Prezenta sufletului in om e o realitate de care se lovesc si in fata careia esueaza toate teoriile materialiste si evolutioniste. Sufletul nu se poate explica prin legile materiei, si nici prin natura ei. Sufletul e o realizare aparte, generic deosebita de materie, pe care o depaseste, din care nu se poate deduce si la care nu se poate reduce. Totusi s-au facut repetate incercari de a reduce actele sufletesti la simple manifestari ale materiei, facand din sistemul nervos, si in special din creier, organul generator al cugetarii. Perceptii, notiuni, constiinta nu ar fi decat rezultatul activitatii cerebrale, deci un suflet nu exista, chiar daca exista acte sufletesti.

Cugetarea nu este decat o secretie a materiei nervoase a creierului, dupa cum bila este o secretie a pancreasului, ca sa nu citam alte analogii mai riscante. Se poate vorbi insa in chip stiintific de o identitate intre creier si cugetare?

Tinta de capetenie a fiecarui suflet omenesc, intelept si drept credincios, este de a se alimenta cu fructele intelepciunii Dumnezeiesti de a se misca in bine, a creste si a tinde catre desavarsirea minunata pentru care este zidit de Creatorul sau. Puterea aceasta care se manifesta mai mult ori mai putin de oameni prin sufletele lor, se numeste ratiune. Prin puterea aceasta a sufletului omul cunoaste, judeca drept si isi agoniseste simt bun, devine nobil in cugetari, cuvant, fapte, lucrari, se conduce dupa Legile Dumnezeiesti in folosul particular si obstesti spre Slava lui Dumnezeu.

In acest sens, puterea aceasta pusa de Dumnezeu in suflet, este un mare si minunat dar Dumnezeiesc, cu care Dumnezeu a imbogatit si impodobit pe om. Analogia dintre sufletul omenesc si ratiunea Dumnezeiasca o arata fericitul Teodorit, adaugand ca mintea omeneasca se aseamana, in parte, cu Nemarginitul si prin faptul: "Ca intr un moment strabate: rasaritul, apusul, miazazi si miazanoapte, cele de deasupra, cele de dedesubt si cele de fata, desi nu esentialmente, ci numai prin inchipuire".

Ratiunea
Ratiunea omeneasca se raporteaza la simturile corporale nu ca rob; ci ca judecator si carmuitor, care dispune si se foloseste de dansele dupa chibzuinta sa personala. De aceea, daca ratiunea nu voieste, nu intoarce nici o atentie la impresiile provenite de la simturile corporale din afara. Din aceasta cauza, mintea, chiar cand simturile sunt in stare de neactivitate sau de repaus, poate sa se dedea la diferite ocupatii de cugetari, poate sa contemple ceea ce e in afara si mai presus de simturi, mai presus chiar de om. Ce este deci ceea ce sta mai presus de om si in afara de simturi? La aceasta intrebare ne dau raspuns parintii si scriitorii bisericesti.

Astfel, dupa Iustin, sufletul omenesc, in anumite conditii, poate sa contemple (intr insul), pe Chipul si Asemanarea lui Dumnezeu, pentru ca e inzestrat cu facultatea de a cugeta. Ce se atinge insa de sufletul animalelor, ele neavand aceasta facultate, nu pot vedea pe Dumnezeu. Dupa Atinagor, numai omul inzestrat de Creator cu ratiune, e predestinat a fi partas vietii lui rationale si a fi totodata contemplator al Maretiei si al Intelepciunii Lui intru tot stralucitoare.

Asadar, ratiunea impreuna cu sufletul, fiind legata de corp e nevoita sa se adreseze catre simturile externe si impresiile din afara spre a castiga cunostinta despre lumea care exista in afara de aceasta. Cu toate acestea, ratiunea nu devine roaba acestor simturi si acestor impresii sensibile, dupa cum se intampla aceasta cu simtul instinctiv al animalelor. Nu se face roaba, pentru ca in sine are oarecare putere de stapanire, ingradit puternic de orice influente potrivnice din afara si nu poate fi niciodata nimicita de dansele.

Ratiunea sufletului omenesc are in sine aceasta putere, care nu exista in instinctul animalelor. Ratiunea sufletului omenesc nu se margineste numai la partea vazuta; ci poate patrunde si in adancul lor, explicand si determinand sensul si insemnatatea lor launtrica. Ea, in fine, e capabila a se ridica de la cele vazute la cele nevazute si a tinde cu cugetarea la insusi Creatorul a tot ce exista la Dumnezeu.

Aceasta concluzie generala, trasa din vechea invatatura crestina, despre asemanarea cu Dumnezeu a ratiunii omenesti, observam in treacat, ca, nu numai ca nu e dezunire cu psihologia experimentala, ci din contra, e confirmata si justificata in totul. Un al doilea mare dar Dumnezeiesc in viata aceasta este libertatea sufletului omenesc. Prin libertatea aceasta folosita cu buna chibzuiala dupa dreptarul Dumnezeiestilor invataturi, noi putem progresa treptat pana catre varful urias al desavarsirii Duhovnicesti, la asemanarea omului cu Dumnezeu.

Libertatea
Omul daca n ar fi liber a alege binele, n ar fi vrednic de recompensa sau lauda, de asemenea n ar fi pedepsit dupa dreptate daca ar fi rau si daca n ar putea fi altfel de cum s a nascut. Dupa Sfantul Irineu “Cum Dumnezeu a pus in ingeri libertatea de a alege, tot astfel dintre fapturile pamantesti, numai pe om l a creat liber si cu putere, ca de buna voie, iar nu din constrangere, sa indeplineasca vointa Lui si prin supunere sa merite adevaratul bine. De aceea, de exemplu; graul sau paiul fiind obiecte neinsufletite si nerationale, sunt facute asa dupa natura. Omul insa fiind creat cu ratiune, liber a alege, singur e de vina daca sub raportul moral, devine o data grau, iar altadata pai.”

Puterea libertatii morale este proprietatea exclusiva numai a omului, despre aceasta ne convinge constiinta noastra personala si cea mai usoara comparatie a noastra cu celelalte fiinte ale lumii. Omul, avand o dezvoltare mai mare sau mai mica a puterilor sale spiritualo morale, simte totdeauna, in vointa sa, putere indestulatoare de a nu fi dus de acesta impreuna cu curentul curgator al impulsurilor externe; ci, a sta afara si mai presus de aceasta concentrandu se si determinand o dupa propriile impulsiuni de hotarari.

Vointa
De aceea omul are totdeauna cunostinta ca face prin sine orice face, si face nu pentru ca a fost constrans de ceva din afara; ci pentru ca singur in urma unor anumite planuri si hotarari, indreapta spre acesta vointa sa. Este drept, ca adeseori vointa omului pe cat se pare, fara voie se inclina catre impulsiunile externe care l captiveaza cu puterea lor.

Totusi, puterea vointei libere a omului e asa de mare, incat niciodata nu pot sa o sileasca ceva a se schimba in sine insasi, contra ei. Aceasta o vedem limpede in puterea vointei si libertatea sufleteasca a Patriarhilor, a Proorocilor, a Apostolilor, a Marturisitorilor, a Martirilor, a Cuviosilor si a altor alesi ai lui Dumnezeu.

Aceasta maretie interna de vointa, care se arata atat de stralucitoare in conducerea de sine morala, este cu mult mai inalta si mai excelenta, decat maretia externa care de obicei, se manifesta in afara, in dominarea tuturor celor omenesti.

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Libertatea omului sau suveran peste tine insuti
  Publicat in : Editoriale
• Libertatea omului
  Publicat in : Morala
• Libertatea omului si alegerea intre spiritual si material
  Publicat in : Morala
• Harul lui Dumnezeu si libertatea omului
  Publicat in : Pilda zilei
• Libertatea omului ca norma crestina
  Publicat in : Religie