Invierea fiicei lui Iair - Duminica a XXIV-a dupa Rusalii
 

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin

Vrednici de iubire si dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos!

Zice o marturie sfanta, pe care o citim noi la inceputul Sfintei Liturghii, dupa Ectenia a III-a: “… Dandu-ne in veacul de acum cunostinta adevarului, iar in cel ce va sa fie, viata vesnica”. Asa incepe orice infaptuire: intai cunostinta, gandirea, sensul faptului, apoi implinirea; cunostinta adevarului, apoi viata vesnica. Iei cunostinta de adevar si apoi il implinesti in viata. Asa si in Liturghie: in prima parte se citeste Evanghelia, apoi se savarseste jertfa, cand auzim insusi cuvantul Mantuitorului: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu…”. Prin cuvantul Lui si prin chemarea Duhului Sfant de catre preot, in altar: “Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri si fa adica painea aceasta cinstit trupul Hristosului Tau si ce este in potirul acesta scumpul sange al Hristosului Tau, prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant”.
Creatia, viata, toate asa se implinesc. De aceea cuvantul rostit, predica, e inainte de dumnezeiasca Impartasanie. Si corul a pregatit-o: “Doamne, buzele noastre vei deschide si gura noastra va grai lauda Ta” – din cuvantul Psalmistului. Asa ne rugam si acum: sa deschida bunul Dumnezeu buzele noastre si gura noastra sa graiasca lauda Lui; iar inimile sa asculte.

Dupa ce Mantuitorul scosese legiunile de demoni din barbatul (sau barbatii, in Evanghelia dupa Matei) din tinutul Gherghesenilor, si caruia ii spusese: “Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu”, a plecat din tinutul lor, vestind in toata cetatea cel ramas acolo cate facuse Iisus. Iar Iisus, trecand marea inapoi (Marea Galileii, Ghenizaretul), acum de la rasarit spre apus, L-a primit multimea pe tarmul de aici. Toti Il asteptau. Urmeaza acum Evanghelia de astazi:

“Si iata a venit un barbat, al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa Lui, caci avea numai o fiica, ca de doisprezce ani, si ea era pe moarte. Si, pe cind se ducea El, multimile Il impresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea pierdere de sange (copila de doisprezece ani, femeia de doisprezece ani in suferinta ei) si cheluise cu doctorii toata averea ei, si de nici unul nu putuse sa fie vindecata, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea singelui ei. Si a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toti tagaduind, Petru si ceilalti care erau cu El, au zis: Invatatorule, multimile Te imbulzesc si Te stramtoreaza si Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Caci am simtit o putere care a iesit din Mine. Si femeia, vazandu-se vadita, a venit tremurand si, cazand inaintea Lui, a spus de fata cu tot poporul din ce cauza s-a atins de El si cum s-a tamaduit indata. Iar El i-a zis: Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit. Mergi in pace. Si inca vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicand: A murit fiica ta. Nu mai supara pe Invatatorul. Dar Iisus, auzind, i-a raspuns: Nu te teme; crede numai si se va izbavi. Si venind in casa n-a lasat pe nimeni sa intre cu El, decat numai pe Petru si pe Ioan si pe Iacov si pe tatal copilei si pe mama. Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti; n-a murit, ci doarme (luati aminte, fiecare cuvant e descoperitor de taina!). Si radeau de El, stiind ca a murit. Iar El, scotand pe toti afara si apucand-o de mana, a strigat, zicand: Copila, scoala-te! Si duhul ei s-a intors si a inviat indata; si a poruncit El sa i se dea sa manance. Si au ramas uimiti parintii ei. Iar El le-a poruncit sa nu spuna nimanui ce s-a intamplat.” (Luca 8, 41-56)

Iubitilor, fiecare cuvant al Mantuitorului sa ne fie de adevar dumnezeiesc, de ultimul si cel mai inalt adevar al vietii! Si asa sa luam aminte. Deci tocmai scosese autorul mortii – pe demon - din acei barbati care umblau prin morminte – caci demonul este ispititorul, aducand moartea; el este ucigasul. Dumnezeu n-a facut moartea. Si, intorcandu-se pe malul celalalt al Ghenizaretului, multimea Il astepta. Iar in multime - mai-marele sinagogii din cetatea de la malul marii (de buna seama, credem ca e vorba de Capernaum, acolo unde adesea poposea Iisus). Caci iata, un barbat, cum am auzit, cu numele Iair, care era mai-marele sinagogii, cazand la picioarele Lui Il ruga sa intre in casa lui. Avea o fiica de doisprezece ani care era pe moarte. Dupa ce izgonise autorul mortii din demonizat, in fata Lui apare opera demonului dintr-o copila de doisprezece ani, care era pe moarte. Toate faptele Evangheliei sunt in Duhul Sfant impartasite, inscrise in taina si adevar. Iair cade in genunchi, cum spune si Sfantul Evanghelist Marcu, si se roaga pentru copila, si Il roaga sa vina in casa lui. Era mai-marele sinagogii, fariseu, deci, dar vine la Iisus. Dezbinarile de suprafata dispar, adesea, in fata situatiilor de hotar, limita – suferinta, moartea. Iair intelege o realitate mai adanca decat dezbinarea.

Se vorbeste, in termeni filosofici, de unitatea contrariilor (coincidentia opositorum). Dar contrariile se opun, provoaca dezbinarea; distinctele se unesc. In Sfanta Treime e unitate si distinctie: Dumnezeu cel Unul in Treime. Unul, deci, nu singur, ci in Treime preamarit, cum ne rugam in dumnezeiasca Liturghie: “Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh.” De aceea Dumnezeu este Iubire, intrucat e Treime. Caci un solitar, un insingurat metafizic, din veci, s-ar iubi doar pe el. Deci distinctie este intre persoanele Sfintei Treimi, distinctie este si intre barbat si femeie, dar in unitate. Asadar, sa nu se confunde opozitia cu distinctia.

Iair avea constiinta ca la suprafata e dezbinare intre farisei si Iisus – Domnul adevarului. Dar dincolo de dezbinare mergea adanc, la distinctie. El intelegea taina aceasta: ca in Iisus era Altcineva – era Dumnezeu, Ziditorul; distinct de noi, dar si unit cu noi. De aceea el cade in genunchi in fata lui Iisus, trecand peste orice dezbinare. Oricine, in orice fel de dezbinare ar fi in lumea din afara, in adanc e unirea lui Dumnezeu. Il roaga sa vina in casa lui. Si Iisus merge spre casa lui.

De curand il poftise altcineva, tot un mare din mijlocul lumii de atunci – un sutas roman. Deci, iata, un roman si un evreu. Sluga sutasului era bolnava, chinuindu-se cumplit. Mantuitorul ii spune: “Venind, il voi vindeca”. “Doamne, nu-s vrednic sa intri in casa mea, spune sutasul . Zi numai un cuvant”. Iisus Se minuneaza. Se bucura Dumnezeu sa se uimeasca si El de noi, nu numai noi de El. Si a zis doar atat: “Mergi, dupa credinta ta fie tie!”, si s-a vindecat slujitorul in ceasul acela; prin cuvant numai, de departe.

La Iair, insa, merge, ca sa se vada semnul si de departe, si de aproape, cum e taina Dumnezeirii. De departe, sa vada ca Dumnezeu numai prin cuvant savarsea, cum prin cuvant s-au zidit si cerurile si pamantul; de aproape, caci Dumnezeu S-a facut si om, lucrand si prin trupul omenesc. De aceea, mergea cu Iair alaturi, inaintand spre casa lui.
Si tot atunci, in acea vreme sfanta, a petrecerii pamantesti a Fiului lui Dumnezeu cu noi, din acea multime, strecurandu-se, vine cu sfiiciune, apropiindu-se pe de o parte de Mantuitorul, o femeie care de doisprezece ani avea pierdere de sange. Viata se scurgea din ea. Atat suferinta, cat si statutul ei de femeie o tin in aceasta si mai adevarata smerenie, in sfiala. Si isi zicea: “Macar de vesmintele Lui de ma voi atinge, si ma voi vindeca”.

Ce intelegere uimitoare, adanca! Cat de patrunzator a lucrat in ea cugetarea, gandirea ei, in acesti doisprezece ani de suferinta, cunostinta adevarului.
Acest numar de doisprezece ne duce cu gandul la cei doisprezece patriarhi (fiii lui Iacov), prin care a dat Dumnezeu marturia adevarului (si ceilalti patriarhi ai Vechiului Testament) si la cei doisprezece apostoli – prin care a dat Revelatia .

Iar femeia s-a atins de vesmintele Lui. De aceea poporul se apropie de vesmintele preotilor, de cele care i-au invesmantat pe sfinti: harul lui Dumnezeu cuprinde tot. O data cu trupul indumnezeit al Mantuitorului, si vesmintele Lui, si cuvantul Lui; tot vazduhul si toata creatia, caci prin El toate s-au facut. Asa intelegem si Sfintele Taine – a Botezului, a Mirului, a Spovedaniei si a Impartasaniei: Harul se raspandeste in apa in care se boteaza pruncul sau omul, in mirul cu care se pecetluieste cel botezat, in mainile preotului care te ating la spovedanie, in impartasirea cu trupul si sangele Domnului: “Paine a vietii vesnice sa-mi fie trupul Tau si scumpul Tau sange spre iertarea pacatelor”. Observati cum toate se leaga. Cum a zis femeia: “…macar de vesmintele Lui sa ma ating”; dar cu atat mai mult de trupul si de sangele Lui. Si asa a facut, s-a atins si a incetat curgerea sangelui.

Iar Iisus, pentru ca femeia era intr-o parte, intreaba, dar nu pentru ca nu ar fi stiut, ci ca sa auda si sa inteleaga toti: “Cine s-a atins de Mine?”. Apostolii raman nedumeriti. Petru, ca intotdeauna, luand cuvantul in numele lor, raspunde: “Invatatorule, te-mpresoara lumea, te imbulzeste, si mai intrebi cine s-a atins de Tine?”. Altfel spus: “Toti s-au atins de Tine”. Dar Iisus spune: “De Mine s-a atins cineva”. Fiecare e un unic, fiecare e cineva si fiecare comunica personal cu Cel unic, Unicul Fiu al lui Dumnezeu. Tatal a rasadit in fiecare dintre noi un unic, un cineva. Fiecare raspunde in unicitatea lui. Nu spre osanda sau judecata; dar de la fiecare Dumnezeu cere un unic, tocmai pentru bogatia, frumusetea noutatea negraita a creatiei. Caci cu fiecare prunc ce vine pe lume, cu fiecare odraslire, Dumnezeu creeaza mereu si fiecare e un cineva, e o unicitate, iubitilor. De aceea cuvintele din Evanghelie sunt atat de puternic subliniate, marturisite.

In cazul de fata, nu toti s-au atins cum s-a atins acea femeie. Si, cutremurandu-se cu un fel de spaima, de uimire ca a fost descoperita, a iesit si, in fata tuturor a rostit marturia ei si cum, atingandu-se doar de vesmantul Lui, s-a vindecat indata. A incetat acea curgere a sangelui spre ruina vietii. Si i-a dat viata Cel care ne-a dat si noua sangele Lui ca sa avem viata. Iisus i-a spus: “Indrazneste, fiica, credinta ta te-a mantuit (credinta in El). Mergi in pace”.

Unde-i pacea? In credinta ta, aceea care a primit raspunsul. Iisus era, doar, de fata, si e etern de fata. El este totodata de fata si acum. Caci asa a coborat: “nu dupa loc, ci dupa fire”. Si fiind de fata, cu noi, ne inconjoara. Iar daca gandirea noastra cuprinde tot, Duhul lui Dumnezeu cum sa nu cuprinda tot? Deci dupa fire e de fata si dupa timp este intr-un neincetat acum. Deopotriva si timpul si spatiul. El sa fie pururea si in fata fiecaruia si intr-un acum cu fiecare. Numai de noi tine sa raspundem. Acesta era si suspinul Psalmistului: “Arata-Ti, Doamne, fata Ta si vino sa ne mantuiesti pe noi!” (Ps. 79) - fata Ta sa o vedem in acest loc, in acest timp. Spatiul nostru se rasfira in miliarde de locuri; si timpul nostru, de asemeni, se risipeste. Dar in fata lui Dumnezeu, Moisi s-a rugat fata catre fata si vorbea cum ar vorbi cineva cu prietenul lui. Dumnezeu, insa, i-a spus: “Nu vei vedea fata Mea, ci spatele” – urmele, sau dupa Mine.

La fel in Evanghelie si sarmana femeie, pe la spate se apropie, nu in fata. Si asa sa te rogi sa-l simti pe Dumnezeu - Care este pururea, neimpartit si nedespartit, pretutindeni in spatiu si timp - fara nici un fel de departare. Aproape de tine, in gura ta este cuvantul lui Dumnezeu-Cuvantul si in inima ta. Acea femeie s-a simtit asa. Si i-a raspuns, pentru ca ea a simtit dumnezeirea Lui.

A simti pe Dumnezeu e darul tau originar, caci asa ai fost zidit: ai primit suflarea dumnezeiasca de viata nu din lume, nu din pamant, ci de la El. A rasadit in tine sufletul tau, ca vas al luminii dumnezeiesti. Si atunci, adevarul tau este, cum spunea Sfantul Calist, ca Dumnezeu Tatal, prin Fiul, in Duhul Sfant, se face “suflet al sufletului tau”. Dar tu sa fii cu luare aminte! Din adanc asa suntem ziditi: sa fim in consens si in consimtire cu Dumnezeu, dar liberi. In consens, adica in sensul luminii, ca El ne da sensul vietii, sa existam dupa chipul Lui, si in consimtire, pentru ca ne da viata. Sa fim cu El, dar liberi, pentru a raspunde. Pentru care Sfantul Maxim zice: “Sufletul nu se poate intinde niciodata dupa cunostinta lui Dumnezeu daca nu se va atinge Dumnezeu de el, facand pogoramant, si nu-l va ridica spre Sine. Caci nu poate strabate mintea omeneasca atata cale incat sa ajunga la perceperea vreunei iluminari dumnezeiesti, daca nu o atrage insusi Dumnezeu cat e cu putinta mintii omenesti sa fie atrasa, si nu o lumineaza cu razele dumnezeiesti.”

Pe acea femeie razele dumnezeiesti au luminat-o, prezenta lui Iisus a atins-o, atingand credinta ei. A raspuns atunci, si, in durerea ei de doisprezece ani, parca a strigat cu toti profetii si cu toti apostolii, simtind atingerile dumnezeiesti. Si harul lui Dumnezeu s-a coborat.

“Credinta ta…” – “ochiul” pentru harul lui Dumnezeu e credinta. Si tocmai in aceasta stare, in care Iisus vindeca o durere, o boala.

Acum urmeaza sa vindece moartea. Pentru ca in Evanghelie e vorba de doua suferinte: de boala acestei femei si de moartea copilei. Cutremurati sa intelegem: doua rele stapanesc lumea: boala, cu toti puisorii vicleni ai ei, si moartea. Vindecata fiind biata femeie, dobandind pacea, de la casa lui Iair vin neputinciosii vestitori. Vestitorii mortii: “Nu mai supara pe Invatatorul. A murit fiica ta”. Dar Iisus, auzind, i-a spus lui Iair: “Nu te teme, crede numai, si se va izbavi”. Cuvantul e uluitor, ca fiecare cuvant al Mantuitorului. Intai: “Nu te teme” – nici in fata bolii, nici in fata mortii. Temere e in Vechiul Testament numai: “Inceputul intelepciunii e frica de Dumnezeu”, zice Solomon. Teama de pacat; iar plata pacatului, cum a talcuit luminatul de Dumnezeu Pavel, este moartea. Deci teama de pacat, teama de moarte a stapanit tot Vechiul Testament. Propriu-zis, cand a aparut teama? Atunci cand a aparut moartea. Dar sa nu confundam adevarul cu realiatea. Moartea e o realitate, dar nu e adevar. Orice cuvant sa-l rostim la rostul si talcul lui. Iisus, Cel care a biruit pacatul si moartea, mereu va spune: Nu va temeti!

Si, iubitilor, aici iarasi ne rugam bunului Dumnezeu sa ne lumineze. Iata, in fata suferintelor, a bolilor si a mortii. Spuneam cuvantul acesta, al dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, atat de luminos: “Adam a pus un nou inceput zidirii”. Caci zidirea este Da al lui Dumnezeu si pe toti ne-a adus ca pe unii ce nu existam, si prin da al lui Dumnezeu existam. Talcuiam cu parintele coleg Stefan: Aceasta e talcuirea cea mai adanca, iubitilor. Nici aceea dintru nefiinta la fiinta. DE la faptul ca nu existam, Dumnezeu ne-a adus sa existam. DUMNEZEU creeaza. Caci prin fiecare suflet e o noua creatie si innoieste creatia. Si Dumnezeu e Creatorul. O spun si savantii, si stiinta, Paulescu: El e cauza, Dumnezeu, si cauza fiecarui suflet omenesc si cauza creatiei intregi, cauza primara.

Iar Adam a pus un alt inceput: a pus inceputul placerii. Si el vrea o infinita placere, pentru ca este dupa chipul Fiului lui Dumnezeu, cel infinit. Iar infinitul placerii de trup, de el insusi si de lume aduce stricaciune. Si durere, pe care Dumnezeu a ingaduit-o, pentru ca in ea e biruita placerea. Dar ce se descopera aici? Un adevar negrait – sa-l pastram cu sfintenie: Pacatul, prin placere, a produs durerea si moartea. Iar Fiul lui Dumnezeu, luand, in pogoramantul Lui, in smerenia Lui pana la chipul robului, si moartea insasi, a inviat, a indumnezeit insusi trupul, faptura. A pus cu adevarat un nou inceput Creatiei indumenezeind trupul, materia. Ca dovada, sarmana femeie s-a vindecat numai atingandu-se de vesminte, nici macar de trup, pentru ca Dumnezeu toate le indumnezeieste. Si aici e talcul, mai ales pentru cei care merg la aceasta profunzime.

Iubitilor, omul, prin pacat, a rasturnat aceasta ordine a existentei. Sensul existentei este Dumnezeu, este binele, adevarul, frumusetea, viata. Celelalte – hrana, bautura, imbracamintea, adapostul – tot ceea ce ne da lumea, sunt mijloace, nu scop, nu sens. Iar omul a rasturnat ordinea firii. A facut din mijloace scopul vietii – din mancare si bautura, din confort, din placere. Pentru ca la radacina pacatului sta orgoliul (“Veti fi ca niste dumnezei” ) – tu sa fii dumnezeu, cunoscand binele si raul, decizand ce-i bine si ce-i rau. Iar binele il confunzi cu placerea. Prin mijloace am transformat existenta. Moartea insasi am facut-o sensul existentei. Nu observam rasturnarea grava, capitala: sensul este viata, iar noi am facut moartea ca sens, ca sfarsit?

Dar Iisus ii sune lui Iair: Crede numai, si se va izbavi fetita ta! Atunci, adancul adancurilor nu e moartea, in nici un chip. In Hristos se rastoarna total: sensul e viata, nu moartea! Dumnezeu a folosit suferinta (urmarea placerii) si moartea ca mijloc de a birui pacatul si moartea. Iar noi am facut din mijloc sens. Toti filosofii sa inteleaga taina aceasta, daca vrem sa ajutam la mantuirea lumii. Nu-i de la noi, ci de la Dumnezeu si Sfinti Parinti. Ei ne invata. De aceea, in orice stare te vei afla: bolnav, la capatai, crede in viata!

Mergea cu Iair alaturi, iar Iair se cutremura. Si inaintand spre casa lui, cei de acolo plangeau si se tanguiau. Ajungand, i-a rugat pe ceilalti sa iasa afara, si au ramas numai Petru, Ioan si Iacov, cei trei ucenici de taina, impreuna cu tatal si mama copilei. Si le-a zis: “Nu plangeti, n-a murit, ci doarme”.

In greaca este cuvantul acesta: κατεύδο, care inseamna un somn asemanator mortii. Observati, in Scriptura cuvintele sunt cu dreapta cumpanire. Cand e vorba de moartea in pacat, cum au fost Anania cu Safira sau Irod – au expirat, au murit; cand e vorba de Sfantul Stefan, zice: “a adormit”. Moartea credinciosilor nu e moarte, iubitilor. E capitala starea in care pleci de aici. Credinta te uneste cu Cel in care este viata, cum s-a intamplat cu acea femeie bolnava. Nimic nu e sfarsit. Finalul, intotdeauna, in Hristos, in Dumnezeu, e viata.

Apoi Iisus a intins mana, si mana Lui s-a atins de copila; a prins-o cu mana. Si a zis, in limba aramaica, cum aflam de la Sfantul Marcu: “Talita kumi – Copila, tie iti zic, scoala-te!”. Si a inviat copila. Tot Marcu spune ca s-a dat jos si umbla prin incapere. Iar Luca spune ca a zis: “Dati-i sa manance” – adica viata.

Si parca simti aievea acest adevar: Spune Psalmistul: “Mainile Tale m-au facut si m-au zidit” (Ps. 118, 73). Mainile Tale, adica ale Tatalui – Fiul si Duhul Sfant, care sunt, tot Psalmistul spune, vistieria Tatalui, scumpetea Tatalui, cum spunem in popor. Fiul si Duhul Sfant sunt scumpetea Parintelui Ceresc. Si iata cum lucreaza aceasta scumpete a Parintelui Ceresc, Scumpii Lui in fata copilei, in fata mortii. Acolo, in fata mortii, Fiul intinde mana, dar cu Duhul Sfant, caci unde e Fiul e si Duhul Sfant. Si prind copila mainile Tatalui si o inviaza. Asa cum ne zideste, asa ne si inviaza – prin Fiul si prin Duhul Sfant. Iar parintele Staniloae talcuieste: “vistieria din launtrul nostru (“Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” – Ps. 32, 7) sunt duhul si cuvantul lui Dumnezeu, primiti la botez de fiecare”.

Doamne, fa-ne vrednici sa cautam vistieria inimii noastre, data de Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant – Mainile Lui care ne-au facut si ne-au zidit! Mainile Lui care au inviat pe copila. Puterea, iubirea, viata pe care ai revarsat-o. De doisprezece ani o cauta femeia aceea (care I-a ridicat Mantuitorului, la izvoarele Iordanului, de unde era ea, un monument, care il reprezenta pe Mantuitorul si pe ea in genunchi, in fata Lui, primind bucuria vindecarii. De acest monumen Eusebiu al Cezareii stia, la trei sute de ani dupa Hristos). Orice bolnav, orice mama si tata si oricine dintre noi, in fata bolii, in fata mortii, sa nu uite: Mantuitorul a luat pacatul nostru si a rastignit moartea, daruindu-ne viata. Sensul existentei este invierea si viata, traita de aici ca arvuna, iar atunci ca implinire.

Prin Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale acelei femei, Doamne, fa-ne pe toti vrednici, in genunchi inaintea Ta, sa primim vindecare si viata! Tu esti sensul vietii noastre. Si ca sens esti adevar, inviere si viata. Amin.

Parintele Constantin Galeriu
 

• Invierea Semidei, fiica lui Iair
  Publicat in : Duminica a 24-a dupa Rusalii
• Fiica lui Iair, sau despre un alt inteles al mortii
  Publicat in : Duminica a 24-a dupa Rusalii
• Invierea fiicei lui Iair
  Publicat in : Duminica a 24-a dupa Rusalii
• Invierea fiicei lui Iair
  Publicat in : Predici de duminica