Meditatiile metafizice si modelul ontologic cartesian

Meditatiile metafizice si modelul ontologic cartesian Mareste imaginea.


Meditatiile metafizice si modelul ontologic cartesian

Conceptul substantei la Descartes. Teoria metodei la Descartes. Ideea de mathesis universalis

Gandire si existenta

 

Intemeietorul gandirii moderne este, in mod incontestabil, Rene Descartes (1596 - 1650). Descartes este totodata intemeietorul noului stil de gandire care va avea o continuitate neintrerupta pana in a doua jumatate a secolului al XIX lea. Toata gandirea moderna se integreaza unei idei capitale descoperite de Descartes: ideea de subiectivitate. Filosofia lui Descartes este prima mare filosofie a constiintei. In orizont filosofic, aceasta idee a luat forma intemeierii Eu-lui ca gandire si a deducerii sistematice a tuturor consecintelor privitoare la existenta lumii din postulatul gandirii.
 

Principala problema pe care vor sa o rezolve Descartes si gandirea moderna este problema valorii cunostintelor noastre despre lume, existenta. Atunci cand vorbim despre lume, noi vorbim despre cunostintele noastre despre lume si nu despre lumea ca atare. Prin urmare, avem in vedere o imagine conceptuala a ei. In functie de nivelul cunostintelor, aceste imagini difera de la o epoca la alta.

Descartes investigheaza taria si adecvarea imaginii noastre despre lume la ceea ce se numeste exigentele logice. Pentru aceasta, Descartes isi propune sa reformeze din temelii cunoasterea pentru a cauta un punct sigur de plecare pe baza caruia sa poata reintemeia toate cunostintele noastre privitoare la lume. Idealul lui de cunoastere este unul matematic. Descartes initiaza in filosofie "spiritul geometric"( opus "spiritului de finete" instituit, ca mod de gandire, de catre Pascal), aflat in cautarea acelei mathesis universalis, adica a unei stiinte care ar avea capacitatea sa unifice si sa solidarizeze toate stradaniile noastre de cunoastere intr-un singur tot. Ideea de stiinta universala apare in Reguli…si ea are in vedere respectarea unei strategii de cunoastere care, in esenta, trebuie sa ia in cercetare numai lucruri atat de simple incat sa putem dobandi o certitudine similara celei obtinute in aritmetica si geometrie. Nu este vorba aici de o aplicare a matematicii la filosofie, ci de o aplicare a spiritului ei in filosofie. Matematica reprezinta idealul de cunoastere pe care trebuie sa-l urmeze filosofia pentru a produce, la randul ei, cunostinte veritabile. Idealul cunoasterii matematice il indeamna pe Descartes sa gaseasca pentru filosofie temeiuri tot atat de solide precum le are geometria cu axiomele sale. Axiomele geometriei euclidiene sunt adevarate prin faptul ca sunt evidente prin ele insele. Adevarul lor nu poate fi negat pentru ca noi nu putem gandi coerent un enunt contrar enuntului acestor axiome. Prin urmare, axiomele geometriei ofera dovada, si istoria ilustreaza acest fapt, ca in cunoastere exista certitudini. Trebuie, deci, sa preschimbam modelul intemeietor al geometriei si sa restructuram filosofia plecand de la acest model.

Recursul lui Descartes la modelul matematic care permitea, prin analogie, intemeierea unei stiinte universale a fost determinat de atmosfera sceptica ce domina gandirea franceza contemporana lui. In conformitate cu gandirea sceptica, se sustinea ca nu exista cunostinte care sa nu poata fi supuse indoielii (nu exista cunostinte certe, sustrase odata pentru totdeauna din orizontul erorii). Descartes considera ca indoiala sceptica ofera, daca este condusa la infinit, certitudini. Indoiala in calitatea ei de raportarea la sine a mintii noastre genereaza un tip special de metafizica. Ea nu mai este o reconstructie propriu-zisa a lumii cat, de fapt, o meditatie asupra sanselor mintii noastre de a intelege lumea in sine, de a intelege acel ceva ireductibil in lume. Metafizica, pe urmele celor vechi, trebuia sa fie o justificare a Absolutului in fata constiintei. In aceasta calitate trebuie sa raspunda la intrebarea: Cum mintea noastra gandeste ceea ce este in sine? Cum gandeste mintea noastra ceea ce nu poate sa cunoasca intocmai? Cum poate mintea sa gandeasca Absolutul care este un indeterminat, nenascut nepieritor? Metafizica este in acest caz o garantare a certitudinii si validitatii conceptelor noastre privitoare la Absolut.

Intr un mod paradoxal, argumenteaza Descartes, cel care se indoieste de toate lucrurile, asa cum procedau scepticii, obtine totusi o certitudine, anume faptul ca nu se poate indoi de faptul ca se indoieste. Prin urmare, din indoiala putem extrage o certitudine. Aceasta certitudine are, ca si axiomele geometriei, proprietatea de a fi adevarata prin evidenta. Continuand rationamentul si analizand sursa acestei certitudini, Descartes postuleaza certitudinea gandirii. Cel care se indoieste si nu se poate indoi de indoiala sa are posibilitatea sa exercite aceste operatii daca postuleaza existenta gandirii. Prin urmare, gandirea este cea care produce astfel de operatii. Dar, in acelasi timp, suntem constransi logic sa postulam si faptul ca gandirea exista pentru ca noi nu putem concepe si postula ceva daca nu asociem acestui ceva si existenta. Asadar, cel care se indoieste gandeste, iar gandirea exista. Existenta gandirii este singura certitudine pe care o avem, iar noi ca oameni ne confundam cu aceasta existenta.

Dar ce este existenta? Existenta este ceea ce subzista, ce ramane neschimbat si identic cu sine in ciuda tuturor transformarilor, adica o substanta. Deci, gandirea este o substanta. Aceasta substanta il defineste pe om. Omul este res cogitans (lucru care gandeste). Acest fapt, spune Descartes, poate fi experimentat in interioritatea fiecarui individ, tot asa cum axiomele geometriei pot fi experimentate de fiecare om in parte. Concluzia ma indoiesc deci cuget, cuget deci exist reprezinta axioma fundamentala pe baza careia putem intreprinde reconstructia filosofiei.

Drumul de intemeiere al filosofiei este similar cu cel al matematicii. Dupa postularea axiomelor urmeaza deducerea teoremelor. Axioma fundamentala este existenta gandirii. Este singura noastra certitudine obtinuta printr-o intuitie originara. Cuget deci exist, nu are nevoie, pentru a fi acceptat ca enunt cert, de nici un fel de intemeiere logica. El constituie o evidenta pentru fiecare dintre noi. Riguros vorbind, acest enunt nici nu poate fi argumentat prin procedeul firesc al rationarii din moment orice rationament este intemeiat pe el. Cuget deci exist, constituie, asadar, pre-conditia tuturor actelor de gandire metodica. Valoarea lui este de principiu - intemeiaza toate operatiile logic ale gandirii fara ca la randul sau sa fie intemeiat prin aceleasi proceduri logice. Temeiul principiului este dat de intuitia originara a evidentei lui Eu gandesc. In afara de gandirea noastra, de Eu-l nostru, nu avem nici o alta certitudine. Toate sunt deductii si desfasurari logice ulterioare extrase din gandirea vazuta ca temei. Prin urmare, lumea exterioara gandirii, respectiv corpul nostru si lumea exterioara corpului nostru pot fi gandite ca simple iluzii. Nu avem criterii, spune Descartes, pentru a deosebi starea de realitate de starea de vis, atunci cand vorbim de realitatile exterioare gandirii. Aceste realitati pot fi simple mistificari. Putem postula chiar existenta unui geniu rau care ne inseala. In acest univers nu avem certitudini pentru ca enunturile noastre afirmative pot fi negate cu usurinta.

Cum se explica faptul ca, totusi, despre lumea exterioara gandirii avem semne ca exista prin trairile noastre interioare, prin vointa noastra? Pentru a avea certitudinea ca ele exista cu adevarat trebuie sa postulam existenta lui Dumnezeu. Ideea veracitatii divine, exprimata de Sf. Petru in propozitia: Dumnezeu nu minte!, sta la baza acceptarii faptului ca lumea pe care o vedem nu este iluzie. Postularea existentei lui Dumnezeu confera certitudine existentei lumii exterioare gandirii.

Dar de unde stim ca Dumnezeu exista? Investigand, evident, singura certitudine pe care o avem, adica propria noastra gandire. In clipa in care avem constiinta ca gandirea noastra exista, avem in acelasi timp si constiinta unei existente infinite, pentru ca noi nu ne am putea percepe pe noi ca fiind o gandire finita (ego cogito) daca nu gandim corelativ ideea de existenta infinita. Cum se explica faptul ca in gandirea mea finita se afla ideea unei existente infinite? Este limpede, sustine Descartes, ca aceasta idee nu a fost gandita de gandirea noastra (finitul nu poate sa produca infinitul). Ne ramane sansa de a postula faptul ca aceasta idee a fost pusa in gandirea noastra chiar de Dumnezeu, atunci cand a facut lumea. Astfel, Descartes este creatorul inneismului in filosofia cunoasterii, conceptie care este de acord ca mintea noastra poseda idei innascute. In paranteza fie spus, ideea ca existenta este un termen rezervat in exclusivitate pentru a desemna fiinta umana, idee intalnita mai ales in gandirea existentialista a secolului al XX-lea, isi are temei teoretic si in ideea cartesiana: cuget deci exist. Cu alte cuvinte, numai cel care cugeta exista, altfel spus, faptul existentei este tot una cu faptul gandirii. Gandirea si existenta nu sunt inteligibile decat impreuna.

2. Despre corp (trup) si suflet. Dualismul cartesian

Definind umanitatea prin gandire si considerand ca omul este substanta ganditoare, Descartes redeschide problema raportului dintre corp si suflet, problema pe care gandirea antica a dezbatut o timp de secole.

Trebuie spus ca aceasta problema (tema) conduce gandirea in chiar miezul misterului fiintei noastre omenesti. De ce? Pentru ca de mai multe mii de ani omul s-a definit pe sine prin ceva ce nu este corporal, prin ceva ce nu poate fi vazut, auzit, pipait sau mirosit, prin ceva ce nu are dimensiuni si nici proprietati spatiale, o entitate care nu poate fi localizata si nici masurata pentru ca aceasta era conceputa ca fiind simpla si imateriala. Asadar, de mii de ani omul isi identifica propria sa fiinta si esenta cu o realitate care se afla in corpul nostru, realitate numita suflet sau spirit, dar care este diferita de acesta. Este o situatie cu totul paradoxala intrucat aceasta realitatea a noastra nu poate fi pusa in evidenta la fel cum procedam cu celelalte realitati perceptibile sau corporale ale lumi. Ne definim, asadar, prin ceva ce nu poate fi determinat corporal, prin ceva care nu exista in lume ca atare.

Asa au gandit vechii greci de la care Descartes preia modelul naturii sufletului si al raportului dintre suflet si corp, model care, pe filiera crestina, a influentat intreaga cultura si sensibilitate europeana. In fapt, termenii care desemnau sufletul si corpul s-au constituit inca in perioada homerica. Corpul sau trupul era desemnat prin cuvantul soma, iar sufletul sau spiritul prin doi termeni distincti, pneuma si psyche. Inceputul reflectiei sistematice asupra sufletului si corpului cat si asupra relatiei intre aceste doua entitati, coincide cu momentul nasterii filosofiei grecesti. Chiar lui Thales, i se atribuie, pe langa celelalte descoperiri, si ideea ca intreaga lume este insufletita. Alti filosofi, cum ar fi de pilda Anaximene, Anaximandros, Anaxagoras sau Archelaos au afirmat ca natura sufletului este aerul. Xenofan sustinea ca sufletul este un abur, iar Parmenide, Empedocle si Democrit ca sufletul si inteligenta sunt unul si acelasi lucru. La Empedocle apare chiar ideea transmigratiei sufletului care trece prin tot felul de forme de animale si de plante. El se exprima astfel: "Fost-am…si peste"! Exista, in viziunea sa, o lege pentru sufletele care gresesc si o alta lege pentru sufletele care si-au pastrat puritatea. Pentru Heraclit sufletul este scanteie de esenta stelara. "Cercetand hotarele sufletului, n-ai putea sa le gasesti, oricare ar fi cararea pe care ai merge. Atat de adanc logos are". (Filosofia greaca pana la Platon, vol.I, partea1.) Alaturi de acesti oameni care au trait in chip intelept si au depasit in agerimea mintii pe ceilalti semeni, trebuie sa-i includem si pe membrii Scolii lui Pitagora. Astfel, Hippon din Metapont afirma: "cu totul altceva este sufletul si altceva corpul; sufletul e treaz si atunci cand corpul este amortit; el vede si cand acesta orb si traieste si cand a murit. Sufletul este inteligenta, stiinta, opinie si simtire, iar noi insine suntem inzestrati cu judecata discursiva. Sufletul este nemuritor si se afla in continua miscare intocmai ca soarele. Sufletul este un fel de armonie, acord al tonalitatilor, caci armonia este un amestec si o potrivire intre contrarii, la fel cum trupul este alcatuit din contrarii". (Ibidem).

Intr-o incercare de reconstituire a primelor reprezentari privind corpul si sufletul in cultura greaca veche, trebuie sa luam si marturia lui Cicero care, invocand traditia literara, il aminteste pe Pherekydes din Syros, un personaj legendar traitor in veacul al 6-lea i.d.H, contemporan fiind cu Thales, asadar. Ceea ce s-a transmis prin traditia literara - relateaza Cicero - si anume ca sufletele oamenilor sunt vesnice a spus-o prima oara Pherekydes din Syros. Si tot el, detinad cartile apocrife ale fenicienilor, a introdus cel dintai teoria cu privire la metempsihoza, adica teoria privitoare la migratia sufletelor dupa moarte, sustine o alta sursa antica. In treacat fie amintit, s-ar parea ca marele Pitagora a studiat cu acest Pherechydes de la care ar fi preluat ideea nemuriri sufletului cat si pe aceea a metempsihozei. De fapt, credinta intr-o migratie a sufletului ce se reincarneaza in diferite fiinte este detectabila in chiar inaintea textele orfico-phytagoreice. Invatatura este foarte veche si isi are radacini in curentele religioase indo-iranieine in care se infatisa calatoria sufletului prin vamile cerului. O asemenea migratie devine metempsihoza prelungita in functie de pacate si purificari. Transmigratia, mitul reincarnarii sufletului ii oprea pe phytagoricieni de a consuma, fapt notoriu, ceea ce este insufletit.

Xenofon in Amintiri despre Socrate sustine, reluand invatatura magistrului sau, ca "sufletul omului are ceva divin; suntem incredintati ca domneste in noi, dar scapa privirilor noastre", iar Platon, in dialogul Phaidon, aduce mai multe argumente in favoarea ideii ca sufletul este nemuritor. Aristotel, in tratatul Despre suflet rezuma aceste convingeri privitoare la suflet si le tipologizeaza. In viziunea sa exista trei teorii asupra sufletului: a) fizicalista, b) muzical-armonica, c) sufletul ca pneuma, ca ceva datator de viata.

Credinta crestina a preluat intelesurile antice ale sufletului fara a produce inovatii conceptuale semnificative in ordinea filosofiei. Sufletul este de esenta divina citandu-se, de regula, cunoscutul episod din Facerea. Ideea ca sufletul este nemuritor reprezinta un act de credinta, cum s-a mai aratat, fiind sustinut pe convingeri de natura dogmatica.

Descartes, redeschide problema sufletului incercand sa armonizeze perspectiva crestina, a credintei in nemurirea lui, cu paradigma antica, argumentativa, de intelegere a naturii sufletului. Sufletul este imaterial, este o substanta ganditoare, este simplu si necompus si, prin urmare nemuritor. Sufletul este substanta cugetatoare, in timp ce trupul (corpul) este substanta intinsa. Corpul este un compus si, prin urmare, ca orice lucru compus este muritor. Legile care guverneaza functionarea corpului sunt total independente de ceea ce gandim noi, de legile care guverneaza gandirea. Existenta principiilor logice ale gandirii, de pilda, nu au absolut nici o legatura cu legile privind starea de sanatate sau de boala a trupului nostru. Trupul isi are legile sale interne de functionare ca si o masina care are capacitatea de a functiona prin mecanisme de autoreglare. El poate fi vazut ca o masina autonoma care nu are decat legaturi accidentale cu sufletul nostru. Corpul este un fel de "gazda", un container care adaposteste sufletul dar fara sa-i afecteze in vreun fel esenta.

Se naste astfel dualismul corp-suflet care va constitui tema favorita (obsesiva) de reflectie a gandirii moderne, pana la Nietzsche (1844-1900)

Posteritatea lui Descartes

Filosofia lui Descartes s-a impus inca din timpul vietii sale in Franta, Germania si Olanda. In cultura franceza, gandirea lui a fecundat (contradictoriu) stiintele naturii, metafizica, teologia si stiintele politice. Claude de Cleselier, Jaques Rohanet, Silvais Regis, Louis de la Forge s.a., au incercat sa adapteze cartesianismul la solicitarile intelectuale ale vremii, in timp ce Antoine Arnauld si Pierre Nicole - celebrii autori ai Logicii de la Port Royal (1662) - au supus unei analize critice fundamentele gandirii cartesiene. De pilda, A. Arnauld sustine ca trebuie sa tinem cont, atunci cand vorbim despre cunoasterea lumii si de experienta omeneasca acumulata sau viitoare, nu numai de faptul gandirii din care extragem consecinte logice cu pretentii de universalitate. Pe aceasta baza, Arnauld, arata ca argumentarea lui Descartes, privitoare la separatia dintre corp si suflet este neconvingatoare. Pentru Descartes, sufletul si corpul sunt diferite, intre altele, si datorita faptului ca noi ne putem reprezenta propriul existentei noastre (esenta noastra omeneasca) tinand cont numai de gandire, respectiv de intuitia primara a faptului gandirii. Originalitatea acestei intuitii probeaza, pentru Descartes, faptul indubitabil al existentei ca ego cogito. Arnauld, reproseaza incompletitudinea acestui argument - faptul ca el nu poate fi intemeiat pe deplin, in absenta unei cunostinte complete asupra omului si lumii. Faptele de experienta, ca fapte de cunoastere - arata Arnould - sunt ignorate cu desavarsire de catre Descartes, ceea ce arata ca ideea separatiei dintre trup si suflet, argumentata a priori, nu poata fi sustinuta pana la capat. Arnould, invoca experientele noastre de viata care sunt posibile numai prin conlucrarea intre simturi si ratiune. Daca intre ele ar exista o separatie neta atunci fiinta umana n-ar fi un intreg unitar cu proprietati emergente. Ca instrumente de cunoastere si simturile isi au menirea lor, fapt trecut in totalitate cu vederea de catre Descartes, conchide Arnauld.

Gandirea lui Descartes va influenta in Franta, in grade diferite, si filosofia lui Malebranche (1638-1715), Pierre Gassendi (1592-1655), Pierre Bayle (1647-1706) s.a.

Interesanta este receptarea filosofiei cartesiene in Olanda, care a fost predata ani de-a randul de catre Henri Reneri si Henri de Roy la Universitatea din Utrech. Dar cel mai reprezentativ cartesian in Olanda, exceptandu-l pe Spinoza, a fost Geulincx (1625-1669) intemeietorul ocazionalismului ilustrat in filosofie si de catre Malebranche. Ocazionalismul se origineaza in dualismul cartesian corp-suflet. Din perspectiva acestei viziuni corpul si sufletul nu comunica nici macar prin "glanda pineala" cum sustinea Descartes, fiind doua entitati total separate. Pentru ocazionalist, miscarile corpului sunt independente de suflet, de cugetare si de vointa omului. Existenta unei legaturi reale, pe care o resimtim cu totii intre corp si suflet, este un mister total pentru ca aici detectam prezenta lui Dumnezeu. Faptul ca sufletul si corpul sunt laolalta in om, se datoreaza lui Dumnezeu care intervine cu prilejul fiecarei impresii si al fiecarui act de vointa. Asadar, cauza senzatiilor noastre nu o constituie corpul nostru dupa cum nici vointa nu este o cauza a miscarilor lui. Cauza trebuie s-o postulam ca fiind in Dumnezeu, asimilat substantei infinite, care intervine cu ocazia oricaror procese care au loc in perimetrul corpului nostru. Dumnezeu este deci o substanta infinita care poseda capacitati infinite de a gandi si actiona in lume.

Conf. univ.dr. Constantin Aslam

24 Iulie 2012

Vizualizari: 17696

Voteaza:

Meditatiile metafizice si modelul ontologic cartesian 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE