Catacombele: mituri, mistere si realitati

Catacombele: mituri, mistere si realitati Mareste imaginea.

Intr-o societate care pare adeseori sa-si fi uitat radacinile si traditiile, trecutul cel mai indepartat si manifestarile lui concrete, pe care arheologia are drept menire sa ni le restituie, au inca darul de a fascina. Marturiile legate de "lumea subterana" sunt printre cele cu cea mai mare cautare. Din nefericire, in acelasi timp se dezvolta gustul pentru tezele fanteziste, nascocite mai mult sau mai putin recent, pentru a atata curiozitatea „marelui public".

Cu toate ca teoriile stiintifice evolueaza, iar cercetatorii readuc la dimensiunile lor reale mesajele pe care ni le transmit monumentele antice, unele locuri comune continua sa circule. Nu citim de atatea ori ca, de pilda, catacombele au fost cu precadere refugiile secrete ale primilor crestini prigoniti, desi marturiile arheologice au izbutit sa respinga acest poncif?

Inca de la inceput, si in mod sigur pana la ultima persecutie de amploare impotriva crestinilor (a lui Diocletian, in anul 303), catacombele au fost exclusiv cimitire si nimeni nu a trait sau s-a refugiat acolo. Vom vedea, pentru fiecare catacomba in parte, dintre cele descrise aici pe scurt, ca primele lor configuratii, in timpul secolului al III-lea, restranse si la vedere, nu le afecta, cu siguranta, unei functii de refugiu. In mod schematic, putem imparti in trei mari perioade istoria cimitirelor crestine din Roma, aceste diviziuni trebuind, fireste, nuantate pentru fiecare din cele saizeci de catacombe descoperite pana acum in zona.

Originea catacombelor

In timpul primelor doua secole ale erei noastre, crestinii sunt inmormantati in mod anonim in necropolele pagane asezate in jurul Romei (asa s-a intamplat cu cei mai vestiti dintre ei, Petru si Pavel). Cimitire exclusiv crestine nu apar decat la sfarsitul secolului al II-lea: ele se prezinta atunci ca niste mici hipogee subterane, prevazute intr-o prima faza sa adaposteasca doar cateva zeci de morminte.

Aceasta noua practica funerara se rasfrange in egala masura si asupra paganilor, din multiple ratiuni practice. O data cu trecerea treptata de la ritul incinerarii la cel al inhumarii, in decursul secolului al II-lea d.Hr., si in conditiile in care imprejurimile drumurilor consulare din afara zidurilor orasului nu mai dispun decat de un numar foarte limitat de spatii disponibile, nevoile comunitatii urbane de noi locuri de ingropare cresc considerabil. in mausoleele in care inmormantarea mai era posibila, constatam ca o inhumare ocupa locul care corespundea inainte mai multor urne cinerare.

Atunci apar primele utilizari ale subsolului, sub formele cele mai variate si, la inceput, de dimensiuni reduse. Se cunosc, de exemplu, mai multe cazuri de camere funerare (de unul pana la trei etaje suprapuse), sapate dedesubtul mausoleelor construite in elevatie si ocupand aceeasi suprafata ca acestea. Mici scari de acces, sapate in interiorul parterelor mausoleului, de-a lungul unuia dintre pereti, conduc catre subsol. In timpul acestei perioade de inceput, hipogeele trebuiau sa respecte marginile proprietatilor aflate la suprafata.

Acestei noi nevoi de spatiu, datorate practicii inhumarii, i se adauga, in secolul al II-lea, supraaglomerarea necropolelor care functionau de la inceputurile epocii republicane. Solutia „subterana" este atunci impusa de necesitatea neindepartarii prea mari de oras. Se constata de asemenea ca la Roma, in aceasta perioada, proprietatile suburbane (villae) si pamanturile cultivate aferente acestora, situate indeobste la o zi de mers de centrul urban, invadeaza si marginile orasului, in zone ocupate pana atunci de necropole.

In decursul secolului al III-lea, aceste forme noi de sepulturi subterane, deosebit de putin costisitoare pentru grupul social fragil din punct de vedere economic pe care il constituie comunitatea crestina primara, se dezvolta astfel incat permit sa se vorbeasca in unele cazuri (Calist, Domitila sau Priscila, de exemplu) de catacombe de asta data specific crestine. Trebuie totodata sa semnalam si existenta catacombelor iudaice, in timp ce nimic nu ne ingaduie sa vorbim despre necropole pagane de acest tip, care sa depaseasca cele cateva zeci de morminte.

Extinderea catacombelor si cultul martirilor

Recunoasterea oficiala a crestinismului de catre Constantin si convertirea masiva ce i-a urmat constituie un moment de cotitura pentru dezvoltarea catacombelor crestine. Cultul martirilor incepe in aceasta epoca. Si cum sa-ti arati mai bine veneratia decat lasandu-te inmormantat cat mai aproape cu putinta de sfintele lor moaste ? Aceasta practica atrage in mai multe cazuri extinderea peste masura a retelelor de galerii subterane, pe doua, trei, patru sau chiar cinci niveluri (sau etaje) suprapuse, cum este cimitirul Sfantul Calist. In timp ce catacombele din secolul al III-lea contineau cateva zeci, pana la cateva sute de sepulturi, cele din secolele al IV-lea si al V-lea contin cateva mii, ba chiar zeci de mii!

Diversele sectoare ale acestor retele de galerii se diversifica de acum inainte in functie de clasele sociale. Privilegiatii sau membrii clerului poseda morminte bogat impodobite, adeseori ventilate si luminate de lampi care comunica cu suprafata. Camerele lor funerare (cubicula) contin fie morminte sapate sub un arc (arcosolia), fie sarcofage. Printre aceste inhumari privilegiate, trebuie sa la socotim si pe cele din imediata apropiere a mormintelor de mucenici, chiar daca ele sunt uneori anonime.

Mormintele cele mai sarmane, si de departe cele mai numeroase, se gasesc in general la marginea retelelor care adapostesc mormintele cele mai bogate; aici intalnim aproape numai loculi, tipul de mormant cel mai modest: o simpla cavitate dreptunghiulara, sapata longitudinal in peretii galeriei. Acesti loculi sunt uneori acoperiti cu dale de marmura - purtand sau nu inscriptii - si cel mai adesea cu olane sau fragmente de olane, fixate cu imbinari din var.

La sfarsitul secolului al IV-lea, papa Damasus (366-384) organizeaza un cult oficial al martirilor, materializat prin amenajari liturgice deasupra mormintelor acestora si prin crearea de sanctuare subterane mai mult sau mai putin spatioase. El rezerva, de asemenea, fiecarui martir inscriptii, in general metrice, cu caractere rafinate, gravate si semnate, in cazul unora, de caligraful sau, Furius Dyonisius Philocalus.

Parasirea catacombelor si stramutarea moastelor

La sfarsitul secolului al V-lea incepe abandonarea treptata a folosirii catacombelor. Faptul se explica prin scaderea demografica decurgand din pierderea in importanta a Romei in cadrul Imperiului, dar si prin aparitia a noi mode. Inca de la sfarsitul veacului al IV-lea apar din nou, deasupra catacombelor, mausolee de cele mai variate forme. Sepulturile se concentreaza in interiorul si in jurul marilor bazilici (subterane sau construite la suprafata) situate deasupra mormintelor de martiri sau comunicand cu acestea. Probabil ca in aceeasi epoca morminte razlete incep sa fie practicate in cartiere sau in monumente publice parasite, in interiorul orasului. Acest fenomen caracterizeaza si unele biserici urbane, inainte de a deveni una din noile reguli funerare, inca de la jumatatea secolului al VI-lea.

Catacombele romane nu mai sunt de acum frecventate decat pentru sanctuarele lor subterane, pe care papii le vor intretine pana la inceputul secolului al IX-lea. In aceasta perioada, relicvele incep sa fie transferate in oras, pentru a fi ferite de jafuri, dar mai cu seama de un negot infloritor. Aceste stramutari vor lua sfirsit catre mijlocul secolului al IX-lea.

Redescoperirea catacombelor

Numai unele dintre aceste sanctuare si cateva galerii ale catacombelor, care comunicau cu primele, au continuat sa fie cunoscute in timpul Evului Mediu. Redescoperirea catacombelor nu a avut loc, pe baze ale cercetarii stiintifice, decat la sfarsitul secolului al XVI-lea, o data cu primul arheolog „paleocrestin" al istoriei, Antonio Bosio. Continuatorii lui, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, au fost cu precadere interesati de „descoperirea" relicvelor. Ei au deschis sistematic mormintele unor simpli defuncti pe care i-au botezat martiri, irosind astfel un patrimoniu istoric si arheologic de imensa valoare. Abia o data cu Giovanni Battista de Rossi, in secolul al XIX-lea, arheologia crestina a devenit o adevarata stiinta, iar catacombele au fost studiate cu seriozitate. In 1852 a fost fondata Comisia pontificala de arheologie sacra, insarcinata cu conservarea catacombelor; apoi, in 1925, Institutul pontifical de arheologie crestina, care consacra studiului acestor cimitire crestine de inceput o buna parte din energiile profesorilor si studentilor sai.

Philippe Pergola

18 Ianuarie 2010

Vizualizari: 2240

Voteaza:

Catacombele: mituri, mistere si realitati 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE