Friederich Wilhelm Joselh Schelling

Friederich Wilhelm Joselh Schelling Mareste imaginea.

 

Friederich Wilhelm Joselh Schelling

 

Friederich Wilhelm Joselh Schelling este figura cea mai reprezentativa a miscarii filosofice a romantismului. S-a nascut la 27 ianuarie 1775 la Leonberg langa Wurttemberg in casa unui preot de tara. Impresioneaza prin precocitatea geniului sau. In 1790 la numai 15 ani urmeaza teologia la Universitatea din Tubingen in compania lui Hegel si Holderlin. S-a avantat cu pasiune in studiul celor mai diferite sisteme filosofice: Kant si Fichte, impreuna cu Spinoza si Bruno, Plotin si Bohme si chiar Pluton si Aristotel. Dar spiritul sau si-a pastrat sensibilitatea fata de poezie si religie. In 1797 publica o lucrare Idei asupra unei filosofii a naturii ce atrage asupra sa atentia lui Goethe, care intervine pe langa guvernul din Weimar obtinand pentru Schelling un post de profesor la Universitatea din Jena, centru de seama al miscarii romantice, pe fosta catedra a lui Fichte. In 1798 isi deschide cursul la Jena, pledand, la fel ca si Fichte si Hegel, propria sa filosofie. Aceasta graba de a-si preda propria sa conceptie neinchegata inca definitiv il determina sa isi revizuiasca definitiv ideile, incat, la drept vorbind, nu gasim in cazul sau un singur sistem ci mai multe care nu se afla intre ele in cea mai deplina armonie. Multilateralitatea intereselor sale face din el sistematizatorul conceptiei romantice despre viata. Cercul sau de prieteni vedea reinviind in el sufletul lui Platon. La fel ca filosoful antic grec care a stiut sa adune in personalitatea sa de poet-filosof dragostea pentru poezie si stiinta si Schelling se misca in aceeasi directie spirituala; el cauta sa impace din nou poezia si gandirea si pe acestea amandoua cu viata. Preda in continuare cu mare succes la Warzburg, Munchen, Erlangen. Din 1841, Friederich Wilhelm al IV-lea il cheama la Universitatea din Berlin, pentru ca aici prin prestanta sa sa stavileasca influenta periculoasa a panteismului logic hegelian. Dar precocele ganditor epuizat oarecum, imbatranit deja, se comporta sub asteptari, nefacand fata sperantelor puse in el. Moare in 1854. Alte opere Sufletul universal (1798); Prima schita a unui sistem al filosofiei naturii (1799); Sistemul idealismului transcendental (1800); Expunerea sistemului propriu (1801); Bruno, sau despre principiul natural si divin al lucrurilor (1802); Filosofie si religie (1804); Expuneri asupra adevaratelor relatii ale filosofiei naturii cu doctrina imbunatatita a lui Fichte (1806); Cercetari filosofice asupra esentei libertatii omenesti (1809).

 

Personalitatea lui Schelling. Personalitatea spirituala complexa, bine constituita a lui Schelling este alcatuita din imperecherea unor trasaturi contradictorii intr-o unitate destul de mobila, in care convietuiesc o puternica capacitate de abstractie alaturi de un viu simt artistic. Este mai degraba o nestatornica si irascibila fire de poet. Se avanta cu aceeasi pasiune pe terenul stiintelor in timp ce sufletul sau se lasa miscat de mari intreban religioase. Aceasta bogata viata interioara a contribuit sa faca din el ganditorul tipic al romantismului, creatorul prin excelenta al conceptiei romantice despre lume. Intr-adevar, pentru Schelling expresia cea mai adecvata a filosofiei este cea artistica, el insusi crezand intr-o identitate a adevarului cu frumosul. Oscilatiile personalitatii sale intelectuale il puteau identifica pana la disolutie cu anumite principii si conceptii, dar se stie se feri de ele intr-o rigida retragere. Faptul ca s-a inchis de fiecare data in sfera unei anumite gandiri a carei inraurire a absorbit-o explica de ce de-a lungul intregii sale vieti, conceptia sa a cunoscut repetate transforman, fiind colorata tocmai de acei ganditori sub influenta careia se afla. Fiecare opera reprezinta de obicei si o noua intorsatura a gandirii sale in evolutia filosofica a lui Schelling se vorbeste, de obicei, de cel putin trei etape difente: a) filosofia transcendentala a naturii (1799-1801); b) filosofia identitatii (1802-l809), cea mai importanta, de la aceasta plecand si Hegel in elaborarea idealismului sau absolut, ce ofera o noua combinare speculativa a motivelor idealiste ale gandirii postkantiene: c) filosofia pozitiva de batranete (1810-1854). Foarte productiv in tinerete, majoritatea lucrarilor sale tin aproape exclusiv de primele doua etape, in timp ce a treia desi mai lunga este si cea mai saraca in opere pe deplin elaborate.

 

Aceste etape de gandire nu sunt absolut disparate, rupte una de alta ele fiind strabatute de un manunchi de idei comune. Desi filosofia lui Schelling debuteaza printr-o prelucrare a filosofiei eului a lui Fichte si termina prin a ajunge o constructie mistica de factura gnostica, o ciudata mitologie fantastica inspirata de Jacob Bohme. In toate aceste modificari ramane constanta o preocupare. Este vorba de straduinta lui Schelling de a concepe mereu realitatea ca rezultat al dezvoltarii Absolutului, de a privi universul ca un vast organism de viata, ale carui membre alcatuiesc o totalitate armonios inchegata, strabatuta in toate colturile sale de aceeasi suflare de viata. Diferit inteles a fost numai conceptul de dezvoltare: fie ca un fenomen dialectic logic, fie ca un fenomen temporal istoric.

 

Filosofia transcendentala a naturii. Filosofia naturii a lui Schelling nu trebuie confundata cu stiinta naturii a lui Newton de al carui empirism si mecanicism se rupe in modul cel mai hotarat. Ea se innoada la traditii mai vechi, renascentiste, care prin alchimia medievala coboara pana la filosofia neoplatoniciana a naturii. Alaturi de Paracelsus, o influenta decisiva a avut asupra lui Schelling misticul Jacob Bohme pe care acesta l-a citit dupa 1803. In conceptia vechii mistici germane, in a carui raza de influenta cade Schelling. natura reprezinta o ordine ierarhica a unor forte de viata ce urca din treapta in treapta pana la viata organica. Toate corpurile materiale aflate intr-o continua schimbare, sunt produsul pasager al unirii unor germeni invizibili, indestructibili si imuabili. Aceasta filosofie a natuni se prelungeste intr-o teosofie si un spintualism care-l cucereste pe Schelling. El va incerca sa descifreze in realitate sensul unei mari drame divine, la care participa succesiv natura si omenirea.

 

Un alt izvor al filosofiei natuni a lui Schelling il constituie doctrina stiintei a lui Platon, mai precis afirmatia acestuia ca natura este creatia Eului si in felul acesta serveste intereselor constiintei. Schelling va elabora in amanuntime conceptia acestei finalitati naturale, concepand natura ca sistem al activitatii inconstientului, care apare ca un mijloc in realizarea ratiunii constiente Eul ca activitate va fi substituit pnn natura insasi. Aceasta din urma devine, astfel, o activitate infinita care se produce pe sine din si prin sine.

 

Natura se umple de o viata intenoara, din ale carei functii inconstiente se va desface in cele din urma. ratiunea constienta. Formele acestei vieti trec pnntr-o continua perfectionare. Intr-un proces fara fisuri in care deasupra cercetam cauzalitatii mecanice  Schelling  aseaza o viziune vitalista teleologica. Categoriile naturii se transforma in siruri de structuri mereu mai perfectionate. Opozitia dintre anorganic si organic se sterge. In timp ce Schelling trecand prin treptele succesive ale materialitatii lumina, -electricitate - magnetism, inainteaza in linie dreapta, catre organic si forma constienta de viata. Avem in fata imaginea unei lumi care e toata numai viata, activitate in toate partile sale, conceptie la care mecanismul fizic neinsufletit nu se va putea inalta niciodata. Din aceasta perspectiva chiar si anorganicul nu este decat viata adormita deja sau netrezita inca.

 

Artificiul la care se preteaza Schelling si care face noutatea conceptiei sale, consta in intrebuintarea data filosofiei lui Fichte: Eul si Non Eul sunt substituite pnn opozitiile dinamice care constituie natura. Din jocul acestor opozitii se constituie o dialectica interna a naturii, ce inainteaza procedand prin sinteze si instituind noi opozitii, producand pe aceasta cale intrega fenomenalitate a realitatii. Miscarea producatoare a naturii e conceputa de Schelling in mod identic cu geneza logica a constiintei din doctrina lui Fichte, aceasta marcand trecerea de la idealismul subiectiv al celui din urma la o forma obiectiva de idealism.

 

Filosofia identitatii

Aplicarea metodei logice a lui Fichte la diversele domenii ale naturii, istoriei si artei l-au obligat pe Schelling la o sistematizare a conceptiilor sale cunoscuta sub numele de filosofia identitatii. Fichte afirmase ca unicul principiu care poate explica deopotriva existenta si cunoasterea este Eul care produce Non Eul. Deci, la el, obiectivul este pus in dependenta de subiectiv. Datorita atat culturii sale stiintifice mai intinse cat si intuitiei sale artistice mai profunde, Schelling si-a dat seama ca realitatea obiectiva are o anumita independenta fata de spirit si nu poate fi redusa la un simplu produs al acesteia. De aceea, principiul generator nu poate fi Eul ca la Fichte, dar nici Non Eul, adica nici spiritul si nici natura, nici obiectul si nici subiectul. Deasupra opozitiei acestora sta Absolutul, care este identitatea lor perfecta si la care filosofia ajunge nu pe cale discursiva ci printr-o "intuitie intelectuala", o "intuitie geniala". Prin intuitie, pornind de la unitate, se ajunge la partile subordonate ei, pe cand procedand pe cale conceptuala ne ridicam de la parti catre unitatea lor superioara.

 

Lumea devine o manifestare a Absolutului, care sterge in indiferenta sa si ingroapa in sanul sau orice determinare particulara, imbratisand, deopotriva, spiritul si natura, subiectivul si obiectivul. Astfel Schelling ajunge la un panteism care, reactualizand neoplatonismul renascentist, pe Bruno si pe Spinoza, vede in realitatea lumii inconjuratoare. Absolutul infinit turnat in forme finite. Universul nu este efectul acestei indiferente, ci chiar manifestarea sa. Pentru Schelling, Absolutul prezinta doi poli: spirit si natura. Printr-un impuls izvorat din interioritatea sa infinita, Absolutul se desfasoara explicitand ceea ce continea implicit, in doua ramuri paralele finite: lumea spiritului si lumea naturii. Insa in ciuda manifestarilor sale, Absolutul ramane identic cu el insusi ca identitate obiect-subiect; natura nu este altceva decat subiect-obiect obiectiv iar spiritul decat subiect-obiect subiectiv.  Intre aceste doua ramuri nu se stabilesc diferente calitative ci numai unele cantitative; ele nu se deosebesc esential ci numai gradual. In ambele ramuri intalnim atat elemente "reale" cat si elemente "ideale", cu deosebirea ca in domeniul naturii domina realul iar in domeniul spiritului domina idealul. Orice forma de existenta e creata de opozitia polara dintre spiritual si natural, aceasta polaritate fiind forta care, prin realizarea unor sinteze mereu noi, mana catre inainte intreaga realitate.

 

Absolutul se diferentiaza in cele doua ramuri ale sale nu in timp ci in eternitate. Procesul diferentierii sale se produce pe trepte succesive, numite de Schelling potente. Potentele ies una din alta sau altfel zis cresc una din alta; alcatuiesc siruri si indiferent de esenta lor, ca sunt natura sau spirit, ele evolueaza logic sau mai bine zis teologic, sunt angajate in realizarea unui tel comun care este tot de esenta spirituala, atingerea constiintei de sine a absolutului. Miscarea aceasta in sus a potentelor nu se identifica cu procesul temporal al evolutiei. Identitatea, adica unitatea nemijlocita dintre real si ideal nu poate fi gandita; Absolutul poate fi prins numai in "intuitia geniala", cum o numeste Schelling in viziunea intelectuala.   Cu alte cuvinte, cunoasterea absoluta poate fi conceputa numai ca o autocunoastere a Absolutului, caci pentru a cunoaste Absolutul in mod intuitiv trebuie sa ne situam in el, sa devenim una cu el. Evolutia realitatii, care incepe de la materie se inscrie, asadar, pe o linie spirituala in ultima instanta, mai ales daca luam in considerare ca materia nu este decat spirit care doarme si viseaza, pietrificata intr-un somn din care se va trezi odata. Aceasta trezire a spiritului adormit la lumina constiintei se produce prin om, forma de existenta cea mai spiritualizata din cate putem afla in cuprinsul realitatii. Potentele in ele insele nu sunt altceva decat diferite grade ale cunoasterii Absolutului, adica idei. Ca si idei ale lui Dumnezeu, ele desemneaza si legitatile universale ale dezvoltarii universale.

 

La nivelul atins de om, forma de manifestare suprema o constituie creatia geniala si inconstienta a artistului. In care spiritul  si natura, constientul si inconstientul isi sarbatoresc intoarcerea la indiferenta primordiala. Prin functia artistica, forta naturala inconstienta a geniului se realizeaza in constienta planificata a creatiei si a placerii. Creatiei artistice, operei din lumea spiritului ii corespunde creatia organica, viata din lumea naturii. Arta si viata sunt analoage, opera fiind creatia organica. In opera de arta Absolutul se contempla pe sine: in ea se naste unitatea nepereche a naturii si a spiritului. In cutele operei careia ii da nastere artistul prin inspiratia sa sta ascuns un adevar absolut. Arta, deci, este cea mai inalta valoare, in care se infatiseaza in forma cea mai pura fundamentul primar al oricarei existente. Arta nu trebuie sa imite sau sa infrumuseteze realitatea, caci aceeasi forta ii da nastere ca si natuni, cu mentiunea ca este vorba de o forta mai perfecta decat cea actionand in natura.  Intuitia artistica taie drumul cel mai drept spre cunoasterea Absolutului. In gandirea lui Schelling se impletesc laolalta fire ce provin din doctrina fichtiana a stiintei, din estetica lui Kant si Schiller, in tesatura unei metafizici cu caracter artistic. Speculatiile de filosofic a natuni ale lui Schelling. In ciuda caracterului lor uneon cam fantezist, au ademenit multi oameni de stiinta, primind uneori chiar o venficare experimentala.

 

Filosofia pozitiva. Catre sfarsitul vietii cu scepticismul propriu batranetii, Schelling renunta la cateva din principiile directoare, anterior formulate, ale conceptiei sale in primul rand va manifesta o neincredere totala mai ales fata de orice directie rationalista de filosofare. Sustine ca in mod rational poate fi cunoscuta numai legitatea generala a realitatii, esenta sa, dar faptul ca in general exista o realitate, o lume, ca in cadrul acesteia fiecare lucru are cutare sau cutare infatisare, structura, aceasta nu se mai poate demonstra rational. Tocmai de aceea, orice filosofie rationala ii apare ca o filosofie negativa. Ea trebuie schimbata de o filosofie pozitiva; obiectul filosofiei pozitive ar fi faptul vietii, si impreuna cu acesta, acea baza irationala din care provine orice nastere si dezvoltare.

 

Inspirat de mistica neoplatonica, va declara Absolutul drept Dumnezeu, iar potentele metamorfozandu-se, ajung idei divine, prototipuri pentru lucrurile sensibile. Ideile, printr-un impuls negativ provenit chiar de la divinitate, ies din sanul acesteia spre a da nastere lumii materiale, patata de tot felul de imperfectiuni si care isi afla salvarea prin resorbtia statica in unitatea perfecta a lui Dumnezeu, la care ea se intoarce. Aceasta ultima redactare a conceptiei sale Schelling o numeste filosofie pozitiva, pentru a putea scoate in evidenta contrastul cu rationalismul, care constituie filosofia negativa, pe care o dezvoltase sistematic fostul sau coleg si amic de tinerete Hegel impotriva acestuia. Schelling va subestima ratiunea acordand prefennta facultatilor emotive din om si factorilor irationali din existenta. 
 

Vasile Musca

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 4102

Voteaza:

Friederich Wilhelm Joselh Schelling 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE