Complexul originalitatii la tinerii contemporani

Complexul originalitatii la tinerii contemporani Mareste imaginea.

Complexul "originalitatii" la tinerii contemporani

Pentru mine este scumpa aceasta intalnire, pentru ca orice intalnire imi este scumpa. Cuvantul acesta, "conferinta", la inceput m-a speriat, pentru ca este pretentios, pentru ca la "conferinta" merg oamenii "seriosi", care au de vorbit lucruri "serioase". Eu niciodata nu m-am considerat un om serios, si nici nu am reusit sa fiu, si nici, e adevarat, n-am facut prea mari eforturi pentru asta. Dar trairea in Hristos, descoperirea Bisericii mi-au pus inainte o alta viata, un alt fel de a fi, adevaratul fel de a fi.

In Biserica, incetul cu incetul, am inceput sa ma dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern si postmodernist care crede ca are ceva deosebit de spus, si am inceput sa pretuiesc simpla aflare impreuna cu oamenii, cu un om. Atunci cand nu mai are nici o importanta daca cel cu care urmeaza sa ma intalnesc, cu care urmeaza sa ma "intretin" se pricepe la poezie, se pricepe la arta, stie sa poarte o discutie interesanta despre ultimele probleme si miscari din viata noastra sociala si culturala. Pentru ca toate acestea, iata ca au inceput sa nu mai conteze.

Dincolo de toate eforturile noastre de a intelege si de a ne face intelesi, noi ramanem ceea ce suntem. Asa ca orice intalnire de acest fel, si cu atat mai mult aceasta de acum, pentru mine presupune bucuria si freamatul smerit al unei descoperiri, al unei intrepatrunderi care intotdeauna presupune o surpriza sfioasa, delicata, aceea de a ne descoperi pe noi prin ceilalti.

Tema pe care am ales-o, mai bine zis ar fi formulat-o, pentru ca ea mi-a fost propusa de catre ascoristii de aici: "Complexul originalitatii la tinerii de azi", este de fept un prilej de a-mi face auzite anumite bonduri care mi-au trecut mie prin minte in diferite etape ale vietii. Am avut, prin mila lui Dumnezeu, aceasta traiectorie speciala, de la necredinta la credinta, de la arta, de la iubirea de frumos la viata in Hristos, la viata in Biserica.

Astazi, in timpul in care traim noi, fiind obisnuiti cu tot felul de formule mai vagi, viata in Hristos o acceptam mai usor decat viata in Biserica. Pentru multi dintre noi a fi in Hristos mai poate insemna ceva interesant, dar viata in Biserica, asa cum este ea cu cantarile pe care le are, cu preoti, cu slujbe, nu ne seduce. As vrea sa vorbesc despre cum se poate ajunge dintr-o sala de expozitie, de la fascinatia pe care o poti avea intr-o sala de expozitie a unui pictor modern, dintr-o sala de auditie de muzica moderna, si chiar de la o rockoteca plina de fum, cum se poate ajunge la bucuria tihnita de a te afla intr-o biserica, printre o multime de credinciosi, s-auzi cantarile pe care Biserica le canta de sute si mii de ani si sa te simti implinit si unic in felul tau.

Vroiam sa discut despre originalitate. Toata arta moderna, cultura moderna, sta sub semnul originalitatii. Stalpii astia pe care ii vedem noi aici, sticlele, usile, felul cum sunt facute, scena pe care stau nu sint ca stilpii si usile de acum o suta de ani. Ele puteau fi tot asa, dar nu stim de ce oamenii au simtit nevoia sa treaca de la piatra la sticla, de la formele clasice, armonioase, la unele artificii care sa atraga atentia, care sa-i puna in evidenta.

Aceasta nevoie de a fi altfel, de a atrage atentia, a fost inevitabila. Ea a inceput in arta si a patruns acum in viata noastra de zi cu zi. Nu exista problema originalitatii la grecii antici, nici la romani, nici mai tarziu, chiar in Renastere. O problema era ca lucrul pe care il punem inaintea oamenilor sa fie frumos, sa fie valoros, sa prezinte niste profunzimi, niste realitati, pe cat se poate, vesnice. Sa descopere sufletul uman in zbuciumul si in delicatetea sa. Formele erau frumoase, erau armonioase si asa mai departe.

La un moment dat oamenii si-au dat seama ca au foarte multe picturi frumoase, ca au posibilitatea de a scrie sonete si rondeluri frumoase, incat era greu sa le mai deosebesti intre ele ca sa hotarasti unde este valoarea, unde este cel mai bun. Scolile s-au dezvoltat, au aparut oameni preocupati de aceste probleme mai mult decit altadata poate. Avem universitati, avem academii de muzica, academii de arta. Astazi un studiu de-al lui Michelangelo, care candva trezea admiratia lumii sale, il executa un student de anul al doilea. La fel si o partitura de Paganinj, o canta un student la Conservator.

Si atunci s-au gasit niste oameni ciudati care si-au asumat riscul de a sparge gheata. Avem un Picasso, avem un Van Gogh, avem un Eugen Ionesco, mai incoace. Oameni foarte curajosi, care au zis intr-o zi: "Am obosit de chestiile astea serioase, am obosit sa ma pierd in multime, am obosit sa stau la rand, voi face o pictura, o muzica, o piesa de teatru cu care sa-i surprind pe toti". Aceasta a fost si o revolta impotriva spiritului burghez, delasat, a snobismului, la urma urmei.

Apare Baudelaire, care incepe sa discute in poezia sa chestiuni incomode, vorbeste despre "estetica uratului". Ia haideti sa vedem ce ganduri ne poate trezi un starv! Apare Arthur Rimbaud, care descrie actul animalic intre doi oameni, care se petrece in tufisuri, la vremea cand pudoarea inca mai insemna ceva.

Dar si acestea, chiar daca au trezit la inceput atentia (Baudelaire a facut un mare scandal, i s-a ars tirajul primei carti), totusi, la un moment dat, au devenit si ele prea facile. Baudelaire si-a vopsit parul verde, a avut o amanta negresa, a mai facut el si alte treburi, ca sa atraga atentia asupra sa. Dar toate acestea au sfarsit in banalitate.

Se ajunge pana la patratul lui Malevici, care intr-o zi aduce in expozitie o rama care incadra o panza neagra, pe care el o denumeste "Patratul". Mare treaba a facut Malevici. Toata lumea a strigat: "Ce genial este Malevici, ce idee sa faci un patrat in rama!" Vine altul, nu de mult, cu 5-6 ani in urma, a luat un premiu pentru sculptura. A adus o tona de orez, a varsat-o in sala de expozitie in fata tuturor, si a zis: poftim, asta-i "compozitia"! Ii da un nume, si ia un premiu de un milion de dolari pentru noi cai deschise in sculptura moderna. Altul (astea sunt chestiuni reale) isi toarna beton in WC-ul lui de tara, dupa ce se intareste betonul il scoate de acolo, forma care a iesit o aduce in expozitie, aprinde proiectoarele, comenteaza, si ce credeti? Dintr-un.. de, sa ma iertati de cuvant, iese o mare minune! Pentru ca si asta a luat premiu..

Toate astea sunt treburi simpatice, dar cam atat. Apare Tristan Tzara cu sotiile lui. Ce sa mai scriem? Dadaisme si celelalte. Taiem din ziar cuvinte, le facem sul, le amestecam intr-o palarie, le-am scos la intamplare, le-am pus, le-am citit, ce chestie grozava! Lucruri care ii fascineaza pe adolescenti. Pai cine nu poate fi un mare clasic al literaturii dadaiste? Poftim. Dar pana la urma toate astea trec, toate trec. Si astazi, atat literatura, cat si pictura si muzica moderna se afla intr-o criza in care a intrat in mod firesc dupa decenii de jocuri de felul asta. Pentru ca, a facut Malevici un patrat, dar acuma sa fim seriosi, mergem acasa si facem fiecare dintre noi cate un patrat, facem o expozitie, sau varsam orez? Ai facut-o o data, a doua oara n-o mai poti face.

Asa ca se simte astazi o intoarcere la formele clasice, la formele traditionale si la gandirea coerenta, adinca, o gindire care propune o viziune existentiala, pentru ca am ajuns in zid cu felul nostru de a fi. Problema este alta, astazi artistii isi simt criza si pe ici, pe colo incearca s-o dreaga, pentru ca astazi a fi original in arta inseamna a redeveni om normal.

Drama este ca toate aceste idei care candva au aparut in mintea ghidusa a artistilor au inceput sa fie puse in viata de catre oamenii care n-au nici o treaba cu arta si cu pictura. Trebuie sa stiti ca artistii au intotdeauna suficient umor ca una sa spuna si alta sa faca. Pentru ca, daca vine unul cu o idee trasnita si o scrie intr-o poezie sau face o scena de teatru, asta nu inseamna ca el o si traieste, ca si Cioran, care a scris toata viata despre sinucidere, dar pana la urma a amanat-o. A fost neserios din punctul asta de vedere! Nu pentru ca as sustine eu sinuciderea, dar, daca tot faci apologia sinuciderii, de ce nu te sinucizi tu? Tu o recomanzi doar altora?

Nu ma indoiesc ca sunt suficienti tineri care, dupa ce au citit Camus sau Cioran sau altii, au sfarsit-o cum au sfarsit-o. Ce credeti, de unde si-au luat ideile baiatul asta de la Nirvana si cel de la Doors, care s-au sinucis? Ei sint exemplare ale societatii in care traim, societate formata pe o mentalitate deviata, o mentalitate de artisti, pentru ca, iertati-ma, Baudelaire isi vopsea parul in verde, dar cine s-a gandit vreodata ca oamenii normali or sa cumpere pantalonii rupti, si inca sa dea o gramada de bani pe ei? Sau cine ar fi gandit vreodata sa-si murdareasca singur masina cu pete de cerneala? Sau cine si-ar fi tras haine de clovn, cu buline cat pumnul? Femei normale, la 20 de ani, frumoase apar in pijamale. Pana unde mergem?

Artistii, cand faceau toate ciudateniile lor, incercau sa spuna ceva lumii, pentru ca intr-o atmosfera de burghezi si de snobi, care apreciaza lucruri pe care nu le pricep, doar asa, de dragul de a fi in ton cu lumea, gesturile pe care le faceau artistii erau gesturi de revolta care incercau sa spuna ceva unei societati amortite.

Sa va povestesc un caz cu Trakl, care e un poet expresionist, om sfios, rusinos, inchis, complexat, care a murit la 27 de ani, din cauza drogurilor, dar un om cu mintea sclipitoare si un mare poet. Cand era tanar era foarte puternic influentat de tot ce citea: citea Nietzsche, scria ca Nietzsche, citea Goethe, scria ca Goethe. Si odata, intr-o adunare, cred ca mai mica decat acum, intr-un cenaclu, Trakl a venit cu cateva poezioare din Nietzsche, pe care le-a citit ca pe ale sale. Toata lumea a fost incantata. La care, la urma, Trakl s-a ridicat dezamagit si a zis: erau din Nietzsche.

Prin gesturile astea ciudate ei isi aratau nemultumirea, isi aratau protestul fata de tot ceea ce se intampla in jur. Acum, ce facem noi cand imbracam pantalonii rupti, ce fac eu cand imi pun cercel, cand imi tai spranceana, ce fac eu?

Ceea ce lipseste, diferenta dintre ceea ce vedem noi azi in jurul nostru si ceea ce au facut scrantitii astia de artisti, este ca pana la urma ei erau niste oameni de mare profunzime, pentru ca, daca n-ar fi fost asa, n-am fi stiut noi astazi de ei. Cati tineri nu isi vopsesc azi parul in verde, dar prin asta ei nu raman in istorie? Uite, Baudelaire asta si l-a vopsit o data si a ramas. De ce? Pentru ca, pe langa faptul ca isi vopsea parul in verde, el mai facea si alte lucruri, el era si un mare poet. Asadar, asta e intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem: de ce fac eu un lucru sau altul?

Lipsa de originalitate devine un complex, si aceasta este un lucru care ridica probleme grave. Freud a vorbit de complexul inferioritatii, dar obsesia asta a originalitatii la tinerii contemporani, desi pare paradoxal, a devenit si ea un complex. Pentru ca una este, v-am spus, sa vad asta la artisti, si alta este sa vad la o adolescenta ca nu-si cumpara o rochie de un anume fel numai pentru ca vecina ei are o rochie identica. Ea e in stare sa-si ia o rochie care nu-i place, si sa renunte la o rochie care ii place, numai pentru faptul ca mai e cineva cu o rochie la fel. In realitate, toate astea tradeaza o stare a sufletului nostru, tradeaza o criza mult mai profunda, o criza de identitate.

Prin nebunia asta de a fi original, de a iesi in evidenta, de fapt iti descoperi o mare suferinta, iti descoperi singuratatea, descoperi drama vietii tale, pe care nu poti sa o ascunzi nici cu Pepsi-Cola, nici cu castile, nici daca te parfumezi, nici daca inveti sa rizi zgomotos, nu o poti ascunde. Pentru ca poti sa spui orice, dar cind te vad imbracat intr-un anume fel, colorat intr-un anume fel, mie imi descoperi o suferinta. Doctorii psihiatrii stiu foarte bine treaba asta, dar boala devine o regula astazi.

Si astea n-ar fi inca lucruri prea grave, grav este ca toate exteriorizarile astea, toate exhibitiile astea, tot efortul pe care il depunem pentru a fi intr-un anume fel: imagine, stil etc, toate teribilismele astea, de fapt, ne impiedica sa ne descoperim adevarata identitate, adevaratul nostru rost.

Dumnezeu ne-a facut pe fiecare unic. Dumnezeu poate sa faca nu doar sase miliarde de oameni sa fie diferiti, ci de la inceputul istoriei pina la capat, face pe fiecare om in asa fel, incit sa fie altfel decit toti oamenii de pina la el, dar totodata sa ii si insumeze pe toti in sine prin Hristos. Din cauza asta noi nu trebuie sa facem eforturi pentru a fi originali, pentru ca noi, daca am fi noi insine, alta originalitate nici nu ne mai trebuie. Si nu este vorba de o originalitate doar pentru a fi altfel, nu in sensul cultural pe care il atribuie critica literara sau artistica, ci in sensul frumos al cuvantului, de a fi unic, dar o unicitate in care se descopera frumusetea intregii lumi si frumusetea Ziditorului.

Noi suntem minunati atunci cand stim sa ne descoperim in ceilalti. In masura in care noi insine vrem sa ne impunem, vrem sa epatam, facem spectacol din viata noastra, suferim pentru ca nu sintem intelesi, noi pierdem bucuria si revelatia de a ne descoperi in celalalt.

Oare n-ati vazut ca fiecare om care ne sta in fata este o viata aparte, este viata noastra traita acum, aici, impreuna cu acest om, chiar daca aceasta viata dureaza trei minute, chiar daca aceasta viata dureaza pret de o privire? Exista priviri in viata noastra pe care nu le putem uita niciodata. Nici pina atunci nu l-am vazut pe omul respectiv, nici dupa aceea nu l-am mai vazut, dar el ramane in viata noastra.

Exista un sfant egiptean din veacul al IV-lea care isi marturiseste suferinta pe care a indurat-o vreme de zeci de ani in chilia sa din pustia Egiptului din pricina unei amintiri. Ce amintire era? Era chipul unei tinere negrese, care aduna spice, pe care el a vazut-o odata, in treacat spre oras, cand era copil. Amintirea acestei fete il chinuia pe pustnic dupa zeci de ani de nevointa. Acel chip a intrat in viata lui, i-a schimbat viata. Era o problema pentru el, dupa ani si ani de zile. Se descoperea pe el insusi in fata ochilor mintii sale intr-un anume fel. Era prilej de meditatie, era prilej de lupta, era prilej de a trage niste concluzii, prilej de cunoastere a sufletului omenesc. Si fiecare om, si fiecare intamplare din viata noastra inseamna ceva.

Hristos vine ca sa ne trezeasca la realitate, sa ne aduca in fire, sa ne descopere despre noi lucruri uimitoare, lucruri nemaipomenite, pe care noi nici nu le banuiam. Sa te gandesti numai la faptul ca noi suntem nemuritori, sa te gandesti la faptul ca noi invingem batranetea, invingem boala si moartea si trecem in vesnicie, si ne vom imbraca in lumina, in lumina Dumnezeiasca. Sa te gandesti la puterea dragostei pe care ne-a descoperit-o Hristos, la puterea de a ierta, de a iubi, de a cunoaste, de a fi pur si simplu. Atunci cand incepem sa descoperim in noi aceste realitati, care sunt nesfirsite pentru mintea noastra, propriul nostru suflet este cel mai captivant si mai coplesitor spectacol pentru mintea noastra. Daca ne-am intoarce catre noi si ne-am vedea in toata complexitatea, asa cum ne-a gandit Dumnezeu, ce ar mai fi cerceii in nas? Ce ar mai fi piscarea sprancenei? Toate astea n-ar mai insemna nimic.

Diogene, care pregustase intelepciunea, a renuntat la toate si statea intr-un butoi. Iar cand a vazut odata pe cineva la izvor ca bea apa din causul palmelor, si-a aruncat singura cana pe care o avea, zicand ca a gasit un om mai intelept decat el, deoarece se multumea cu si mai putine lucruri decat el si intelesese ca in viata exista multe lucruri de prisos.

Asadar sa ne intoarcem catre noi insine, sa incercam sa descoperim complexitatea sufletului nostru, complexitate pe care niciodata nu o putem cunoaste singuri, pentru ca sufletul este un labirint, o minunatie, care se descopera doar in relatiile cu ceilalti. Este ca un joc de oglinzi care stralucesc atunci cand cade lumina pe ele si creeaza forme si jocuri de lumini, de fiecare data altele, noi, impresionante. Si aceasta lumina care trebuie sa cada asupra sufletului nostru, este lumina aproapelui nostru. Sa nu cautam ale noastre, sa le cautam pe cele ale aproapelui, spune Apostolul Pavel.

De ce? Pentru ca in acest fel ne cunoastem si pe noi insine, in acest fel ajungem sa ne traim conditia noastra cea adevarata, conditia de fapturi care pot iubi, care pot schimba viata si lumea prin dragoste, pentru ca lumea din dragoste a venit la fiinta, prin dragoste se tine si ceea ce va ramine pina la urma vesnic este dragostea. Pe aceasta sa o descoperim si sa o crestem in noi, ca sa o putem darui celorlalti.

Acesta este drumul nostru, si daca vreti, in lumea filmelor despre extraterestri, despre masini care explodeaza, despre batausi si ucigaasi este modul cel mai original de a fi, pentru ca toate celelalte au devenit de acum o banalitate, nu mai impresioneaza, nu mai provoaca, nu mai schimba si ne absorb ca o mlastina pentru a ne preda unui anonimat care pina la urma sfirseste in moarte.

Parintele Savatie Bastovoi

17 Iunie 2010

Vizualizari: 3990

Voteaza:

Complexul originalitatii la tinerii contemporani 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE