Socrate intemeietorul eticii

Socrate intemeietorul eticii Mareste imaginea.

 

Socrate intemeietorul eticii

 

Arta dialecticii socratice nu era un joc cu cuvintele si cu intrebarile pe care el le punea acelora cu care discuta. Dialectica socratica urmarea un scop, catre care duceau toate cararile : solutionarea unor probleme fundamentale ale moralitatii. Dia­lectica socratica este numai o pregatire inspre etica sa. Nazuinta care-l misca pe Socrate este ca sa salveze comunitatea morala a poporului sau, asa de greu amenintata de subiectivismul si relativismul etic al sofisti­lor. De aceea el credea ca nu poate face acest lucru mai bine, decit incercind sa fundamenteze etica pe temeiuri stiintifice, asadar sa inteme­ieze o etica independenta de traditia mitica si de religia antropomorfica a poporului grec. Caci si in aceasta privinta Socrate era incalzit de credinta mare ca exista o etica absoluta, sau, cu alte cuvinte, ca exista un Bine absolut si un rau si ca de aceea existenta omeneasca se afla arun­cata intre aceste doua posibilitati : de a dura in adevar, ori de a dispare in haosul raului. Daca omul asculta de glasul ratiunii, el isi fundamenteaza existenta pe temeiurile binelui, iar daca ignora acesi glas, el se naruieste sub puterile haosului. In felul acesta Socrate devine intemeietorul unei etici autonome, care este fundamentata pe ratiune Ideii sofiste, exprimata de un poet tragic, "ca ce este raul daca ce] care l-a faptuit nu i se pare ca a facut rau", Socrate ii opune credinta ca natura morala a omului este ceva ce are in toti oamenii un teme Si ca, de aceea, conceptele morale, singurele care pot forma temelie unei vieti morale, se afla in toti oamenii in acelasi fel ascunse, ceee ce inseamna ca exista un criteriu general-valabil sau un principii; obiectiv, a ceea ce este bine si ceea ce este rau. Afirmatiei sofiste dupa care omul ar fi "masura tuturor lucrurilor, a celor ce sint, sa fit Si a celor ce nu sint, sa nu fie", Socrate ii opune convingerea nestra mutata *ca exista in genul uman - si numai de aceea si in fiecare om - aceeasi lege morala absoluta, care, daca omul a descoperit-o, ii spune acestuia cu certitudine ce este bine si ce este rau. Socrate face dis­tinctia intre doua feluri de "stiinte", un fel cuprinde principiile ratiunii practice, iar alta principiile ratiunii teoretice. Cea dintii contine con­vingerile morale fundamentale si apriorice - ca exista un bine si un rau obiectiv, ca omul trebuie sa faca binele si sa nu faca raul in nici o imprejurare. Continutul unor asemenea principii apriorice funda­mentale Socrate il cunoaste cu o certitudine absoluta si aceasta pe te­meiul constiintei sale morale nemijlocite. Pentru el este aprioric absolut sigur ca faptuitorul raului trebuie sa fie pedepsit. Este aceasta o conceptie care demonstreaza faptul ca, pentru Socrate, nu exista nici o indoiala cu privire la existenta unui bine si rau absolut, un drept si o nedreptate absoluta. Ba ceva si mai mult, aceasta conceptie cu­prinde totodata si recunoasterea neconditionata a legii morale, ce se afla independenta si deasupra indivizilor, cit si convingerea sa apropiata absoluta ca omul trebuie sa se supuna acestei legi. Dimpotriva celalalt fel de stiinta - asadar in ce consta binele intr-un anumit caz parti­cular - poate fi cistigat numai pe un drum dialectic si aceasta numai de catre acela care poseda intelepciunea ratiunii practice. Socrate este constient de eterna problematica a stiintei noastre. De aceea el recu­noaste ca nu se afla in posesia acestei stiinte (teoretice), dar aceasta sigur nu fiindca el ar pune la indoiala de a o cistiga, ci fiindca el se afla inca pe drumul ce duce la o asemenea stiinta. Socrate o cauta cu asiduitate, pentru ca el are certitudinea ca o va si gasi. O parte din aceasta a si gasit-o.

 

Din aceasta constiinta morala nemijlocita a lui Socrate, acesta deduce si conceptul datoriei morale. Acest concept se gaseste lamurit in relatarile lui Platon din "Apologie", in legatura cu exemplul tinarului Achile, care se afla pus in alternativa de a trai o viata lunga, dar lip­sita de orice glorie, sau de a accepta o moarte timpurie, pentru apa­rarea onoarei si a datoriei. Socrate este cel dintii filozof care are con­stiinta unui "imperativ categoric", conceptul datoriei morale in inte­lesul cel mai inalt al acestuia. De aceea putem spune ca, asa cuim marii ionieni, Anaximandru si Heraclit, au descoperit legile naturii - ce sta-pinesc macrocosmosul - tot asemenea si atenianul Socrate a descope­ri!: legea morala in propriul sau suflet, ca o putere de care omul trebuie sa asculte, fara sa priveasca la stinga si la dreapta si fara sa se sinchi­seasca de urmari, chiar daca ar fi si moartea, daca el nu vrea sa devina un mizerabil. Aceasta lege morala pretinde ca in toate situatiile vietii omul sa asculte de glasul ratiunii, de glasul Logosului. Sau, in alta parte si in legatura cu aceeasi idee, Socrate numeste aceasta lege morala a ratiunii -  "Daimonion". Prin reflexiunea gindirii omul descopera in sine ceva care se afla deasupra sa. Din clipa in care noi ne adincim in strafundurile fiintei noastre descoperim "ceva" - constiinta morala - de care trebuie sa ne simtim dependenti. De acea Socrate numeste acest ceva "Daimo­nion". Este pentru el ceva de natura divina, asa ca maxima "cunoaste-te pe tine insuti"   are la Socrate intelesul de "cunoaste divinul, Logosul din tine !"

 

Cine urmeaza vocea acestui Logos, acela traieste virtuos. Caci virtutea se fundamenteaza pe o stiinta, ceea ce inseamna pe o conceptie corecta, iar originea rautatii se afla in lipsa unei conceptii corecte, din care cauza omul valorifica lucrurile fals. Caci, zice Socrate, nimeni nu alege raul stiind; nimeni nu alege stiind ceea ce-i face rau. Caci cine are o intelegere corecta, acesta si actio­neaza corect. Si daca binele este folositor omului, atunci omul va alege singur binele, ceea ce are ca urmare ca viata morala duce la fericire;   omul bun cu adevarat este cu adevarat fericit.

 

Socrate este convins ca virtutea este cunoastere. El apara aceasta conceptie fata de sofisti266. Dar el stie tot asa de sigur ca virtutea nu. este ceva ceea ce poate fi invatat, asa cum se invata de ex. cunostin­tele de matematica sau fizica267. La prima vedere s-ar parea ca aici Socrate se contrazice, fiindca el pretinde ca virtutea este stiinta si totusi aceasta nu poate fi invatata. Dar contrazicerea se lamureste in clipa in care intelegem ca Socrate neaga ca omul poate sa ajunga la adevarul absolut. Ceea ce omul poate sa ajunga este numai ca el sa nazuiasca mereu la cunoasterea virtutii si dupa aceea sa urmeze in­telegerea cea mai buna. Caci sfirsitul tuturor actiunilor trebuie sa fie binele 268. Problema se clarifica si mai mult daca ne gindim ca Socrate identifica virtutea cu binele si frumosul si ca el reprezinta ideea unitatii  tuturor  virtutilor.  Intregul  dialog  platonic  "Protagora" era inchinat problemei invataturii si a unitatii virtutii. Protagora pre­tinde ca virtutea este ceva ce poate fi invatat si ca ar exista mai multe virtuti. Socrate reprezinta tocmai punctul de vedere contrar si combate teza lui Protagora : exista numai o singura virtute si aceasta nu poate ii invatata. Platon a exprimat mai tirziu mai clar si mai corect aceasta teza zicind : nu exista decit un Bine si acest Bine este o Idee eterna, o tema nemarginita, despre care in lume nu pot aparea decit numai copii nedesavirsite, asadar sub forma idealurilor.

 

Este adevarat ca despre conceptia lui Socrate cu privire la virtute Xenofon si Platon nu sint de acord. Xenofon reprezinta ideea ca pentru Socrate virtutea era identica cu utilul, Platon dimpotriva, afirma ca numai Binele are ca urmare utilul. Si aceasta pe buna dreptate, caci in clipa in care Socrate dezvolta ideea unitatii virtutilor, el reduce aceste virtuti la virtutea chibzuintei si a stapinirii de sine. in dialogul platonic "Charmides" discutia se invirte in jurul conceptului - stapinirea de sine, iar in alte dialoguri se face vadita tendinta ca virtutea sa fie redusa la chibzuinta si intelegere. Chibzuinta si stapinirea de sine sint considerate de Socrate ca fiind identice cu dreptatea. In "Protagora" Socrate este de parere ca intelepciunea si cunoasterea sint cele mai puternice dintre lucrurile omenesti. Iar daca virtutea consta in cunoastere, este sigur ca ea nu poate fi identica cu ceea ce este folositor, cu placerea senzoriala sau cu ceea ce este placut, ci ea se vadeste tocmai in stapinirea instinctelor animalice, pentru ca omul sa devina o fiinta armonica.

 

Deci atitudinea lui Socrate fata de aceasta problema are o insemna­tate epocala in istoria gindirii antice grecesti, caci tocmai in aceasta Socrate apare ca revalorizator al tuturor valorilor traditionale : fru­musetea, bogatia, puterea si gloria, forta fizica si placerile senzoriale - lucruri ce erau cele mai de rivnit pentru grecul antic - nu mai au nici o valoare fata de valoarea sufletului omenesc. Socrate a recunoscut cel dintii valoarea de neegalat a sufletului fata de bunurile acestei lumi. De aceea grija pentru salvarea sufletului omului este problema centrala a eticii socratice. Acesta este si motivul pentru care Socrate acorda o importanta capitala educatiei, fiindca educatia nu este altceva decit un "tratament constient" in vederea unui scop al sufletului. Pentru Socrate intreaga viata a omului devine o tema mare morala, omul trebuind sa-si daltuiasca sufletul in fiecare clipa, pentru a putea ca sa realizeze numai binele. Bunuri reale si rauri reale sint numai cele sufletesti; moartea, exilul, boala si altele nu sint un rau real, fiindca ele nu pot atinge sufletul; o mare paguba este numai pierderea sau lipsa stiintei, din pricina ca numai aceasta este temeiul virtutii.

 

N.B.

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 7453

Voteaza:

Socrate intemeietorul eticii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE