Natura omului in Cabbala si in Ortodoxie

Natura omului in Cabbala si in Ortodoxie Mareste imaginea.


Natura omului in Cabbala si in Ortodoxie


I. Preliminarii

In prezent omenirea numara aproape 5 miliarde si jumatate de oameni, dintre care evreii sunt in numar de mai putin de 18 milioane. Daca ne referim din punct de vedere statistic, aproape ca nici nu ar trebui sa se auda de ei, insa pentru faptul ca din sanul acestui popor s-a nascut Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, preamarit de peste un miliard o suta treizeci si noua de milioane de crestini, poporul evreu s-a bucurat de o atentie deosebita din partea intregii omeniri.

Importanta acestui subiect este evidenta, avand in vedere continua preocupare a omului de a cunoaste atat teoretic, cat si practic, statutul sau in ordinea fiintelor, a lucrurilor, a universului intreg si chiar de scopul existentei sale atat sub aspect empiric, cat si sub aspect transcendent. La aceste intrebari omul nu poate raspunde niciodata deplin si satisfacator.

Preocuparea omului pentru adevar a capatat o alta conotatie in zilele noastre, omul fiind din ce in ce mai interesat de adevarata religie si de sensul acesteia. Acest lucru este si consecinta dorintei de mondializare si glo-balizare, ca deziderat al vietii cotidiene.

Dar importanta si actualitatea subiectului nu rezulta numai din acest lucru, ci si din dorinta de a aduce o nota edificatoare asupra antropologiei cabbalistice. Cabbala primeste o importanta deosebita in iudaism. In ciuda prestigiului sau de tehnica mistica, extazul nu joaca un rol important, iar in enorma literatura cabbalistica se gasesc prea putine referiri la experiente extatice personale.

Fiind un subiect mai putin abordat in scrierile noastre de specialitate, am considerat necesara o prezentare generala a Cabbalei, si de a aduce lamuriri, atat cat spatiul imi permite, asupra notiunilor de baza si asupra termenilor principali. Desi Cabbala a fost influentata de-a lungul timpului de modul si locul unde si-a avut existenta, totusi, asa cum afirma Gershom Scholem, in expunerea conceptiei despre natura omului, cabbalistii au ajuns la un consens.

Cuvantul "Cabbala" isi are radacinile in cuvantul ebraic "Qibel" care inseamna "a primi prin traditie orala". Cabbala - textual: "traditia, adica traditia ezoterica, este miscarea in care si-au atins apogeul religios, cu precadere intre secolele al XII-lea si al XVII-lea, tendintele mistice in iudaism, intr-o ramificare multipla si intr-o evolutie deosebit de vie".

Asadar, cuvantul Cabbala, care inseamna traditie, este termenul general care desemneaza o doctrina religioasa, transmisa la inceput pe cale orala din generatie in generatie.

Istoricii vad aparitia Cabbalei propriu-zise in sudul Frantei la sfarsitul secolului al XII-lea ii plaseaza epoca de aur un secol mai tarziu in Spania si ultimele sclipiri la Safed, in Galileea Superioara, in secolul al XVI-lea. Ca si Adam Franck, istoricii asociaza vechimea Cabbalei odata cu aparitia Sepher ha Zohar.

Cabbala se imparte in doua mari parti: teoretica si practica. Cabbala teoretica sau speculativa s-a format in Spania in secolul al XIII-lea si se compune din doua parti:

1. "Ma'aseh Bereshit" ("Lucrarea creatiei") - este descrisa in Sepher Yetsirah. Aceasta se refera la creatia, natura si raporturile lumii pamantene. Acest text, de doar cateva pagini, contine o expunere laconica a cos-mogoniei si cosmologiei.

 

2. "Ma'aseh Merkabah" ("Lucrarea carului ceresc") - prin aluzie la carul lui Iezechiel - e cuprinsa in Seher ha Zohar. Cunoscuta si ca "Dabar gadol" {"Marea Lucrare'"), ea mai include speculatiile mistice referitoare la Dumnezeu, la fiintele lumii supranaturale, la puterile si ideile primordiale, "familia cereasca" cum mai este numita cateodata.

Cabbala practica - s-a format in Palestina in secolul al XVI-lea si a urmarit intotdeauna un dublu obiectiv: pe de o parte, sa explice sensul spiritual al Torah-ei; pe de alta parte, sa prescrie modalitatea de purificare care facea posibila contopirea sufletului omenesc cu divinitatea, transformand sufletul intr-un instrument de ruga ce actiona in "sfera vizibilului si invizibilului".

II. Natura omului in conceptia cabbalistilor

In Cabbala, esenta omului are o natura spirituala pentru care corpul sau serveste doar ca o mantie exterioara. O "credinta raspandita" este ca inainte de pacatul lui Adam si corpul sau era spiritual, ca un fel de vesmant diafan care a devenit corporalizat doar dupa caderea sa. (Pentru a sustine acest punct de vedere, afirmatia din Geneza III, 21 ca Dumnezeu a facut "vesminte de piele", kotnot 'or, pentru Adam si Eva dupa caderea in pacat, a fost luata ca insemnand ca inainte ei purtau "vesminte de lumina", kotnot or).

In limba ebraica nu exista un cuvant pentru trup separat de suflet, persoana umana psiho-fizica fiind conceputa ca o unitate indestructibila. Atunci cand se fac referiri la natura fizica a omului este intrebuintat termenul basar - "carne", "trup viu" si simbolizeaza slabiciunea, caracterul trecator al fiintei umane. Acelasi cuvant este folosit si cu semnificatia de "trup".

Dupa cabbalisti, ideea biblica referitoare la crearea omului dupa chipul lui Dumnezeu presupune modelarea omului dupa sephiroth-un, omul reprezentand astfel microcosmosul care reflecta natura cosmosului. Tot in Cabbala se mentioneaza ca, la inceput, sufletele tuturor oamenilor au fost cuprinse in cel al lui Adam, de unde si-au inceput apoi pribegia.

Potrivit doctrinei cabbalistice, sufletul este alcatuit din trei parti, diferite esential, care formeaza o secventa descrescatoare si sunt desemnate de termenii ebraici Neshamah, Ruah si Nephesh: "In aceste trei lucruri - spiritul, sufletul si viata simturilor - gasim o imagine fidela a ceea ce se petrece in inalt; caci toate trei nu formeaza decat o singura fiinta in care totul este legat prin unitate. Viata simturilor nu poseda prin ea insasi nici un fel de lumina; din aceasta cauza este atat de strans unita cu trupul caruia ii procura atat placerile, cat si alimentele necesare; ii putem aplica aceste cuvinte ale inteleptului: "Ea asigura hrana casei sale si care sunt sarcinile servitorilor sai". Casa este trupul care este hranit, iar servitorii sunt membrii care asculta. Deasupra vietii simturilor se ridica sufletul care o subjuga, ii impune legi, si o lumineaza atat cat natura acesteia i-o cere. Acesta este modul in care principiul animal este sediul sufletului. in sfarsit, deasupra sufletului se ridica spiritul, prin care el este dominat la randul lui, si care reflecta asupra sa o lumina de viata. Sufletul este straluminat de aceasta lumina si depinde in intregime de spirit. Dupa moarte el nu are liniste; portile Edenului nu ii sunt deschise mai inainte ca spiritul sa fi urcat catre sursa sa, catre Cel vechi de zile, pentru a se contopi cu el pentru vesnicie; caci intotdeauna spiritul se intoarce la sursa sa".

In afara acestor trei elemente, intalnim in Sepher ha Zohar un al patrulea element al naturii umane. Este vorba de forma exterioara a omului, conceputa ca o existenta separata si anterioara celei apartinand corpului. Aceasta "idee" de corp se refera la trasaturile individuale care ne disting pe unii de altii, ceea ce face ca omul sa fie distinct de cel de langa el. Aceasta "idee" coboara din cer si devine vizibila odata cu momentul procrearii:

"in momentul cand se implineste uniunea terestra, Sfantul - fie numele sau binecuvantat! - trimite aici-jos o forma asemanatoare omului si purtand amprenta pecetii divine. Aceasta forma asista la actul despre care am vorbit si, daca ochiul ar putea vedea ce se petrece atunci, ar zari deasupra capului sau o imagine cu totul asemanatoare unei fete omenesti. Imaginea aceasta este modelul dupa care suntem noi creati. Cat timp ea nu a coborat aici-jos, trimisa de Stapan si nu s-a oprit deasupra capului nostru, procrearea nu a avut loc; caci este scris "si Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul Sau". Ea este prima care ne primeste atunci cand sosim in aceasta lume; ea este cea care se dezvolta pe masura ce crestem mari, si tot cu ea vom parasi pamantul. Ea isi are originea in cer. in momentul cand sufletele sunt pe punctul de a-si parasi locasul ceresc, fiecare suflet apare in fata regelui suprem invesmantat intr-o forma sublima, in care sunt inscrise trasaturile sub care el trebuie sa se arate aici-jos. Ei bine! Imaginea despre care vorbim emana din aceasta forma sublima; ea vine a treia dupa suflet, ea ne precede pe pamant si asteapta sosirea noastra dupa momentul conceperii; ea este intotdeauna prezenta in actul de unire conjugala".

La cabbalistii moderni aceasta imagine este numita principiu individual.

Cel de al cincilea element si ultimul, care sta la baza naturii umane isi are sediul in inima (leb) si este cunoscut sub numele de spirit vital. Acest principiu supravegheaza combinarea si organizarea elementelor materiale si se deosebeste in intregime de principiul vietii animale (Nephesh), de viata simturilor. Aceasta opinie se bazeaza pe un pasaj alegoric din Sepher ha Zohar, in care se spune ca in fiecare noapte, in timpul somnului, sufletul urca la cer pentru a da socoteala de calatoria sa, si ca in acel moment corpul nu mai este animat decat de un suflu de viata, plasat in inima.

In cele ce urmeaza, vom incerca sa facem o prezentare a fiecarei parti "fundamentale" a sufletului, incepand cu cea de grad inferior.

 

Nephesh

 

Nephesh este principiul vietii sau forma de existenta concreta. El constituie partea externa a omului viu. Nephesh-ul sau primul element se gaseste in fiecare om, deoarece il patrunde in momentul nasterii si este sursa vitalitatii sale animalice si a totalitatii functiilor sale psihofizice. Tot ceea ce este necesar pentru binele acestor functii este deja continut in el si este in mod egal proprietatea tuturor fiintelor umane. Nephesh se afla in raport imediat cu corpul, in el gasindu-se actiunile si instinctele vietii animale.

Cuvantul nephesh inseamna suflare, respiratie. Intrucat respiratia este expresia vietii si incetarea vietii presupune incetarea respiratiei, evreii au considerat acest suflu al respiratiei ca principiul vietii, el fiind cel prin care omul traieste. De aceea, termenul nephesh a fost inteles ca insasi viata.

 

Nephesh, ca si celelalte "parti" ale sufletului, deriva dintr-o sephira. Nephesh emana din sephira Yesod (Temelia). El se afla intr-o legatura directa cu fiintele concrete care ii sunt exterioare si, numai datorita influentei lor, el produce o manifestare vitala. In acelasi timp el actioneaza in lumea exterioara datorita propriei sale puteri creatoare, facand ca din existenta sa concreta sa rezulte noi forte vitale, restituind astfel fara incetare tot ceea ce primeste.

Conceptul de Nephesh denota, asadar, nu numai viata ca dat ontologic, ci si capacitatea procrearii, reprezentand orice fel de dorinta, aspiratie sau impuls vital. Prin Nephesh se intelege dorinta omului de a trai, de a fi viu si de a se afla in legatura cu semenii. Dorinta aceasta de viata se reflecta nu numai prin preocuparea de sine, de hrana cotidiana necesara supravietuirii, ci si prin actul de reproducere in baza caruia este asigurata continuitatea speciei umane.

Drept urmare, facultatea numita Nephesh cuprinde toate cele trei forte: animalul, vegetativul si cognitivul (medabber), care alcatuiesc totalitatea psiho-fizica a omului.

Ruah

Ruah, ca si Neshamah, reprezinta progresele postnatale care sunt gasite doar in omul care s-a trezit spiritual si a facut eforturi speciale pentru a-si dezvolta puterile intelectuale si sensibilitatile religioase. Ruah-ul sau anima este trezit intr-un moment nespecificat cand un om reuseste sa se ridice deasupra partii sale vitalistice. Ruah-ul reprezinta un stadiu intermediar intre Nephesh si Neshamah care implica puterea etica de a distinge raul de bine.

Etimologic, cuvantul Ruah inseamna "prezenta aerului in miscare", in special "vant", "suflare". El este denumit ca suflet in explicatiile cabbalis-tice legate de semnificatia exacta a acestuia. Ruah deriva si el, ca si Nephesh, dintr-o sephira, si anume, din sephira Tifereih (Frumusetea), sephira care reuneste in ea justitia si compasiunea. Ruah reprezinta suportul si sediul personalitatii umane.

 

Daca nephesh exprima principiul vital general, comun, ruah se deosebeste de acesta prin aceea ca el reprezinta viata individuala, caracterizand omul ca persoana, ca individ.

Acest al doilea element al fiintei umane nu este la fel de sensibil ca nephesh la influentele lumii exterioare. El este undeva intre interioritate si exterioritate. Viata exterioara reprezentata de nephesh se gaseste intr-o forma virtuala in interioritatea lui ruah. El nu apare in mod clar, nici ca un lucru real, pasiv si exterior, nici ca un lucru interior, intelectual si activ, ci ca ceva schimbator, care din launtru spre in afara se manifesta ca ceva activ cu toate ca este pasiv; sau ca ceva ce este inclinat sa ofere, cu toate ca este de natura receptiva. Ruah domina nephesh-ul, impunandu-i legile si lamurindu-l pe masura naturii lui.

Datorita partii sale concrete, ruah are nevoie sa comunice cu concretul ce se afla sub el (Nephesh), dar, in acelasi timp, partea sa generala ii da o tendinta spre partile generale care ii sunt superioare (Neshamah). Daca nu ar exista anumite afinitati intre Nephesh, Ruah si Neshamah, acestea nu s-ar putea afla intr-o unitate desavarsita. Astfel, sufletul extrage din Concretul care il precede plenitudinea propriei sale realitati obiective, iar din Generalul care il domina, interioritatea pura, Idealitatea pe care si-o constituie el insusi din activitatea sa independenta. Ruah reprezinta, asadar, legatura dintre General sau Spiritual si Concret sau Material, unind in fiinta umana lumea interna inteligibila cu lumea externa reala. De asemenea, ruah poate exprima si dorinta omului dupa Dumnezeu.

Fiind stimulat de nephesh care se afla sub el si care il inspira, ruah se comporta fie activ, fie pasiv cu exteriorul care corespunde naturii sale (Particularul), transmitand informatia prelucrata pentru a putea fi primita de Neshamah.

Neshamah

Cea mai inalta parte a sufletului, Neshamah sau spiritus, este cea mai importanta dintre toare. Aceasta incepe sa lucreze intr-un om cand se indeletniceste cu Torah si poruncile sale, si isi deschide inaltele puteri de intelegere, in special abilitatea sa de a intelege mistic Godhead-ul si secretele universului. Prin urmare, puterea intuitiva leaga umanitatea de Creatorul sau.

Neshamah, sufletul in forma lui desavarsita, este definit prin cuvantul de spirit si deriva din sephira Hochmah (intelepciunea). El guverneaza ruah-ul aruncand asupra lui lumina vietii. Numai dupa moarte sufletul devine constient de neshamah. Neshamah trebuie sa devina perfect si pur, pentru a se putea intoarce la Infinitul din care a emanat.

Neshamah-ul este o putere preocupata in exclusivitate de cunoasterea mistica. Neshamah-ul insusi, prin virtutea de a fi "o parte din Dumnezeul de deasupra", este capabil de a face doar bine.

In neshamah nu se mai gaseste sensibilitatea fata de natura din afara; activitatea domina receptivitatea. Spiritul traieste intens propria sa viata, dar numai pentru General sau pentru lumea spirituala cu care se afla intr-o permanenta legatura. Cu toate acestea, neshamah nu are nevoie doar de General. Datorita naturii sale reale el manifesta dorinta unei relatii, atat cu Particularul, cat si cu Concretul care se afla sub el si fata de care se simte atras. Aceasta atractie rezulta din aceea ca neshamah are nevoie de cunoasterea Particularului si Concretului in trairea pentru General, ceea ce reprezinta de fapt scopul sau dezideratul lui neshamah.

Neshamah este natura pur interioara, pasiva si activa simultan, a carei infatisare exterioara este reprezentata de nephesh, cu principiul sau vital si cu corpul sau si de ruah cu fortele sale. Ceea ce este cantitativ in nephesh si calitativ in ruah, vine din Neshamah, adica din spiritul pur interior si ideal.

Neshamah reprezinta, asadar, nivelul cel mai ridicat al existentei sufletului, intre el si nephesh nu ar putea exista o comunicare daca nu s-ar afla ruah. Neshamah poate fi considerat mai mult o nazuinta, o tendinta, el avand scop unirea cu Divinitatea. Aceasta unire cu Dumnezeu e desemnata prin termenul deverkuth, "lipire", stare de gratie care depaseste extazul.

III. Natura omului in Ortodoxie - reflectii si comparatii

In paginile precedente am incercat sa cuprind cateva aspecte privind problematica structurii fiintiale a omului din perspectiva cabbalistilor. In interpretarea acestora, crearea omului are un caracter sintetic. Dualismul suflet-trup, desi prezent, este mai putin dezvoltat decat in traditia crestina. Conceptia stricta iudaica despre natura omului, considera trupul si sufletul ca aspecte ale entitatii umane. Astfel, omul este suflet in masura in care este insufletit de duhul vietii si trup, in masura in care este o faptura muritoare. Aceasta discrepanta dintre trup si suflet este evidentiata si de conceptia privind actul creatiei. Dumnezeu, potrivit invataturii cabbaliste, nu il creaza pe om de la inceput ca trup si suflet, ci mai intai alcatuieste trupul si apoi sufletul.

Astfel, doctrina Cabbalei prezinta omul, intr-un anume stadiu al aparitiei sale, ca Golem. In ciuda prestigiului sau de carte a creatiei, Sepher Yetsirah nu vorbeste foarte mult despre Golem, gasindu-se foarte putine referiri in acest sens. Cele mai multe informatii despre Golem le gasim in Sepher ha Bahir, textul acestei carti fiind transmis intr-o stare imperfecta si fragmentara. Omul ca Golem a fost facut la inceputul creatiei si abia la sfarsit a fost insufletit, intre starea lui informa si insufletirea sa aflandu-se intregul proces de creatie.

In Ortodoxie, conceptia despre om primeste o interpretare mult mai precisa, cu implicatii ontologice foarte adanci privind viata omului pe pamant si continuarea ei in eshaton.

Potrivit invataturii crestine, dimensiunea fizica a fiintei umane, adica trupul, este opera sau lucrarea mainilor lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu creeaza Universul din nimic - ex nihilo - doar prin cuvant, in cazul omului intalnim o interventie directa si extraordinara din partea Creatorului.

Omul este ultima si cea mai de seama dintre creaturile pamantesti, el reprezentand coroana creatiei. Omul este fiinta dihotomica, fiind alcatuit din doua elemente: trup si suflet. Dupa natura lui dubla, trup material si suflet spiritual, omul apartine atat lumii materiale, cat si lumii spirituale. Aceste doua elemente se gasesc intr-o singura persoana, unitatea dintre trup si suflet fiind indestructibila. Omul este un microcosmos, cuprinzand in el toate elementele macrocosmosului. Prin structura sa fiintiala si prin demnitatea si menirea sa in lume, omul este ridicat de la inceput deasupra tuturor celorlalte fapturi pamantesti.

Omul e adus la existenta printr-un act creator special al lui Dumnezeu. Pentru ca acesta sa fie facut, trebuia sa existe lumea ca natura in care omul sa vietuiasca, dar omul nu e opera naturii, desi e legat de ea. in acest sens, Sfantul Grigorie de Nyssa spune: "Nu era potrivit ca acela care avea sa fie stapan sa vina inaintea lucrurilor ce aveau sa ii fie supuse, ci numai dupa pregatirea domeniului asupra caruia avea sa fie stapan, era potrivit sa apara si stapanul.

Geneza nu spune ca Dumnezeu a alcatuit intai trapul si apoi a suflat "suflare de viata" in fata lui, ci numai ca " l-a facut luand tarana din pamant si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie " (Gen. II, 7). Omul ca fiinta speciala este creat in mod simultan in intregimea sa. Prin mentionarea acestui caracter. Geneza vrea sa evidentieze faptul ca omul este constituit din doua elemente: trup si suflet, si ca trupul e din materia generala, iar sufletul are o inrudire speciala cu Dumnezeu, insa fara a emana din Acesta, asa cum sustin cabbalistii. De altfel, sustinerea teoriei emanationiste de catre Cabbala, prin afirmarea doctrinei sephiroth-uri, duce implicit la afirmarea panteismului. in Cabbala se arata cum Dumnezeu, Fiinta Suprema, incognoscibila si infinita, S-a limitat pe Sine, dand lumii fiinta prin sephiroth-uri.

Astfel, relatia omului cu Creatorul nu mai este una directa, una speciala, ci intermediata de lumea sephi-roth-urilor, care se interpun intre Dumnezeu si lumea creata. Cele zece sephiroth-uri reprezinta instrumentele (kelim) prin care Dumnezeu a creat lumea. Ansamblul celor zece sephiroth-uri formeaza omul prototip, Adam superior sau Adam etern (sau Pre-Adam), macrocosmosul, arhetipul intelectual al lumii materiale. Sephiroth-urile constituie, "universul unificat" al vietii lui Dumnezeu si sunt reprezentate printr-un desen cu o configuratie de arbore, numit din acest motiv "arborele sephirothic" sau de om (Adam Kadmon, omul primordial).

Omul ca fiinta reala vie, vine in mod esential la existenta prin suflarea lui Dumnezeu in fata Lui si asta pentru ca omul este creat nu numai din tarana, ci si prin suflarea lui Dumnezeu. Prin trupul sau, omul se afla intr-o legatura directa cu lumea materiala, cu lumea care il inconjoara. El este conditia vietuirii omului pe pamant, in timp si spatiu. Daca trupul este din lumea materiala, sufletul este de la Dumnezeu, prin suflet omul aflandu-se intr-o legatura directa cu Dumnezeu si cu lumea spirituala, pentru ca "Duh este Dumnezeu si cei cel se inchina trebuie sai se inchine in duh si in adevar" (Ioan IV, 24). Fiind luat din pamant, trupul omului este muritor, iar sufletul, fiind primit de la Dumnezeu, este nemuritor: "Si ca pulberea sa se intoarca in pamant cum a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu, Care l-a dat" (Eccl. XII, 7). Trupul primeste o valoare desavarsita prin intruparea si invierea din morti a Mantuitorului Iisus Hristos.

Sfantul Ioan Damaschin afirma despre suflet ca "este o substanta vie, simpla, necorporala, prin natura sa invizibila ochilor trupesti, nemuritoare, rationala, spirituala, fara forma; se serveste de un corp organic si ii da acestuia puterea de viata, de crestere, de simtire si de nastere. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul sau este partea cea mai curata a lui. Caci ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este spiritul in suflet. Sufletul este liber, volitional, schimbator, adica schimbator prin vointa, pentru ca este zidit. Pe toate acestea le-a primit si existenta, precum si de a exista prin fire in acest chip".

Asadar, sufletul este o substanta reala, creata, vie, imateriala sau spirituala si nemuritoare. Sufletul strabate trupul material si este legat de el, dat transcende si depaseste materialitatea acestuia, dandu-i putere de viata si facultatea de a percepe cele sensibile. Avandu-si originea de la Dumnezeu, sufletul este un element independent si nu o functie sau un produs al corpului uman. Sufletul este cel care da puterea vitala trupului uman. Fara suflet, omul nu poate fi fiinta vie rationala. Omul este unirea fiintiala dintre trup si suflet. El nu poate fi numai trup sau numai suflet.

Fiinta umana este compusa, asadar, atat din fiintialitate empirica determinata si tranzitorie, cat si din fiintialitate nedeterminata informa si vesnica, care reprezinta eul adevarat. De aceea, atata timp cat omul este pe pamant, el trebuie sa tina seama si de statutul empiric, trecator si limitat, dar mai ales de aspectul etern, nelimitat al eului sau.

Intrucat lumea empirica este iluzorie ca experienta ultima, obiectivitatea ei fiind doar provizorie, faptele omului tebuie sa contina o anumita nuanta. A savarsi fapte de dragul lumii empirice si a vietii incatusate in ea, inseamna a transforma relativul si finitul in absolut si infinit. Omul trebuie sa lucreze si sa traiasca prin neatasare de lumea aceasta si sa-si urmareasca obiectivul pentru care a fost creat. Relatia omului cu Dumnezeu se desfasoara in libertatea omului de a accepta sau refuza voia divina. Esenta acestei libertati consta in putinta individuala de a face sau a nu face voia divina; ea lasa loc alegerii libere a omului de a spune da sau nu poruncilor divine. Omul este o fiinta cu o acuta constiinta a valorii timpului, pentru ca e o fiinta care se pregateste in relatiile temporale cu altii pentru eternitate. El traieste in timp constiinta eternitatii si se afla intr-o inaintare continua spre aceasta. Experientele lui sunt imprimate de preocuparea de eternitate.

Conceptia despre om trebuie prezentata in lumina invierii Mantuitorului Iisus Hristos si impartasirea cu Sfintele Taine. Omul, nascut la viata cea noua in Hristos, prin primirea Botezului, primeste un alt statut fiintial. Renasterea omului in Hristos prin Taina Botezului consta, pe de o parte, in curatirea de pacatul stramosesc si de alte pacate personale, iar pe de alta parte, in salaslui-rea harului lui Hristos in acesta. Botezul marcheaza inceputul unei noi vieti, in care omul simte dorinta vie de a se uni cu Hristos. intrucat umanitatea este una dupa fiinta ei, dar aceasta fiinta nu exista decat in persoane diferite intre ele, fiecare om reprezinta o cale virtuala de realizare a mantuirii pentru un alt om. Omul e o persoana, iar persoana tinde "la o depasire neintrerupta, ca fiinta care se autocreeaza". El vede insa ca "autocrearea" sa e dependenta de un Creator superior, care i-a dat aceasta existenta si cu care trebuie sa ramana in legatura.

Asa cum afirma John Meyendorff, conceptia despre om se fundamenteaza pe notiunea de "partasie" (participare) la Dumnezeu. Harul divin ii confera omului propria crestere "naturala", spune in continuare autorul. Omul nu este fiinta autonoma, ci umanitatea lui adevarata se dobandeste numai atunci cand acesta traieste "in Dumnezeu" si firea umana se indumnezeieste. Participarea omului la Dumnezeu nu este un act static din partea acestuia, ci presupune un dinamism in care omul este antrenat. Dumnezeu ii daruieste harul, insa omul trebuie sa conlucreze cu acesta. Actiunea trebuie sa porneasca de la om, deoarece Dumnezeu nu il forteaza in actiunile pe care le intreprinde. Tocmai spiritul este cel care manifesta aceasta dorinta si ascensiune catre divinitate, transformand trupul intr-un instrument de actiune ce are acelasi obiectiv ca si sufletul.

Actiunile trupului si sufletului trebuie sa fie in consens, sa urmareasca aceeasi tinta. Aceste inclinatii catre "viata divina", omul le are sadite in suflet de la creatie, insa ele trebuie cultivate prin practicarea virtutilor si evitarea pacatelor. in practicarea virtutilor omul trebuie sa urmeze exemplul Mantuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a intrupat ca pilda de smerenie, din iubire si ca dovada a valorii acordate omului.

Prin rastignirea Sa pe Cruce, Hristos a realizat mantuirea obiectiva, noi toti fiind cuprinsi in opera intreprinsa de El. insa omul trebuie sa devina partas al acestui act, trebuie sa-si insuseasca roadele mantuirii de pe Cruce. Hristos, prin Patimile, Rastignirea, Moartea si invierea Sa, ne-a redat libertatea paradisiaca pierduta prin incalcarea poruncii divine. Omul trebuie sa participe activ la realizarea mantuirii proprii, deoarece Dumnezeu nu ii forteaza libertatea si nu il priveaza de aceasta nici dupa invierea Sa din morti.

Participarea activa a omului consta, de pe o parte, in credinta manifestata fata de Hristos, iar pe de alta parte, in infaptuirea binelui, a faptelor bune. Dar acestea doua se regasesc una in cealalta, caci credinta se manifesta prin fapte bune, iar faptele bune reprezinta materializarea sau exteriorizarea credintei, realizarea uneia ducand implicit la infaptuirea celeilalte. Omul infaptuieste faptele bune printr-o conlucrare cu Hristos, caci omul singur nu poate sa se ridice la Dumnezeu, ci numai ajutat de Acesta.

Pentru realizarea unei depline comuniuni intre oameni este necesara atat unitatea lor de natura, cat si deosebirea lor ca persoane. Unitatea de natura face ca persoanele sa aiba ceva comun intre ele, iar caracterul de persoana le face sa fie deosebite si sa aiba trebuinta una de alta. La baza comuniunii interumane sta porunca iubirii (Matei 22, 37-40; Ioan 13, 34-35). Dragostea fata de aproapele este dimensiunea orizontala a iubirii fata de Dumnezeu, este exteriorizarea, materializarea credintei in Hristos. Aceasta credinta pune pe aproapele la acelasi nivel fiintial cu noi insine si se rasfrange direct asupra noastra, caci prin iubire ajungem la cunoasterea lui Dumnezeu si implicit la mantuirea noastra. Prin comuniune, toti oamenii se identifica cu Hristos, fara sa-si piarda insa individualitatea.

Asumandu-si firea umana, Hristos a putut intra in comuniune cu iposta-surile umane obisnuite, naturale si le-a adus nu numai intregirea spirituala ce si-o aduc ele, ci le-a actualizat deplin relatia filiala cu Dumnezeu. Caci starea Sa de jertfa, Hristos a realizat-o pentru noi ca baza a comuniunii noastre cu El. Prin asumarea firii umane de catre Hristos, noi participam la jertfa Sa pe Cruce, jertfa care ne deschide deplinei comuniuni cu El, comuniune ce o realizam in Biserica prin impartasirea cu Sfintele Taine, care reprezinta cararile urcusului tainic de unire cu Hristos, al carui simbol real si eficace este Sfanta Euharistie. Prin impartasirea cu insusi Trupul si Sangele Sau in cadrul Sfintei Liturghii, ne unim nu numai cu Hristos, ci si intre noi, intarind legatura frateasca in calatoria ascetica spre unirea cu Dumnezeu.

Personalizarea fiintei umane inseamna, pe de o parte, afirmarea puternica si constanta a fundamentului spiritual ontologic al omului, singurul in stare sa promoveze unitatea trup-suflet, iar pe de alta parte, afirmarea structurii peri-horetice a omului, care sta la baza comuniunii cu semenii sai si in primul rand cu Dumnezeu, structura si sursa supremei comuniuni interpersonale.

Omul se poate ridica la Dumnezeu doar prin Hristos, prin salasluirea Lui in noi cu trupul purtat de El, inviat si inaltat si deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfant si devenit astfel desavarsit transparent, iar prin aceasta si potenta invierii noastre cu trupul.

Drd. Florin Marica

Pe aceeaşi temă

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 12500

Voteaza:

Natura omului in Cabbala si in Ortodoxie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE