voda aplicat din 1865 incoace, s-a introdus casatoria civila obligatorie si au fost date in competenta instantelor civile cauzele de divort, dicasteriile bisericesti din Principate au incetat sa mai existe, activitatea lor ramanand fara obiect.

Intr-o alta forma, dar tot cu caracter de dicasterii, cu competenta in chestiunile matrimoniale de orice natura, au existat si s-au pastrat instantele bisericesti speciale din cuprinsul mitropoliei Ardealului si al mitropoliei Bucovinei si Basarabiei pina la unificarea legislatiei bisericesti din 1925, cand prin aplicarea legii si a statutului pentru organizarea Bisericii autocefale ortodoxe romane, acele instante si-au incetat si ele existenta si si-au pierdut competenta in chestiunile matrimoniale.

Este de mentionat cazul special al Bisericii din Grecia, unde numai casatoria religioasa produce toate efectele juridice si unde toate chestiunile litigioase in legatura cu casatoria si divortul se mai gasesc in competenta instantelor judiciare bisericesti, care sa numesc dicasterii, dupa vechea terminologie bizantina. Aceasta nu impiedica insa ca pentru neortodocsi, competenta respectiva sa revina instantelor civile ale Statului.

Indiferent prin cate faze a trecut modul de organizare a procedurilor de divort in trecutul Bisericii in genere si in trecutul Bisericii noastre in special, aceste proceduri au cuprins totdeauna doua etape sau doua faze si anume:

- o procedura de investigare si de ancheta, cu care era impreunata si aceea de impacare, adica procedura prin care se incerca staruitor impacarea sotilor invrajbiti si porniti spre divort. In Biserica noastra, mai demult, organul insarcinat cu indeplinirea acestei prime forme a procedurii pentru divort era protopopul;

- o procedura de judecare a cauzelor de divort in fata instantei sau dicasteriei eparhiale ori mitropolitane, instanta formata din clerici corespunzatori si prezidata de episcop sau cand nu o prezida episcopul, acesta aproba numai sau respingea hotararile instantei. In cazul cand se admitea motivul de divort si divortul se pronunta, se intocmea un act oficial de divort, numit "carte de despartenie", pe care o emitea episcopul si prin care se arata motivul divortului, iar casatoria era declarata desfacuta.

In acelasi fel se procedeaza si astazi, acolo unde mai exista instante bisericesti, care au competenta in chestiuni matrimoniale. In Biserica noastra, de la incetarea competentei instantelor bisericesti pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legaturii de taina sau divortul bisericesc se pronunta prin hotararea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesati, insotita de actul doveditor al obtinerii divortului civil, fara de care autoritatea bisericeasca este tinuta sa nu pronunte divortul, in conformitate cu art. 90 litera 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.

In legatura cu modul in care se pronunta divortul si cu formele ce trebuie indeplinite pentru obtinerea lui, s-a pus mai demult in discutie necesitatea revenirii la unele randuieli care au fost abandonate pe nesimtite si in speta necesitatea revenirii la pronuntarea divortului printr-un act al episcopului care sa insemneze de fapt dezlegarea legaturii de taina dintre persoanele care cer sa fie despartite, pentru ca fara o astfel de dezlegare, divortul bisericesc nu are decat caracterul unei ingaduinte sau tolerante a separarii conjugale a celor ce divorteaza,, iar nicidecum caracterul de act prin care casatoria existenta anterior in chip deplin, si legal si religios inceteaza sa mai existe de ia data pronuntarii divortului.

O consecinta a socotintei formata din cauza modului in care s-a simplificai forma de acordare a divortului bisericesc, este si aceea ca "cest divort nu ar desface de fapt sau nu ar dezlega legatura pe care o creeaza Taina Cununiei intre cei doi soti si ca urmare, daca ei se razgandesc dupa obtinerea divortului si vor sa-si reia legatura conjugala, se spune ca ei nu mai trebuie sa fie cununati din nou, pentru ca reintra in legatura anterioara a cununiei. Cat de gresita este o asemenea socotinta sau parere, se vede din faptul foarte simplu ca fiecare din sotii divortati bisericeste se pot casatori cu alte persoane si li se poate administra, iar de obicei li se si administreaza, cu ocazia casatoriei a doua, Sf. Taina a Cununiei, apoi si in cazul cand se desparte, a doua lor casatorie religioasa, li se poate administra, chiar si a treia oara cu alte persoane, cu care nu mai fusesera in legatura conjugala, Sf. Taina a Cununiei.

In cazul acestora, adica in cazul binecuvintarii sau in cazul cununiei religioase a lor, ar trebui sa spunem ca nici a doua si nici a treia cununie religioasa nu sunt de fapt cununii, ci numai simulacre de cununii, ca nu sunt deci taine, ci numai inchipuiri amagitoare a!e taine: pentru ca daca admitem ca si a doua si a treia cununie sunt taine cu adevarat, atunci trebuie sa admitem imposibilul, adica sa admitem ca Biserica ar binecuvinta bigamia si trigamia, sau daca nu bigamia si trigamia atunci macar concubinajul, dar si acesta repetat de doua ori, pentru ca daca prin desfacerea casatoriei religioase initiale nu s-a produs de fapt dezlegarea legaturii de taina pe care o creeaza cununia, atunci respectivii soti au fost numai despartiti formal, iar in fond au ramas casatoriti sau cununati si ca atare casatoria fiecaruia dintre ei cu alte persoane, pentru prima data dupa divort, insemneaza ori bigamie, ori concubinaj, adica bigamie din punct de vedere legal, nu si din punct de vedere religios si concubinaj ca atare si relatie de pacat, iar nu ca atare acceptata, iar a doua casatorie a lor dupa intilul divort insemneaza de fapt si nu poate insemna altceva decat trigamie legalizata, ori tolerarea unui al doilea concubinaj din partea Bisericii care ar si consimti sa binecuvinteze asemenea stari de pacat, oficiindu-le cununia a doua si chiar a treia.

Un alt aspect si o alta consecinta care releva si ea intr-un alt fel greseala ce se face atunci cand se crede ca prin divortul bisericesc nu se dezleaga si legatura tainei casatoriei, este acela al reluarii posibile a legaturii conjugale din prima casatorie a doi soti care intre timp divortasera si obtinusera divortul bisericesc, apoi a doua si a treia casatorie bisericeasca, fara a mai fi obtinut divortul bisericesc dupa desfacerea celei de a treia casatorii. In ce situatie se gasesc acestia?

Potrivit socotintei gresite care s-a relevat, ar urma ca acestia isi reiau nu numai convietuirea conjugala, ci si legatura de taina sub care intrasera prin prima cununie ce li s-a administrat si ca ei nu trebuie sa mai primeasca din nou taina cununiei. Dar atunci nu este vorba de bagatelizarea celorlalte doua cununii, a celorlalte doua casatorii si in cele din urma a tuturor celor trei casatorii legale si bisericesti, si mai mult decit bagatelizarea lor, nu inseamna oare toate acestea a atribui insasi Bisericii o atitudine si o comportare sacrilega, care poate fi socotita nu numai o simpla batjocorire a celor sfinte, ci chiar o hula impotriva Duhului Sfant?

In fine, admiterea recasatoririi sotilor din prima casatorie dupa ce ei au mai fost casatoriti cu alte persoane inca de doua ori, nu insenineaza oare admiterea casatoriei a patra, interzisa in Biserica si inca admiterea ei ca beneficiind de o stare harica ce este socotita cel putin in mod sacrileg, ca nedesfacuta prin divortul bisericesc, care s-a pronuntat cu ocazia desfacerii ei?

Avand in vedere aspectele relevate in legatura cu gresita parere ca prin divortul bisericesc nu se dezleaga legatura de taina, multi ierarhi si teologi ortodocsi au pus problema adoptarii unei forme sacramentale corespunzatoare, caracterului divortului religios de act prin care se desface legatura de taina a cununiei si ca urmare s-a produs reintroducerea in practica a vechilor carti de despartire, cu ocazia emiterii carora arhiereul sa pronunte divortul bisericesc in cadrul unui ritual religios, alcatuit din rugaciuni si citiri adecvate, spre a sublinia insasi natura actului care se savirseste.

O astfel de randuiala si o formula a unei rugaciuni corespunzatoare de dezlegare a legaturii de taina a cununiei de catre arhierei si deci de pronuntare solemna a divortului bisericesc, a intocmit, a propus Sf. Sinod si a aplicat in timpul arhipastoririi sale, invatatul mitropolit al Moldovei de odinioara, dogmatistul Irineu Mihaicescu. Ea a fost publicata in rev. Mitropolia Moldovei din anul 1942.

Pe langa motivele aratate, pentru reluarea si solutionarea acestei probleme in sensul in care a incercat solutionarea ei mitropolitul Irineu, pledeaza si o serie de alte considerente de natura teologica, pe care le vom mentiona mai jos.

Mai intai pledeaza pentru aceasta faptul ca episcopului i s-a recunoscut intotdeauna, in chip traditional, sau pe cale de obicei, - care nu face insa parte dintr-o simpla randuiala sau traditie legala ori ceremoniala a Bisericii - o putere si un drept care prin natura sa face parte din puterea arhiereasca si se comunica prin hirotonie si - ca urmare - invatatura despre aceasta putere intra in cuprinsul Sf. Traditii, iar nu in cuprinsul oricarei traditii bisericesti.

Aceasta putere si acest drept consta in calitatea pe care o are episcopul de a dezlega legatura de taina a cununiei. Daca nu s-ar fi recunoscut constant aceasta putere si acest drept pe seama episcopului, atunci toate divorturile sau dezlegarile de casatorii bisericesti pe care le-au savirsit episcopii pina acum, ar trebui socotite niste inscenari sacrilege si chiar hulitoare as Dumnezeu, pe care Biserica nu numai ca le-a tolerat, ci chiar le-a oficializat.

In al doilea rand trebuie sa mai avem in vedere faptul ca parerea gresita despre natura drrortului bisericesc s-a nascut prin influenta a doua teze sau invataturi aparute ca inovatii in Biserica Apuseana si anume: mai intai a invataturii ca Taina Cununiei ar avea caracter inlelebil, ceea ce insemneaza ca harul comunicat sau impartasit celor ce se cununa nu s-ar sterge si nu s-ar pierde niciodata, si ca urmare, nici nu s-ar putea desparti niciodata, deci nu ar fi cu putinta nicidecum vreun divort bisericesc.

Dar si aceasta invatatura, ca si cea despre caracterul indelebil al altor Sf. Taine este fundamental gresita, potrivit doctrinei ortodoxe in sprijinul ei neputandu-se invoca nimic de aatura sa o justifice din punct de vedere teologic sau din punctul de vedere al dogmei, ci numai cel mult sub un anumit aspect sau dintr-un anumit punct de vedere strict pragmatic, care insa nu poate fi admis, fiind in contradictie cu invatatura de credinta. Ca Ortodoxia a gandit si gandeste altfel, rezulta clar din faptul ca ea a admis si teoretic si practic, deci si doctrinar si practic, divortul bisericesc, precum si repetarea tainei cununiei, in cazul casatoriei bisericesti a doua si a treia.

Cu aceasta am ajuns la a doua inovatie, despre caracterul indelebil al cununiei, caci daca harul acesteia nu se pierde, atunci se intelege ca ea nici nu poate fi repetata si nici nu poate fi ingaduita repetarea ei, atat pentru motive religioase, cat si pentru motive morale, spre a nu se nesocoti harul odata conferit si spre a nu se savirsi o nelegiuire prin repetarea tainei respective asupra unor persoane care au primit-o si care nu pot sa piarda harul acesteia.

O alta invatatura sau inovatie din punct de vedere dogmatic in legatura cu Sf. Taina a Cununiei, care a determinat intarirea celei dintii si pastrarea acesteia, in privinta indeiebilitatii Tainei cununiei, a indiso-lubilitatii casatoriei si a nerepetarii Tainei Cununiei, este aceea potrivit careia Biserica Apuseana invata ca nu preotul este cel ce administreaza Sf. Taina a Cununiei, ci cei ce se casatoresc si-o administreaza reciproc, in felul acesta, in prezenta preotului care administreaza harul si face numai posibila aceasta lucrare pe care o savirsesc cele doua persoane care se casatoresc.

Din aceasta gresita invatatura rezulta ca nici preotul, nici episcopul, care nu sunt ei activi in administrarea Sf. Taine a Cununiei si deci nu sunt ei cei care creeaza legatura de taina dintre soti, nu au nici calitatea si puterea de a dezlega aceasta legatura, si, deci, intrucit legatura respectiva se stabileste pentru intreaga viata si intrucit nu exista posibilitatea ca ea sa fie dezlegata de catre preot sau de catre episcop, evident ca. divortul bisericesc nu inseamna dezlegarea legaturii de taina dintre doi soti, adica a legaturii care o primisera prin Sf. Taina a Cununiei.

Cu toate acestea, in Biserica Apuseana, calitatea si dreptul de a. dezlega totusi aceasta legatura de taina, i se recunoaste papei, fapt care infirma intregul esafodaj teologic si intreaga practica curenta a Bisericii Apusene, prin care se etaleaza indisoiubilitatea casatoriei, caracterul indelebil al cununiei, nerepetarea acestei Sf. Taine si neputinta de a fi dezlegata prin divort legatura cununiei.

Pentru a eluda in mod practic consecintele care s-ar impune dm recunoasterea invataturii si practicii Bisericii vechi in privinta casatoriei, cununiei si divortului, lucruri care se recunosc prin admiterea divortului numai prin lucrarea papei, in Biserica Apuseana ori de cite ori se pune problema unui divort, se recurge la trei stratageme si anume: ori la declararea casatoriei ca nula sau inexistenta din momentul incheierii ei, ori la instrumentarea unui proces de anulare a casatoriei existente, ori ia asa-zisa convalidare a casatoriei in privinta careia ar exista ori indoiala ca ar fi casatorie adevarata, ori primejdia, de a ii desfacuta pe calea admiterii simplei separatii dintre soti, nu insa si a divortului.

Un intreg sistem de instante sau de tribunale matrimoniale cu diverse numiri cerceteaza si solutioneaza actiunile introduse pentru nulitatea unor casatorii, pentru anularea altora si pentriu convalidarea unora.

In legatura cu convalidarea trebuie sa spunem ca prin ea se intelege o incercare de a se intari casatoria prin inlaturarea unor impedimente care nu se cunoscusera la incheierea casatoriei sau de la care nu se obtinuse dispensa, in scopul de a insanatosi casatoria, dandu-i un suport neviciat de lipsurile respective.

La actul convalidarii se procedeaza apoi prin reinnoirea consimtamantului si totodata a casatoriei bisericesti sau a cununiei. Cand se reinoieste numai consimtamintul, convalidarea nu este decit formala, intrucat, consimtamantul neurmat de cununie, oficiata anterior, nu are nici un efect sau in orice caz nu; are efectul haric al tainei.

Asa incit despre o convalidare in sens propriu se poate vorbi abia alunei daca, dupa ce se repeta consensul, se repeta formal si oficierea cununiei; in fond insa se oficiaza cununia in mod valid pentru prima data. Dar chiar cind se procedeaza in acest: fel, nu avem de-a face cu o convalidare propriu-zisa a unei casatorii care n-a existat din punct de vedere religios, ci numai formal sau real, ori citeodata si din punct de vedere civil, ci cu oficierea in regula a unei casatorii pentru prima data.

Totusi s-a recurs la procedura convalidarii pentru a-i mangaia pe cei care erau legati si traisera viata conjugala fara a fi realmente casatoriti, precum si spre a le da un novr suport constiintei lor religioase, prin repetarea consensului si prin oficierea cununiei, act ce nu mai lasa indoiala in privinta incheierii valide-a casatorisi supusa convalidarii, tocmai pentru ca in legatura cu validitatea ei aparusera indoieli.

Din cele aratate pana aci, se vede indeajuns de clar ca, pe cata vreme divortul bisericesc este admis si socotit in Biserica Ortodoxa ca producand efectul despartirii complete a casatoriei religioase, in Biserica Apuseana, Romano-catolica, el nu este admis decat ca o exceptie pe care o poate face numai papa, si numai in acest caz el este socotit ca producind efectul desfacerii casatoriei, pe cand in mod obisnuit se pretinde ca divortul nu se poate admite, cum ca el nu ar fi posibil pentru motivele pe care le-am vazut, si de aceea, in cazul neputintei-de a se continua convietuirea dintre soti, se admite numai separatia lor fizica si gospodareasca, cunoscuta sub numele de "separatie de pat si de masa".

De fapt insa aceasta separatie, departe de a produce efecte mei salutare pentru viata familiala sau pentru apararea casatoriei si a familiei, nu face decit sa sporeasca continuu neintelegerile si scandalul care determina separatia si care de obicei se curma prin divort.

In ce priveste alte efecte ale divortului, pe langa acela al desfacerii reale si complete a casatoriei, mai trebuie mentionate urmatoarele trei aspecte: efectul asupra dreptului celor divortati de a se casatori cu alte persoane, efectul asupra dreptului de a se recasatori intre ele persoanele divortate si efectul asupra relatiilor de inrudire in care s-au gasit persoane in cauza pina la data divortului.

Asupra dreptului de a se recasatori cei divortati cu alte persoane, in practica actuala, divortul bisericesc nu preveda restrictii, dar m practica veche a Bisericii, el producea urmatoarele restrictii:

- potrivit Sf. Scripturi este oprita casatena sotului vinovat cu o alta persoana, atata timp cit traia sotul nevinovat;

- oprirea sotului vinovat de a se casatori cu persoana din pricina careia s-a provocat divortul;

- din vremea imparatului Justiman adica de prin sec. VI a inceput a se permite si casatona sotului vinovat, insa abia dupa trecerea a cinci ani de la divort;

- si, in fine, a existat si mai exista, dupa uneie prevederi ale legilor civile, restrictii ca sotia divortata sa nu aiba dreptul de a se recasatori decat dupa un an de la divort sau cel mai curand dupa 10 luni de la divort, spre a se evita neplacerile sau dificultatile ce ar naste la identificarea vreunui copil pe care l-ar naste in a doua casatorie.

Asupra dreptului persoanelor divortate sau a sotilor divortati de a se recasatori intre ei, divortul bisericesc nu a produs nici un efect restrictiv, asa ca s-a admis mereu recasatorirea sotilor divortati. Codul civil roman, in trecut, nu admitea casatoria sotilor divortati.

Ca urmare, nici Biserica nu putea sa admita recasatorirea sotilor divortati, asa incat cei ce doreau acest lucru, isi reluau numai de fapt legatura conjugala, fara ca aceasta sa poata fi legalizata si fara ca sa produca efectele juridice ale casatoriei. Dar spre a le acorda oarecare asistenta religioasa si mangiiere celor ce se impacasera dupa divortul (religios) bisericesc, unii, slujitori bisericesti - cum am mai aratat - au zamislit teoria ca prin reluarea convietuirii, respectivii si-au refacut si legatura harica care li s-a creat prin oficierea Sf. Taine a Nuntii, cu ocazia casatoriei lor.

Prin decretul nr. 32 din 31 ian. 1954, aceasta restrictie din Codul civil a fost abrogata si ca urmare de atunci se permite si in tara noastra recasatorirea sotilor divortati, asa incat si Biserica a putut sa revie la practica ei traditionala in aceasta chestiune.

Efectul divortului bisericesc ca si a divortului civil de altfel asupra relatiilor de inrudire in care se gaseau pina la divort sotii divortati, nu poate fi socotit acela al incetarii relatiilor respective de inrudire, cu toate ca el produce in mod obisnuit o racire a acestor relatii si uneori chiar o transformare a lor in relatii de vrajmasie in locul celor de rudenie.

Aceasta urmare de natura morala a divortului a fost socotita ca stingind drepturile si indatoririle legate de raporturile de inrudire de pina acum, asa incit fostele rude foarte apropiate ale celor doi soti ar inceta sa mai aiba unele fata de altele drepturile si indatoririle legate de raporturile de rudenie.

Intre altele, aceste rude s-ar si putea casatori intre ele, caci legatura de inrudire care le oprea de la un astfel de act mai inainte, s-ar fi stins prin divortul produs intre sotii a caror casatorie determinase relatiile respective de inrudire.

Cu toate aparentele contrarii, acest fel de a vedea lucrurile este fundamental gresit, lucru de care ne putem da seama cu usurinta, daca ne gindim de exemplu numai la situatia copiilor rezultati dintr-o casatorie despartita prin divort.

Oare daca parintii s-au despartit, facind sa dispara legatura de casatorie in care s-au gasit, au disparut si efectele acelei legaturi si in primul rind au disparut si copiii sau si indatoririle fostilor soti fata de copiii lor sau drepturile si indatoririle copiilor fata de parinti? Fostii soti au devenit oare si fosti parinti, iar copiii lor au devenit cumva numai fosti copii? Daca s-ar fi produs asemenea efecte, atunci s-ar fi stins de fapt sau in mod real, drepturile si indatoririle de inrudire, ce s-au stabilit prin casatoria dintre sotii ce s-au despartit, dar dupa cum se vede, acestea continua si nu pot fi sterse prin efectul divortului.

Ele nu pot fi sterse nici in ce priveste legaturile de inrudire in care au fost si continua sa fie copiii sotilor divortati, cu rudele lor de singe, dupa mama si dupa tata, cu unchii, verii si nepotii lor, precum si cu alte feluri de rude. Tot la fel se pastreaza si dupa divort raporturile rudeniei de cuscrie intre aceia care, aceste raporturi se stabilisera prin casatoria sotilor ulterior divortati.

Prin urmare este evident ca si dupa divort, raporturile de inrudire stabilite prin casatoria celor ce au divortat, continua sa existe si ca atare ele constituie impedimente la casatorie, exact ca si in cazul cand sotii respectivi nu ar fi divortat.

Biserica in principiu este impotriva divortului, in sensul ca divortul nu e socotit un act normal si pozitiv prin care, in viata individuala, cea sociala si cea religioasa a credinciosilor sa fie ajutati in vreun fel oarecare, ci el este un act negativ, care provoaca multe suferinte si neajunsuri intregii vieti omenesti, privita in ansamblul ei, adica si sub aspect profan si sub aspect religios si sub aspect individual si sub aspect social.

Atunci insa cind mentinerea unei casatorii nu mai este cu putinta din pricini grave, care fac sa nu mai poata fi asigurat nici scopul natural, nici cel religios al casatoriei, ci din contra, cind din pricina persistentei unor cauze grave sau a neputintei de a se trece peste ele, continuarea casatoriei devine primejdioasa pentru viata sotilor, a copiilor, a societatii si a credintei lor religioase, precum si implicit a mantuirii lor, atunci Biserica este nevoita sa admita despartirea casatoriei spre a se evita un rau mai mare decit acela la care s-a ajuns prin cauzele care impun aceasta departire.

Modul insa in care a,"procedat si intelege sa procedeze Biserica la reglementarea chestiunii divortului, nu a facilitat si nu intelege sa faciliteze sau sa incurajeze divorturile, care in unele epoci reprezinta un adevarat flagel social, subminand viata comuna si cea religioasa a oamenilor. In asemenea imprejurari Biserica priveste fenomenul exact ca pe o maladie de tamaduirea careia cauta sa se ingrijeasca impreuna cu toti factorii pozitivi ai societatii. Cum insa asemenea maladii, ca oricare, altele sunt determinate de legi pe. care nu le stapineste si nu le dirijeaza Biserica, ele apar cu regularitate, ca efecte ale razboaielor sau ale degenerarii oamenilor din alte pricini, cum sunt fie mizeria, fie conditiile de hedonism endemic in care se complac sa traiasca anumite categorii ale societatii din unele parti ale lumii.

Fireste ca Biserica este datoare sa se preocupe si de inlaturarea cauzelor care determina aceasta maladie, actionand fie prin mijloace proprii, fie in colaborare cu fortele pozitive sau sanatoase din fiecare societate si in fiecare vreme.

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 33927

Voteaza:

Incetarea casatoriei si divortul 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Gabriel AlexePostat la 2011-02-16 21:47

    Este in final acceptat divortul religios intre soti,daca au trecut 9 ani de la despartirea fizica si 7 ani de la divortul civil ?Daca raspunsul este afirmativ,cine poate dezlega cununia si in ce conditii ? Va multumesc. Doamne AjuTA.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun