Slujba Prohodului

Prohodul

Slujba Prohodului din Vinerea Mare

Slujbele si ceremoniile liturgice din Sfanta si Marea Vineri reproduc patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului, intr-un chip impresionant si cu o puternica inraurire asupra sufletelor credinciosilor. In aceasta Vineri au loc doua din slujbele cele mai impresionante care dau zilei respective greutatea ei. Este vorba de slujbele vecerniei Sambetei celei Mari.

Dupa randuielile liturgice stabilite foarte de timpuriu, ziua de vineri este una din putinele zile aliturgice din timpul unui an bisericesc. In aceasta zi, in biserica nu se savarseste nici un fel de liturghie pentru ca atunci are loc si se retraieste de catre credinciosi jertfa Mantuitorului pe cruce. Ca si intreaga saptamana, este o zi de adanca tristete pentru moartea Domnului. La ora indatinata de regulile de cult, se oficiaza ceasurile liturgice imparatesti, urmata de vecernia numita a Sambetei celei mari, in care, la cantarea slavei de la Stihoavna: "Pre Tine Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina", se scoate Sfantul Epitaf in mijlocul bisericii si se aseaza pe o masa, in fata Sfintei Cruci, adusa aici solemn.

Primele flori ale primaverii impodobesc Sfantul Epitaf, iar genunchii nu se sfiesc sa se plece inaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. Aici, in jurul Sfantului Epitaf se desfasoara cea mai impresionanta dintre slujbele cultului divin public ortodox, utrenia sambetei celei mari, considerata de unul din marii teologi ortodocsi "punctul culminant al creatiei liturgice ortodoxe."

In centrul acestei slujbe sta Prohodul, adica acea serie lunga de cantari bisericesti sau imne, scurte ca intindere, compuse in limba originala in forma de versuri impartite in trei stari sau grupe, inegale ca numar de strofe. Asa de pilda, grupa sau starea intai cuprinde 73 de strofe, a doua 60, iar a treia 43, prima strofa repetandu-se la sfarsitul fiecarei stari. Fiecare strofa este precedata de un stih din psalmi, dar care in practica nu se mai citeste. Prohodul se canta pe o melodie jalnica, primele doua stari pe glasul V, iar a treia pe glasul III, dar cantarea are in sine si o nota de optimism si bucurie.

"Cantarea Prohodului", asa de cunoscuta tuturor credinciosilor, reprezinta incheierea unei adevarate drame care incepe cu prinderea Mantuitorului si se sfarseste cu punerea lui in mormant. La aceasta drama si indeosebi, la incheierea ei, credinciosii nu sunt spectatori, ci iau parte cu trup si suflet. Tanar si batran, intr-un fel oarecare este partas la desfasurarea acestei drame. Legatura crestinului este asa de intima cu Mantuitorul, incat il petrece cu cantari si laude, ca pe fiinta cea mai scumpa.

Aceste cantari si laude alcatuiesc "Prohodul", care inseamna slujba de inmormantare si care cuprinde in sine bogatie si duiosie in cantare. Dintre toate cantarile liturgice ale Bisericii noastre, Prohodul este cea mai cunoscuta, mai populara si mai iubita de catre credinciosi, care iau parte la ea cu toata angajarea launtrica, formand un singur trup si suflet cu toti cei care sunt in biserica.

Adunati in toate bisericile, pentru a canta slujba de inmormantare a lui Hristos, "crestinii alcatuiesc un singur cortegiu mistic de ingropare si sentimentele lor de durere pentru Patimile Stapanului, de dragoste si venerare se revarsa prin laudele prohodului, precum stropii nenumarati ai apelor se impreuna intr-o singura albie, formand un fluviu." Aceasta desavarsita popularizare a Prohodului se datoreste, pe langa alte motive, mai ales faptului ca aceasta este singura cantare ritmata dintre toate cantarile noastre bisericesti.

Exprimand sentimente de durere pentru rastignirea si moartea Dumnezeiescului Rascumparator, dar si de nadejdea apropiata in invierea Sa, Prohodul este o exprimare practica si cantata a teologiei rascumpararii. Alcatuirea Prohodului este atribuita marelui imnograf bizantin Iosif Studitul (1826). Desi face parte din slujba utreniei Sambetei celei mari, cantarea Prohodului a facut ca acest serviciu divin sa fie cunoscut in popor cu denumirea de slujba Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, si, deoarece o parte insemnata a acestei slujbe o alcatuieste inconjurarea bisericii cu Sfantul Epitaf, care simbolizeaza cortegiul de ingropare a trupului Mantuitorului, aceasta utrenie mai este cunoscuta in unele parti din tara si cu denumirea de inconjurarea bisericii.

Slujba este impresionanta atat prin cantarea Prohodului, cat si prin inconjurarea bisericii, in dangat de clopot si toaca, in linistea serii si in parfumul primelor flori de primavara. Niciodata parca sufletul crestinului nu se simte mai apropiat si mai solidar cu patimile Mantuitorului. De aceea ramane slujba cea mai frecventata si mai gustata de catre credinciosii ortodocsi care iau parte la ea inca de atunci de cand limba romana a fost introdusa in intrebuintarea serviciului divin.

Ca si celelalte cantari bisericesti si cele ale Prohodului au fost traduse in limba romana. Ele insa au ramas mult mai apropiate de forma originalului grecesc, pastrandu-se cu o cantare ritmata. La inceput au avut forma frazei libere, asa cum au fost toate imnele din cartile noastre de cult, dar cu timpul s-a incercat revenirea la forma originala a cantarilor Prohodului. Ceea ce a determinat preocuparea aceasta a fost faptul ca Prohodul era o cantare destinata multimii credinciosilor, care executa cu mult mai mare usurinta o cantare ritmata, avand ca model melodia primei cantari, asa cum se poate observa la Prohod. Asa au aparut preocupari pentru o redare cat mai corespunzatoare in romaneste a poeziei Prohodului, in vederea cantarii lui corecte si nevoia tiparirii lui ca o carte aparte de cult.

Asa apare primul Prohod, la 6 februarie 1836, la Buzau prin osardia si purtarea de grija a episcopului carturar Chesarie, fiind opera ieromonahului Macarie, care a reusit sa faca o traducere ritmata a cantarilor Prohodului, randuind strofele din fiecare stare, cu un numar egal de silabe si de accente ritmatice. A fost prima si cea mai buna traducere de acest fel, dupa cea nereusita a lui Ioan Prale, din 1820.

Dupa epuizarea editiei lui Macarie din 1836, cel care s-a ocupat de redarea cat mai exacta sub aspect ritmic a Prohodului, a fost marele Anton Pann, bun cunoscator al muzicii bisericesti, care a tiparit Prohodul in doua editii, 1846 si 1853, cu titlul "Epitaful sau slujba inmormantarii Domnului si Mantuitorului nostru lisus Hristos", care cu numire de Prohod s-au tiparit mai intai cu binecuvantarea Prea Sfintitului Episcop Chesarie, iar acum prelucrata in felul ce se vede de Anton Pann, profesorul de muzica bisericeasca a Seminarului Sfintei Mitropolii."

Editiile lui Anton Pann incercau sa fie prelucrari ale celei a lui Macarie pe care insa nu au reusit sa o intreaca. Dimpotriva, traducerea lui Anton Pann era inferioara si nu s-a impus, ramanand in uz cea a lui Macarie, retiparita si indreptata de protopsalti ai Bisericii noastre, cu aprobarea Sfantului Sinod, in diverse centre episcopale din tara: Dimitrie Suceveanu la Iasi, 1847, Manastirea Neamt 1856, Bucuresti, 1873, 1891 si 1896, Dionisie episcopul Buzaului, Buzau,1860 si 1868, Stefan Popescu Bucuresti, 1862, 1868 Oprea Dumitrescu, Ramnicu Valcea, 1872, arhiereul Ghenadie Argesiu in "Albina muzicala", 1875; Ioan Popescu-Pasarea, Bucuresti, 1902.

Traducerea lui Macarie cu indreptarile aduse de urmasii sai mentionati, a ramas normativa in Biserica Ortodoxa Romana. Intre timp Prohodul a mai fost tiparit de o editura laica, intre 1936-1938, apoi de editura "Academica", Craiova. De asemenea trebuie mentionate si editiile lui Gh. D. Mugur si V. Voiculescu, Bucuresti, 1927, ca si cea a lui Gh. Cucu, Bucuresti, 1928.

In 1941, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat instituirea unei comisii care sa revizuiasca textul Prohodului. Luand textul Triodului grecesc, traducerea lui Macarie si celelalte traduceri romanesti, si mai ales cea a lui I. Mihalcescu si Gh. Popescu-Zimnicea, editata in tipografia cartilor bisericesti, Bucuresti, 1936, comisia a reusit sa dea editia oficiala a Prohodului, Bucuresti, 1942.

Dupa venirea in frunte a Bisericii Ortodoxe Romane a vrednicului de pomenire Patriarhul Iustinian, atentia a fost indreptata si asupra acestei carti socotita de acum ca si o carte de cult, fiind tiparita de mai multe ori, incepand cu anul 1956, cu textul editiei oficiale din 1942. Ultima data textul Prohodului a fost tiparit in "Calendarul crestin ortodox", agenda, pe anul 1994, editat de Institutul Biblic, cu inalta binecuvantare a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Romane. Tiparirea intr-o editie separata, cu indreptarile si uniformizarile care se impun, este o necesitatea stringenta pentru viata religioasa a credinciosilor Bisericii noastre.

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula



02 Mai 2013

Vizualizari: 23024

Voteaza:

Slujba Prohodului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.