Biserica si lumea

Biserica si lumea Mareste imaginea.

 

Biserica si lumea

                                    

Biserica - realitate a comuniunii

 

Biserica reprezinta o realitate paradoxala datorita unui dublu mod de fiintare: pe de o parte, ea fiinteaza in sine, pe de alta, in lumea fata de care se defineste.

 

In ce priveste primul sens, el se intemeiaza, in primul rand, pe insasi fiintarea Bisericii ca realitate a comuniunii cu Dumnezeu prin comuniunea cu Hristos in Duhul Sfant. La originea acestei fiintari se gaseste starea paradisiaca a omului inscris in dinamica actualizarii chipului lui Dumnezeu din el in asemanare, prin includerea lumii - faptura a lui Dumnezeu ca si el insusi - in circuitul propriei comuniuni cu Cel care l-a creat. Am putea spune ca segmentul de creatie deja inclus in aceasta comuniune, care se implineste prin ea, reprezinta Biserica in forma ei nu doar initiala, ci mai ales esentiala. Menirea omului, implinita in desavarsita asemanare, ar fi fost atunci extinderea exercitiului de stapanire a lumii asupra tuturor segmentelor ei, asa cum este poruncit in Facere 1, 27, pentru ca cerurile sa poata preamari cu adevarat slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui sa o vesteasca taria.

Pacatul, caderea protoparintilor nostri echivaleaza in aceasta situatie cu abaterea ireparabila a Bisericii originare de la misiunea ei, in virtutea careia lumea intreaga, cu toate fapturile ei, traieste deplinatatea propriei comuniuni cu Dumnezeu doar prin includerea in actul de stapanire poruncit omului. Din aceasta perspectiva, greseala parintilor primi nu reprezinta doar un act de neascultare referitor la o porunca punctuala, ci o distantare fata de porunca primara a cresterii, inmultirii si stapanirii, reprezinta refuzul de a include lumea in deplinatatea comuniunii cu Creatorul ei. Ei refuza lumii dreptul de a fi Biserica.

 

Pe langa aceasta, pacatul reprezinta si includerea non-Bisericii in realitatea lumii, prin interventia inselatorului, adica a unui factor disturbant, constant si cu capacitatea de a-si face resimtita prezenta la nivelul tuturor fapturilor. Acest inselator inhiba iremediabil, pentru conditiile date, comuniunea reala dintre Dumnezeu si om, dintre Dumnezeu si fapturi, dintre toate fapturile, fragmentand-o, partializand-o, partializarea aceasta fiind si prima dintre cele doua determinari esentiale ale non-Bisericii. In urma interventiei sale si in virtutea tendintei naturale a omului de a actualiza potentele pe care le-a primit prin creatie, ceea ce se cuvine Creatorului este intors spre fapturi, dupa cuvantul Sf. Pavel, ajungandu-se la o falsa sacralizare a lor, care deformeaza, prin reactie comunicationala, realitatea intregului univers creat. Falsa sacralizare, ca a doua caracteristica a non-Bisericii, o incununeaza pe aceasta ca realitate iluzorie, in care identitatea singulara si relationala a faptu­rilor este complet deformata, indepartandu-se radical de consistenta lor autentica data prin creatie si sustinuta de Duhul Sfant. Parafrazand si ducand mai departe o cunoscuta formulare a Parintelui Staniloae, putem spune ca lucrarea Domnului Iisus Hristos constituie restaurarea omului si, in acelasi timp, restaurarea Bisericii, prin extinderea desavarsitei sale asemanari cu Dumnezeu, cu Sine insusi, asa cum este traita pe crucea Golgotei, asupra lumii, prin umplerea ei de Duh Sfant in ziua Cincizecimii. Moartea pe cruce reprezinta nu doar deschiderea deplina fata de porunca dumnezeiasca, deschidere la care au renuntat Adam si Eva in hotaratoare masura, ci si daruirea desavarsita a omului fata de Dumnezeu, echivalenta cu tot desavarsita asemanare cu al sau Creator. Ea este raspunsul dat in sfarsit de om Celui care la implinire deplina l-a chemat de la bun inceput, astfel inchizandu-se un ciclu de comunicatie pe care o istorie intreaga de fragmentari si idolatrizari de tot felul nu l-a putut anula nicidecum, ci doar suspenda in mare masura. Raspunsul este prezent acum in daruirea totala fata de Tatal, pe cruce, iar constatarea adevaratei plinatati prin invierea Lui nu intarzie timp de trei zile decat pentru a include in nou dobandita si definitiva desa­varsire a comuniunii cu Dumnezeu si pe dreptii lui Israil si ai tuturor neamurilor, care toate din Adam si Noe se trag si sunt partase ale legamintelor incheiate de Dumnezeu cu acestia.

 

Fara teama de a gresi, putem spune asadar ca Hristos constituie in propria Sa persoana restaurarea Bisericii in sensul ei originar, de comuniune intre Dumnezeu si faptura Sa, a carei incununare este omul, realitate pe care o extinde apoi asupra lumii prin trimiterea Duhului Sfant, implinind astfel porunca dintai pe care tot El a dat-o oamenilor, de a creste si a stapani pamantul. Este vorba aici de o actiune inceputa in ziua Cincizecimii si continuand neincetat de atunci incoace, prin care Hristos - Biserica se extinde asupra lumii pentru a o transforma si pe ea in Biserica - obligatorie implinire a propriei sale fiintari. Cu alte cuvinte, unita in chip mistic cu Hristos, Biserica nou intemeiata prin pogorarea Duhului Sfant este chemata sa se extinda permanent spre lume, fara nici un rabat, pentru ca, doar astfel ii da intemeietorului ei posibilitatea de a-si implini fiintarea, implinind in conditiile existentei concrete de ieri, de azi si de maine porunca de a stapani, primita de oameni inca la inceputul inceputului lor. Intrepatrunderea de profunzime a comunitatii credinciosilor cu Cel care i-a facut pe ei insisi Biserica repre­zinta un proces care, in ciuda suisurilor si coborasurilor sale, prezinta o orientare fundamentala ascendenta, pentru care spiritualitatea ortodoxa foloseste termenul indumnezeire.

 

Lumea - realitate a comuniunii

 

Aceasta fiintare pentru sine si in sine a Bisericii este in parte auto-suficienta si poate fi delimitata clar de fiintarea lumii, resimtita ca o entitate straina de insasi esenta Bisericii datorita faptului ca nu este preocupata de comuniunea autentica cu Dumnezeu. Paradigmatice  sunt pentru distinctia fara echivoc si adeseori conflictuala dintre fiintarea Bisericii si a lumii cuvintele Domnului Hristos din Ioan 15, 19: "pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste."

 

Pe de alta parte, lumea in sine reprezinta si ea o realitate a comuniunii cu Dumnezeu, deoarece in absenta acesteia nici nu ar putea fiinta. Ea traieste de la bun inceput, din momentul alungarii omului din Paradis, intr-o comuniune partiala, fragmentara, departe de implinirile spre care am fost creati, insa legitimizata de Creatorul insusi prin faptul ca ii asaza pe protoparinti intr-un cadru religios existential sau teocosmic nou si prin daruirea de prunci, meniti sa traiasca in aceste conditii noi, ale damnarii. Nasterea aceasta a oamenilor intr-un context aflat de la bun inceput sub semnul pacatului, impune doua concluzii care se impun cu necesitate: in primul rand, ca viata aceasta precara a omului este legitimizata de Dumnezeu insusi, pentru ca altfel El l-ar condamna din start pentru o vina care nu-i apartine, ceea ce ar duce la inacceptabila concluzie ca Dumnezeu este nedrept. Fireste ca aceasta nu inseamna acceptarea conditiei pacatoase a omului din toate timpurile, pentru ca in aceasta situatie Dumnezeu ar accepta o lipsa de desavarsire a creatiei sale, impotriva propriilor sale intentii, ceea ce i-ar anula propria desavarsire si atotperfectiune. Din acest motiv este lesne de inteles ca legitimizarea precaritatii existentei primilor oameni si a tuturor urmasilor lor pana la lumea contemporana nu se realizeaza decat in perspectiva Rascumpa­ratorului, asa cum este anuntata ea in Protoevanghelia din Facere 3, 14-15.

 

Rascumparatorul acesta este insa Domnul Iisus Hristos, care ne face partasi ai vietii si lucrarii sale mantuitoare, ai desavarsitei sale comuniuni cu Dumnezeu in Sfanta Biserica, ceea ce arata legatura organica dintre Biserica si lume, obligatoria lor interrelationare: potrivit poruncii Mantuitorului de la Mt. 28, 19-20, Biserica are menirea de a incorpora lumea, de a-i deschide perspectivele vietii in Hristos, in timp ce lumea cauta inconstient reintregirea comuniunii sale partializate, pentru a-si gasi o legitimitate reala prin comuniunea cu Rascumparatorul ei. Ea constituie insa, in acelasi timp, de la bun inceput si o dubla provocare pentru Biserica: aceasta are obligatia constitutiva de a o incorpora si, dupa includerea ei in circuitul comuniunii, de a actiona permanent spre adancirea acesteia prin crescuta asemanare, prin indumnezeire.

 

Se poate constata, asadar, ca lumea, cu toate componentele ei, cu toate dinamicile de ansamblu si cele specifice acestor componente, nu reprezinta o realitate indiferenta pentru Biserica, pe care aceasta ar putea-o ignora in favoarea unei existente concentrata exclusiv spre sine insasi. Dimpotriva, Biserica nu isi pastreaza adevarata identitate decat in masura in care isi orienteaza in permanenta efortul spre lumea din afara si interiorul ei, spre a o atrage spre sine, spre a o indumnezei. Intr-o formulare poate mai drastica am putea afirma ca fara preocuparea permanenta de interrelationare eficienta cu lumea si toate structurile si resorturile acesteia, existenta Bisericii isi pierde orice consistenta, am putea spune ca mimeaza doar o conditie de care, in fond, s-a distantat.

 

Stabilitatea si mobilitatea relatiei Biserica - lume

 

Viata Bisericii constituie, in ansamblul ei, o realitate complexa, axata pe doua componente esentiale, una de stabilitate, si alta de mobilitate.

 

Stabilitatea esentiala

Prima dintre acestea se refera la o stabilitate esentiala care poate fi regasita in toate compartimentele vietii Bisericii Ortodoxe. O expresie concludenta a acestui aspect il reprezinta modul ei de a se defini: ea este Biserica celor sapte Sinoade Ecumenice, ceea ce implica afirmarea continuitatii categorice dintre viata de astazi a Bisericii si cea configurata in primul mileniu crestin. Este o continuitate a vietii liturgice, disciplinare, morale a membrilor Bisericii priviti in ansamblul lor, a corpusului doctrinar. Continuitatea de care vorbim nu este sinonima cu o identitate rigida, incapabila sa exprime viata vie a Bisericii, suflarea Duhului Sfant care o anima in permanenta. In aceasta eventualitate, existenta noastra crestina ar fi din punct de vedere liturgic identica cu cea din primele veacuri, sau ar avea o articulatie sacramentala oarecum diferita de cea actuala, ca sa ne oprim la aceste doua exemple. Cunoastem evolutia pe care a cunoscut-o formularul liturgic dupa incheierea perioadei sinoadelor ecumenice, fara sa avem nici un moment sentimentul ca am fi astfel desprinsi din aceasta continuitate. La fel de putin ne afecteaza diferentele dintre canonul sacramental al unora dintre Sfintii Parinti (vezi includerea prohodului si a tunderii in monahism in randul tainelor) si cel caruia i ne simtim atasati in prezent. Ramane constatarea unei continuitati esentiale intre noi si Parinti in ce priveste articulatiile majore din viata Bisericii, ceea ce ii asigura acesteia unitatea in timp si spatiu.

 

Unitatea in timp insemneaza ca elementele de stabilitate amintite, si altele pe care nu le-am mentionat aici, sunt prezente pretutindeni de-a lungul istoriei ca determinari constante ale unei identitati nemodificata de interferente cu diferite circumstante istorice. Indiferent daca este vorba de Biserica elenistica, de cea bizantina timpurie, de cea medievala, de cea din timpul Renasterii si Iluminismului, a capitalismului, comunismului sau a epocii post-moderne, constantele se mentin intr-o atemporalitate care ne face pe toti crestinii ortodocsi, din toate timpurile sa traim o simultaneitate si ea esentiala.

 

Unitatea in spatiu se refera, pe langa sincronia esentiala, si la una reala, care ii uneste pe toti crestinii ortodocsi asezati de Dumnezeu sa traiasca pe acest pamant in acelasi timp. Principiul de unitate are ca o prima compo­nenta elementele de stabilitate mentionate, acestora adaugandu-li-se, fireste, trasaturi specifice fiecarei epoci, care introduc adesea un factor de mobilitatein viata Bisericii noastre. Aceasta constituie cel de-al doilea aspect din viata Bisericii la care doream sa ne referim.

 

Mobilitatea esentiala

Componenta mobila rezulta din intersectarea dimensiunii stabile, constante de fiintare a Bisericii cu un context istoric anume, cu realitatea credinciosilor care traiesc la un moment dat, respectiv cu o pluralitate de astfel de contexte, privite in extensiunea lor spatiala si temporala. Se introduce astfel un element de discontinuitate, de adaptare la context, care fereste Biserica de uniformizare sterila. Sub nici o forma nu este permisa relativizarea acestui aspect mobil in favoarea continuitatii, pentru ca el o reprezinta pe aceasta in exercitiul concret al existentei, fara el Biserica fie nu ar fiinta ca atare, fie s-ar rezuma la un perimetru extrem de restrans al fiintarii, rupandu-se radical de menirea ei. Putem afirma fara echivoc ca ceea ce primeaza este intotdeauna intersectarea celor doua componente, interactiunea lor in viata vie a Bisericii, influentarea lor reciproca. Aici, in aceasta interactiune, se concretizeaza realitatea comuniunii cu Hristos in Duhul Sfant, aici devine aievea progresul duhovnicesc al credinciosului sau indepartarea sa de chemarea pe care i-o adreseaza acelasi Domn si Mantuitor prin numeroasele lucrari ale Bisericii, pline toate de aceeasi putere datatoare a Duhului. Mobilitatea despre care vorbim trebuie privita obligatoriu din perspectiva acestei lucrari a Duhului, intai la nivelul lumii si al impulsurilor care provin de la aceasta, iar apoi la cel al Bisericii care reactioneaza fata de ele.

 

Misiunea Bisericii

Actiunea concret asumata a Bisericii fata de lume constituie dimen­siunea ei misionara, prin care Hristos insusi se adreseaza celor aflati in afara ei, pentru a-i introduce pe toti in dinamica stapanirii despre care am vorbit, si care are ca finalitate deplina comuniune a omului cu Dumnezeu, sau fiecarui membru al Bisericii, pentru a-si adanci comuniunea deja existenta cu fiecare in parte si cu totalitatea lor. In primul caz, este vorba de o misiune externa, in cel de-al doilea de misiunea interna a Bisericii.

 

Misiunea externa

Prima situatie pare sa fie si cea mai lesne de inteles, pentru ca vizeaza in primul rand includerea in circuitul vietii ortodoxe in Hristos a celor straini de aceasta, crestini de alte confesiuni sau necrestini; chiar si numai in aceasta formula peisajul religios de ansamblu ni se prezinta prin excelenta plurivalent, cu diferitele componente amintite anterior. Apar aici restrictii clar conturate in ce priveste actiunea misionara, provenind din zona pluralitatii confesionale, care se defineste in termenii ecumenismului contemporan, distantat categoric de orice actiune de tip prozelitist, chiar si de sorginte misionara. In Romania situatia aceasta este usor de acceptat atata timp cat este vorba de grupurile confesionale istorice, de care nu ne desparte un trecut apropiat de factura prozelitista. Mai dificila este situatia in perimetrul grupurilor confesionale recente, neoprotestante, constituite mai cu seama in detrimentul Bisericii Ortodoxe. In acest caz lucrarea misionara are caracterul de readucere la matca, de reintroducere intr-un circuit al comuniunii deja frecventat in trecut. Cei in cauza sunt chemati sa participe din nou la plinatatea de viata pe care Hristos a hotarat sa o realizeze in Duhul Sfant tocmai in sanul Ortodoxiei.

 

Asemanatoare si in acelasi timp diferita este situatia celor care s-au indepartat de credinta stramosilor, crezand cu mai multa sau putina ardoare in necredinta lor. Sunt atei, liberi cugetatori sau indiferenti, pe care deceniile din urma i-au tulburat: unii nu se mai pot detasa de urmarile propagandei comuniste, sau nu pot intelege modul in care a actionat Biserica Ortodoxa in timpul comunismului si se detaseaza de valorile ei, din acest motiv. Altii au cazut pur si simplu in capcana hedonismului secularizator al vremurilor noastre si duc o existenta lipsita de orice intemeiere spirituala. Misiunea Bisericii trebuie sa-i includa acum cu insistenta in preocuparile ei, mai cu seama pentru ca ratacirile actuale nu sunt cel mai adesea rezultatul unei indiferente, ci, dimpotriva, a faptului ca nu au gasit raspunsuri potrivite atunci cand erau framantati de numeroase interogatii. Lipsa raspunsurilor sau conditionarea vremurilor i-a facut sa fie asa cum sunt, ostili, ratacitori sau indiferenti.

 

In sfarsit, sunt vizati de misiunea Bisericii cei care s-au indepartat de ea din motive asemanatoare, fara a renunta insa la angajamentul lor religios explicit. Nu au trecut la neoprotestanti, nu au devenit atei, ci isi cauta o modalitate de exprimare religioasa in zone de spiritualitate orientala, unde sunt convinsi ca umanul atinge niste culmi inaccesibile formulelor crestine traditionale.

 

Se poate spune ca in toate aceste cazuri, adica a celor trecuti la cultele neoprotestante, a celor ateizati sau a celor intrati in circuitul spiritualitatilor de factura extrem orientala, s-a facut resimtita la vremea respectiva o neglijare a propriei responsabilitati de catre Biserica insasi, la toate comparti­mentele ei, ea nu a acordat suficienta atentie misiunii interne, asupra careia ne vom opri in continuare.

 

Misiunea interna

Este vorba de actiunea spre interior a Bisericii, sau actiunea ei spre sine insasi, de efortul concertat al tuturor membrilor Bisericii de a realiza viata in Hristos sau viata Bisericii. S-ar putea spune ca misiunea interna a Bisericii se suprapune pana la un anumit punct cu insasi viata ei. Deosebirea ar fi ca viata ca atare este traita fara o reflexie speciala asupra ei, in timp ce acest tip de misiune isi propune tocmai aceasta reflexie, coroborata cu anumite anumite moduri de actiune, care devin tot atatea expresii ale vietii in Hristos in cadrul Bisericii. Efortul de care vorbim se realizeaza in primul rand in perspectiva dimensiunii constante, stabile, asa cum a fost precizata ea in contextul vietii Bisericii, al relatiilor ei cu lumea. Nu vom repeta aici consideratiile noastre anterioare referitoare la stabilitatea esentiala din viata Bisericii Ortodoxe si a Bisericii noastre in special, insa constatam ca recursul la ea constituie principala caracteristica a situatiei in care traim. Ne experiem identitatea religioasa, identitatea ortodoxa, de regula prin raportare la structuri de stabilitate care ne ofera reperele de care nu ne putem lipsi pentru ca viata noastra sa capete sens si sa se desfasoare pe coordonate de valoare la care subscriem. Misiunea interna a Bisericii isi propune in primul rand clarificarea acestor coordonate pentru fiecare credincios in parte si insusirea lor de asa maniera, incat sa devina componente constitutive ale personalitatii sale crestine, atat in plan reflexiv, cat si actional.

 

Aratam insa ca viata Bisericii se caracterizeaza si printr-o mobilitate esentiala, care defineste intersectarea dimensiunii ei stabile cu mobilitatea inerenta lumii din care face parte. In Biserica, Hristos nu se adreseaza unor oameni ideali, dintr-o societate ideala si definitiv statica, ci, dimpotriva, oamenilor reali, in carne si oase, care traiesc intr-un anumit moment istoric, cu trasaturi specifice, cu evolutii dintre cele mai diferite, uneori previzibile, alteori nu. Chemarea la comuniune li se adreseaza in aceste conditii si doar in ele poate primi raspunsul cuvenit, ceea ce inseamna ca misiunea interna a Bisericii nu este posibila decat prin ancorarea ei in contextul concret in care traiesc credinciosii, in care traieste ea insasi.

 

Daca pornim de la premisa ca existenta omului nu este paralela cu lumea, ci integrata in ea, ca aceasta integrare este constitutiva pentru fiecare dintre noi, chiar daca nu priveste toate elementele lumii, misiunea Bisericii consta in primul rand in cunoasterea lumii concrete si a legaturilor constitutive ale omului de astazi, din acest moment, cu ea. Doar pe aceasta cale, vorbind limba specifica acestor legaturi poate fi inteles cuvantul ei, poate fi inteleasa de catre credincios integral chemarea lui Hristos. Si doar pe aceasta cale se va putea articula raspunsul pe care doreste sa-l dea credinciosul acestei chemari in viata sa de zi cu zi, implinindu-si astfel identitatea crestina.

 

Precizam, in incheierea acestor consideratii, ca este cu totul inacceptabila idealizarea unei anumite formule istorice de intersectare a stabilitatii si mobili­tatii vietii Bisericii, ca si cand ar fi singura legitima pentru desfasurarea misiunii Bisericii si a vietii ei in conditii optime. Consecinta unei astfel de atitudini nu poate fi decat ingreunarea acestei misiuni pana la blocare totala. La fel de periculoasa este abandonarea mobilitatii in favoarea unei stabilitati conjugata si ea in mod obligatoriu contextual, insa cu un moment de intersectare din trecut, idealizat in mod constient sau inconstient. Situatia este dramatica, pentru ca cei in cauza actioneaza cel mai adesea cu o maxima buna credinta si cu constiinta datoriei implinite, insa cu o totala ineficienta, pentru ca realitatea pe care doresc sa o mentina in circuitul vietii in Hristos a incetat in mare masura sa mai existe. Se ajunge astfel la o autosuficienta oarba, in care putem fi convinsi ca suntem perfect ancorati in realitate, in timp ce ea se indeparteaza de noi cu viteze uluitoare.

 

Grav este, si intr-un caz, si intr-altul, ca Biserica inceteaza sa mai fie transparenta pentru Hristos, atat la nivelul chemarii, cat si al raspunsului. Glasul lui nu mai poate fi auzit. Din acest motiv afirmam inca o data cat se poate de raspicat ca imperativul absolut in viata si misiunea Bisericii nu este si nu poate fi decat comuniunea lui Hristos cu credinciosul de astazi, in conditiile constantelor de fiintare in Biserica pe care le-a stabilit in Duhul Sfant si al interactiunii obligatorii cu contextul mundan in care a hotarat tot El sa il aseze pe acest credincios. Misiunea Bisericii trebuie sa urmareasca permanent interrelationarea elementelor de stabilitate perena cu cele de mobilitate contextuala, pentru a face posibila viata autentica in Hristos a credinciosilor, indumnezeirea lor.                

 

Pr. Prof. Dr. Dorin Oancea

 

Extras din articolul "Facultatile de teologie in viata si misiunea Bisericii"

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3772

Voteaza:

Biserica si lumea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE