De la Antim la Pocrov - Parintele Vasile Vasilachi

De la Antim la Pocrov - Parintele Vasile Vasilachi Mareste imaginea.

Parintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilachi s-a nascut in anul 1909, in satul Idrici, com. Rosiesti, jud. Vaslui, in familie de preot. A urmat studii la Seminarul din Husi (1921- 1929) si la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1929- 1933), apoi la cea din Chisinau, unde a obtinut doctoratul.

Calugarit la Manastirea Neamt (6 sept. 1936), a ajuns diacon si preot la Catedrala mitropolitana din Iasi si director al Cancelariei eparhiale (1936-1940). Pe vremea Patriarhului Nicodim, a devenit secretar patriarhal (1940 - 1944), arhimandrit, predicator la Catedrala patriarhala, un timp redactor al revistei “Biserica Ortodoxa Romana", apoi staret al Manastirii Antim (1944 - 1948). In urmatorii zece ani a condus Schitul Pocrov (1949 - 1959).



Arestat in 1959 si condamnat la 8 ani de inchisoare, eliberat in 1964, a fost numit preot in Bobalna, jud. Cluj (1964 - 1969). In 1969 a plecat in Statele Unite, unde a slujit in parohiile: Southbridge-Massachusetts (1969- 1977), Detroit-Michigan (1977-1979), Windsor-Ontario in Canada (1979-1984) si la Biserica ,,Sf. Nicolae" din New York (1984-2003). A fost vicar al Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Romane din America. Parintele Vasile Vasilachi a trecut la Domnul in 6 ianuarie 2003.

In cartea „DE LA ANTIM LA POCROV - marturii si marturisiri” sunt infatisate doua vetre duhovnicesti de seama in viata poporului roman. Memoriile de fata prezinta amintirile Parintelui Vasile Vasilachi dintre anii 1944-1948 cand a fost staret al Manastirii Antim din Bucuresti precum si dintre anii 1949-1959 de la Schitul Pocrov din Moldova. Cartea, care cuprinde si alte diverse insemnari, este inchinata fratelui Arhimandrit Mitrofor Haralambie Vasilachi, trecut la cele vesnice, ca un martir, in 1962, in inchisoarea de la Gherla.

De la Antim la Pocrov

Introducere

In primavara anului 1948, slujind Dumnezeiasca Liturghie cu Arhiereul Valerie Moglan, la Manastirea Neamtu, el mi-a spus urmatorul cuvant de mangaiere si de orientare noua:

- "Pana acuma ai scris istoria vietii altora, acuma ti-a venit randul sa creezi tu insuti istoria".

Intr-adevar aceste cuvinte ilustrau prima parte a vietii mele si in acelasi timp intreaga orientare pentru viitor. Pana atuncea ma aflasem in dimineata vietii, in care mai tot timpul in scoala marilor figuri istorice ale trecutului: Vieti de Sfinti, ce au fost tiparite in „Prietenii lui Dumnezeu” si in alte separate carti; Figuri de mari predicatori din Evul Mediu, apoi Viata lui Iosif Naniescu si Veniamin Costachi si a altora. Toti acestia au fost creatori de istorie sfanta, creatori de cultura si de spiritualitate crestina, care au imbogatit eternul tezaur al popoarelor ori numai al Neamului romanesc, ramanand de-a pururea Parinti si Ctitori ai Patriei lor. Ei vor fi mereu monumente in veci calauzitoare prin veacuri, infatisand o omenire mai buna prin credinta, prin intelepciune si bunatate, prin sfintenie si iubire de Dumnezeu si de oameni.

Sa-mi fie ingaduit acuma sa prezint amintirile mele dintre 1944-1959, strans legate de vetrele duhovnicesti a doua ilustre personalitati: Antim Ivireanul si Pahomie de la Pocrov.

ANTIM IVIREANUL (1650-1716), ctitor de cultura crestineasca si romaneasca, prin tipografiile ce a infiintat si condus personal la Manastirea Snagov, la Episcopia Ramnicului si la Mitropolia din Bucuresti, prin multele si bogatele tiparituri ce a dat la lumina, creator de arta: sculptor si pictor, orator de seama, ce continua si acuma sa fie pilda de mare predicator, si in acelasi timp, Ctitor al Manastirii Antim din Bucuresti, vatra duhovniceasca in veci nepieritoare.

PAHOMIE DE LA POCROV ( 1724), din Muntii Neamtului, ilustru Episcop de Roman, colaborator apropiat de idealuri sfinte pentru Neamul Romanesc cu Voievodul Dimitrie Cantemir, contemporan cu Antim Ivireanul de la Bucuresti; ctitor de Manastire si creator al unui curent de spiritualitate crestina romaneasca. Idealuri ce le-a continuat apoi nepotul sau, venit tot din Ardeal, Mitropolitul Moldovei de mai tarziu, IACOB STAMATE, vestit ctitor de cultura romaneasca, de scoli si tiparituri, de bunatate si de iubire de Neam. La scoala lui s-a format marele Veniamin Costachi, care avea sa incununeze pentru tot Neamul Moldovenesc si Romanesc scoli, tiparituri, Catedrala metropolitana, Spitale, in care tot Romanul sa-si aiba cautare gratuita.

Mi-a fost dat de Dumnezeu, ca in veacul in care ne aflam, sa am chemarea duhovniceasca, eu smeritul consatean al lui Veniamin Costachi din satul Idrici, comuna Rosiesti, din tinutul Falciu, sa fiu staret al Manastirii Antim din Bucuresti, intre anii 1944-1948, si apoi igumen la Schitul Pocrov din Moldova, intre anii 1949-1959, in munti si in pustia codrilor.

Ce s-a putut realiza din idealurile ctitorilor, in aceste timpuri de mari prefaceri din Tara, in aceste doua manastiri, le prezentam in scurte insemnari memoriale. Si intr'o parte si in alta am adus complete innoiri bisericilor, paracliselor si caselor, dandu-le trainicii in continuarea lor prin veacuri.

Cu ajutorul colaboratorilor si al sufletului romanesc si crestinesc, am redescoperit izvoare vechi de spiritualitate romaneasca, am reaprins lumini de cultura duhovniceasca romaneasca, am dat orientare noua ca Manastirile sa fie Case ale bunatatilor lui Dumnezeu, atat pentru vietuitorii de acolo cat si pentru Neamul Romanesc, spunandu-le tuturor: "Veniti si vedeti cat de Bun este Domnul". Cu El se inalta oamenii si popoarele intru eternitate, iar aicea pe pamant, in acea dulce fratie traind cu intelepciune pentru adevar si iubire, pentru mila si bunatatea care cu adevarat fericesc popoarele.

Manastirea Antim — o ctitorie de lumina in constiinta romaneasca

Ctitoria vestitului mitropolit Antim Ivireanul dintru inceput a fost zidita si primita cu faima ei de a fi in Capitala Tarii, nu numai o manastire cu serviciile ei religioase dupa tipicul Sfantului Sava, dar si un centru de cultura cu tiparnita, cu scoala, cu promovarea artelor, cu mila crestina intru ajutorarea celor bolnavi, a celor saraci si a tuturor care erau doritori de a dobandi lumina cartii. In privinta aceasta insusi prea milostivul ei Ctitor a lasat un testament celebru. Antim Ivireanul n-a avut parte sa patroneze nici macar inceputurile tuturor acestor planuri de viitor. Curand dupa zidire, voievodul Stefan Cantacuzino, care-l socotea omul lui Constantin Brancoveanu, l-a indepartat de la mitropolie si l-a trimis in exil la Constantinopol, unde nu a ajuns caci trimisii care-l insoteau l-au ucis la malul apei Maritei din Bulgaria.


Prigonirea si uciderea Ctitorului s-a intins si asupra ctitoriei sale. Si asa si Manastirea Antim a avut soarta unei lupte pentru supravietuire, chiar pe cand ea isi urzea inceputurile. In cele doua veacuri si jumatate ce au urmat, pana in zilele noastre, a avut ani de completa stagnare ori de transformare permanenta in metoc pentru Episcopia Argesului, ori al Mitropoliei Moldovei, ori in parohie de mir, iar Sfantul Sinod pe teritoriul ei a zidit o cladire care sa-i fie locas de intrunire.

Patriarhul Miron are marele merit de a fi reinfiintat aceasta manastire a Antimului, iar Patriarhul Nicodim pe acela de a fi consolidat menirea ei de asezamant manastiresc. Dupa reinfiintare, stareti au fost Arhiereul Irineu Mihalcescu, Arhiereul Emilian Antal, Protosinghelul Nicodim Ionita, Arhiereul Eugeniu Laiu, iar de la 14 Martie 1944 pana in 1948, aceeasi luna, Arhimandritul Dr. Vasile Vasilachi.

In Martie 1944 erau zile de primavara cu frumoase sperante de viitor. Tara insa se afla in ultimele ei luni de razboi. In atmosfera acelui an, in care frontul era la Iasi si pana-n Carpati, cu Basarabia ocupata, in tainele vazduhului si in acelea ale sufletelor era o aprindere de flacari care mistuia puterea Tarii insasi. Saptamana de saptamana si zi de zi, bombardamentele se inteteau revarsand foc si ucidere, spaime si descurajamente nu numai in timpul noptilor, dar si dimineata si in amiaza-zi si seara la fel. Vazduhul insusi era in flacari si intr-o fumegare in care bubuiau trasnete de moarte, racnetele si tipetele celor ce mureau, ori durerile cutremuratoare pentru cei ramasi fara picioare si maini, batrani, tineri, femei, barbati si copii. Toti erau intr-o alergare a deznadejdilor. Frontul era acuma pretutindeni, in toate orasele Tarii si indeosebi in Capitala.

Curand vine ziua de 4 Aprilie, cand tinta de atac a fost Gara de Nord din Bucuresti, dimineata, cand se aflau incepand de la Chitila zeci de trenuri venite, incarcate cu refugiati din Moldova. In plina zi au fost omorati nu mii, ci zeci de mii de oameni. Vazduhul aparea ca o fumegare apocaliptica, pamantul se cutremura de loviturile de bombe care sapasera gropi adanci, totul parea un mormant deschis, inghitind miile de cadavre...

In toate aceste zile, la Manastirea Antim se continuau sfintele slujbe, la care toti cei din raza acestui Dumnezeiesc asezamant alergau dupa sprijin si ocrotire. Era un semn si acesta, ca tot timpul bombardamentelor Manastirea Antim nu a suferit nici o atingere de bombe ucigatoare. Dupa orele de rugaciune in adapost, fiecare alerga la chemarile vietii pe care le avea.

La Sfintele Pasti nu am avut slujbele de miez de noapte, ci in zorii zilei, dupa cum am primit ordinul de la Patriarhie.

In timpul acela totusi lumea isi urzea planuri de viitor, calugarii studenti care erau in Caminul Manastirii Antim mergeau cu regularitate la cursuri si-si dadeau examenele, iar seara si dimineata se rugau si mai mult pentru ocrotirea si pacea a toata lumea. Ca staret aveam raspunderea nu numai de aprovizionarea si bunul mers al Soborului manastirii, dar de a fi mereu in mijlocul multimii credinciosilor care veneau cu fete inspaimantate de cele ce auzeau si se petreceau. Grija mea era apoi si aceea de a repara cele doua turle mari de lemn ale bisericii, care la jumatatea veacului trecut inlocuisera pe cele de caramida. Dupa aproape o suta de ani temeliile lor de lemn ca si paretii putrezisera si amenintau cu prabusirea. Vanturile tuturor anotimpurilor si ploile patrundeau in biserica. Dar cu ce sa le repari? Manastirea nu avea fonduri banesti decat tezaurul cel sufletesc al unor studenti calugari cu votul saraciei, care urcau cu avant baricadele culturii nu numai teologice, dar si a tuturor facultatilor din Universitatea din Bucuresti: la medicina, litere, stiinte, politehnica si la Academiile de arta. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, reusisem ca prin sfintele slujbe ce se faceau si prin predicile ce se rosteau, sa oferim intretinerea si masa celor 40 de calugari studenti.

COMITETUL DE RENOVARE A MANASTIRII ANTIM - FORMAT DIN GENERALI SI PROFESORI UNIVERSITARI

Dupa reinfiintare, Manastirea Antim reusise sa-si stranga in juru-i multi prieteni si dintre acei ce aveau o raspundere mare in rosturile vietii. De aceea cand m-am hotarat sa fac renovarea generala a Manastirii Antim, am facut apel la aceste persoane sa ne constituim intr-un Comitet.

La acest apel au raspuns cu dragoste si promptitudine urmatoarele persoane: Generalul Gheorghe Stratilescu, Generalul Gheorghe Iorgulescu, Generalul Ioan Tone si Generalul Traian Tetrat, iar dintre civili Profesor Universitar Dr. Alexandru Mironescu si scriitorul Sandu Tudor. Toti acestia constituiti in Comitet sub presedintia noastra si avand ca secretar si casier pe Protosinghelul Sofian Boghiu, am si pornit la colectarea de bani si de materiale.

Prin Dl. General Gheorghe Iorgulescu, care mai era inca presedinte la Titan-Nadrag-Colan din Ardeal, Manastirea primeste, in dar, doua vagoane de fier pentru constructia turlelor si 120 de legaturi de tabla dublu-zincata, pentru acoperisul bisericii.

Curand, din proprie initiativa, vine si face o vizita la Manastirea Antim Majestatea Sa Regina Elena, care interesandu-se de aproape de restaurarea ce se face ne-a daruit un prea pretios ajutor din Caseta ei personala, de 200.000 de mii de lei.

Dupa aceea, intregul Comitet facand o vizita la Primarul General al Capitalei, la Dl. General Victor Dombrovschi, Domnia Sa ne primeste prieteneste si cu larga generozitate ne daruieste pentru renovarea Manastirii Antim doua vagoane de ciment si tot pietrisul si nisipul necesar, adus gratis in curtea Manastirii. Prin aceasta bogata daruire, sufleteste el era socotit ca un nou membru in Comitetul de restaurare, ca al cincilea, alaturi de ceilalti generali.

Acuma ne mai trebuiau banii cu care sa pornim la lucru. Cu totii cadem de acord sa facem un imprumut la CEC de o suta de milioane de lei — ceea ce si dobandim.

Ca arhitect al tuturor lucrarilor angajam pe Dl. Dr. Inginer Gheorghe Mandrini, care sa execute planurile facute de Dl. Arhitect Horea Teodoru si Dl. Arhitect Stefan Bals de la Comisiunea Monumentelor Istorice.

Din timp facem comanda de caramida speciala, dublu presata, cu ciubucuri, in numar de 40.000, la fabrica de caramizi "Smith" din Bucuresti, de la Colentina.

Tot in acest timp vechile turle de lemn sunt luate si se lucreaza cu intensitate la armatura de beton a stalpilor si a boltilor. In biserica sfintele slujbe se continua cu regularitate, punandu-se o platforma de scandura la acoperisul unde au fost turlele.

In 1945-1946 s-a pus si caramida si acoperisul de tabla aramita. Dar inca nu s-a terminat toata lucrarea.

La inceputul iernii 1946-1947, inflatia incepuse sa apara, insa nu atat de ingrijoratoare. Atuncea Comitetul hotaraste, cu cei douazeci de milioane de lei ramasi sa cumpere bani de aur care se aflau pe piata. In primavara lui 1947, vanzandu-i luam pe ei 60 de milioane de lei, cu care putem continua lucrarile ce mai aveam de facut: fierul special de la ferestrele turlelor, sticla si asezarea lor, precum si alte lucrari mai mici.

In 1947, in toamna, cand vine devalorizarea completa a banilor si Guvernul hotaraste sa faca stabilizarea, noi ne aflam cu lucrarile la turle terminate si cu toti banii imprumutati de la CEC cheltuiti. La aceasta stabilizare, fiecare avea drept sa schimbe trei milioane de lei.

Era o zi de toamna si intr-o Duminica, atunci cand lumea se intorcea de la stabilizare abatuta si cu totul descurajata. In drum spre casa se opreau si intrau in biserica unde cautau parca sa spuna ceva lui Dumnezeu, si ca muti aruncau milioanele de hartie neschimbate la altarul sfant. Ieri nu ne-am indurat sa le dam, caci le pastram pentru noi, primeste-le Tu acuma, Doamne, ca pe niste netrebnice hartii de la netrebnicia noastra! Eu le-am primit si pus intr'un sac, cu gandul ca poate vor fi de folos pentru manastire.

A doua zi ma hotarasc sa ma duc cu aceste milioane neschimbate la Banca Nationala, unde cunosteam pe Vice-Guvernatorul ei, pe Prof. Neculcea, care era si Presedintele Cercului Iesenilor care-si avea sediul la Manastirea Antim si din al carui Comitet faceam si eu parte.

La Dl. Vice-Guvernator m-am prezentat cu doua cereri: una din partea Institutului Biblic, din al carui Comitet faceam si eu parte, si alta din partea Manastirii Antim. Institutul Biblic cerea ca sa i se acorde permisiunea de a nu preda un kg. de aur foite ce-l avea pentru poleirea Sfintelor Vase bisericesti si a Sfintelor Evanghelii. Cu bunavointa, Dl. Prof. Neculcea, Vice-Guvernatorul General, aproba ca sa nu mai predam aurul, iar in ceea ce priveste sacul cu milioanele, spune sa ma duc peste trei zile la el. In ziua hotarata ma primeste si-mi spune, ca pentru milioanele din sac, Banca a aprobat 5000 lei. Ii multumesc si ma intorc bucuros la Manastire, unde gasesc un plic de la CEC, prin care mi se facea cunoscut, ca in urma stabilizarii cei o suta de milioane de lei imprumutati se reduc la 5000 lei. Era suma exacta pe care o primisem de la Banca Nationala si pe care am si predat-o la CEC, achitand astfel toata datoria. Ducandu-ma apoi in Biserica am multumit Bunului Dumnezeu pentru marea minune prin care mi-a ajutat sa fac totala reparare a turlelor bisericii, fara sa cersesc de la nimeni nimic, ci Dumnezeu printr-o cale pe care El stie sa o aleaga, in care El face totul din nimic, mi-a daruit ajutorul Sau Atotputernic cu bunatatea Sa Divina!

Desigur, ca si atuncea si acum ca si oricand, omagiul adanc de recunostinta l-am adus celor cinci Generali, la care s-au adaugat si Generalul Petre Vladescu, si a celor doi membri profesori din Comitet, care tot timpul m-au ajutat cu intelepciunea sfatului, cu energia eroica de conducatori de oaste, cu generozitatea darurilor oamenilor mari, care au dus la frumoasa realizare a turlelor Manastirii Antim de azi, care vor dainui si straluci prin ani si veacuri in viitor.

E opera eroica a Generalilor Romani care si pe frontul luptelor si pe frontul pacii tot eroi au fost! Ei au dat dovada de a fi urmasi demni prin veacuri ai Voievozilor din trecutul neamului romanesc, care in razboaie si dupa lupte zideau si impodobeau biserici si manastiri, spre amintirea eroilor si multumita lui Dumnezeu pentru dainuirea Neamului! Glorie si cinstire acuma si prin veacuri se cuvine acestor Generali si tuturor celor din Comitetul de restaurare a Manastirii Antim dintre anii 1944-1948. Am deplina incredere, ca Bunul si Atotputernicul Dumnezeu ii are aproape in Biserica eternitatii Sale in ceruri, caci toti sunt acuma adormiti cu pace intru Domnul, al carui lucru mare si sfant au facut pe acest pamant, la Manastirea Antim, careia poate sa i se spuna acuma si: "Biserica Generalilor".

SEDINTELE LITERARE DE JOI SEARA DE LA MANASTIREA ANTIM

In aceasta oaza duhovniceasca a Capitalei, veneau cu regularitate si scriitorii de seama ai Tarii, ca la un altar al spiritului pentru a-si purifica si intari si mai mult gandurile cu privire la creatiile lor, verificandu-se unii pe altii, ori sporindu-si talentele lor in marea raspundere de orientari si drumuri noi in viata lor literara. Aicea isi gaseau ei acea tihna de cercetare a adancimilor tainice ale sufletului omenesc. Aicea coborau tainic in interiorul de mister al fiintei omenesti in care Dumnezeu si Omul se aflau impreuna in zamislirea sfanta a iubirii de adevar si de frumos, care sa dea fireasca demnitate a fiintei umane. Aicea simteau ei, ca departe de larma lumii Dumnezeu este cu omul si omul cu Dumnezeu. Si numai in aceasta comuniune sfanta omul poate aparea in plenitudinea responsabilitatii lui de Domn si Stapanitor al Creatiei pe care Insusi Dumnezeu i-a dat-o dintru inceput.

Intrunirile acestea literare erau tinute in chilia staretiei, in fiecare joi seara. De fiecare data, presedintia sedintei era oferita aceluia care venea sa prezinte creatia sa inedita. Si asa, cu bucurie, ne amintim de marele scriitor Ion Marin Sadoveanu care ne-a cetit manuscrisul sau marunt si indesat scris cu penita, care prezenta intr-o infatisare excelenta scena martirajului Sfantului Ioan Botezatorul. Altadata Dr. Vasile Voiculescu cu scanteietoarele sale creatii poetice; Arhimandritul Haralambie Vasilachi cu prezentarea sa filosofica a Adevarului absolut; Profesorul Anton Dimitriu cu adancimile sale gandiri exprimate intr-o logica euclidiana; Profesorul Alexandru Mironescu cu subtilele sale analize de laborator; scriitorul Paul Sterian care te cucerea cu revelatiile sale de descoperiri in comoara Sfintilor Parinti; Mircea Vulcanescu cu daruri mari de scriitor si de filosof; Sandu Tudor care te urca pe baricadele luptelor duhovnicesti ale spiritului, etc. La unele din aceste sedinte am avut si eu bucuria de a prezenta unele capitole din lucrarea in manuscris atuncea, „Doctorie sufleteasca pentru toate durerile”.

De asemenea, cu bucurie ne reamintim de prezentarile lui Paul Sterian, care a infatisat viata a doi sfinti, in doua sedinte. Nu pot uita adancimea analizei psihologice in care a infatisat Viata Sfintei Mari Mucenite Anastasia Fecioara, izbavitoarea de otrava, pe care Biserica noastra o sarbatoreste la 22 Decembrie. Apoi altadata a prezentat Razboiul nevazut al Sfantului Cuvios Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de invataturi. Admiratia lui si a noastra cei ce ascultam era pentru inocenta sufletului lor, pentru increderea totala in Dumnezeu si pentru bogatia darurilor divine revarsate pentru ei si pentru cei ce i-au cunoscut pe ei. Spre aceasta bogatie de daruire a sfintilor nazuia insusi Paul Sterian, pe care noi pe dreptul il socoteam ca pe un Mecena pentru multele si frumoasele realizari de la Manastirea Antim.

La fel se infatisa in comuniunea celor din cercul literar de la Antim, scriitorul Sandu Tudor, care scanteia cu un spirit critic in bogatia sa de cunostinte in spiritualitatea crestina si necrestina a lumii contemporane.

Arhimandritul Haralambie Vasilachi isi dobandise iubirea tuturor prin puritatea vietii si gandurilor sale, pe care le prezenta ca pe o euharistie transformata in revarsarea de lumina spirituala, asa precum o parte din ele le si prezentase in cartea sa de curand tiparita, pe care o si intitulase in chip cu totul remarcabil "Altarul spiritualitatii romanesti", in care prezinta painea vietii in Cuvantul vietii.

Cat priveste Alexandru Mironescu — Codin — cum ii spuneam noi, venea cu prestigiul sau universitar, cu probitatea sa stiintifica si filosofica, dovedita cu prisosinta in cartea ce-i aparuse in acest timp, "Limitele cunostintelor exacte", pe care o ilustra in chip cu totul obiectiv — cum fortele insele se distrug unele pe altele, si sfarsesc asa precum ele au avut si un inceput.

Intr-adevar, era o desfatare sufleteasca sa particip la aceste sedinte intime, in care flacara spiritul critic literar, teologic si filosofic al fiecaruia. Era o revarsare bogata de bucurie a gandurilor sub farmecul unei alese estetici literare. Si asa, in acea atmosfera de puritate a manastirii plutea o fluturare a unei lumi invizibile, eterne. Cu totii ne spoream sufleteste si ne bucuram in acest salon literar din chiliile de la Manastirea Antim, in care, cu totii, doream dobandirea darurilor lui Dumnezeu spre gloria Bisericii si a Neamului, avand o inima credincioasa, inteleapta si buna pentru omenirea toata.


CONFERINTELE DE DUMINICA DUPA AMIAZA – LA MANASTIREA ANTIM

Pentru publicul cel mare al Capitalei, pentru cei ce luau parte la slujbele de la Manastirea Antim, ca o completare, aveam in fiecare Duminica dupa amiaza conferinte publice. Temele ce se infatisau erau cele religioase si morale. O larga contributie au adus la aceste conferinte Arhimandritul Haralambie Vasilachi, Prof. Alexandru Mironescu, Arhim. Benedict Ghius, Dr. Vasile Voiculescu, Prof. Anton Dimitriu, Paul Sterian, Sandu Tudor, Fratele Andrei Scrima si noi, precum si alti multi conferentiari.



Aceste conferinte erau urmate de discutii publice, fiecare asistent avand dreptul sa ceara lamuriri in plus, ori sa aduca contributii personale. La aceste conferinte luau parte si profesori de la Teologie, ca Ioan G. Savin, Prof. Dumitru Staniloae si altii, Generalul Constantin Manolache, Mitropolitul Tit Simedrea si alti Ierarhi, precum si profesori secundari, ingineri, doctori, studenti si credinciosi din Bucuresti.

Sala cea mare de conferinte a Manastirii era totdeauna plina de lume, care adesea umplea si odaile vecine. Discutiile adesea erau pline de interes duhovnicesc; ne amintim adesea de intrebari puse de Olga Greceanu, de scriitori, ingineri, doctori, profesori si profesoare. Era o bogata revarsare de spirite luminate, care aprindeau lumini in casa sufletului fiecaruia. Si asa cu totii simteam binefacerea binecuvantata a Manastirii Antim, ca vatra duhovniceasca a spiritualitatii romanesti.


PREMII ANUALE ACORDATE DE MANASTIREA ANTIM - PENTRU PROMOVAREA PICTURII SI MUZICII BISERICESTI

Preocuparea noastra a fost si aceea de a stimula prin concursuri si acordari de premii artele bisericesti. La aceste concursuri erau chemati sa participe toti cei din Eparhia Bucurestilor si din toata Patriarhia Romana, calugari si mireni. Astfel, intr-un an am acordat trei premii celor mai reusite picturi de icoane. Pentru aceasta am constituit sub presedintia noastra un Comitet special, care sa selecteze lucrarile cele mai reusite. Din acest Comitet au facut parte Pictorul Mac Constantinescu, Prof. Alexandru Mironescu, Sandu Tudor si Prof. I. D. Stefanescu. Premiul I a fost acordat Arhimandritului Sofian Boghiu, iar Premiul II, Pictorului Eugen Profeta.

La fel, in alt an, am tinut concurs si am acordat premiul pentru cei mai buni cantareti de muzica bizantina.
Atentia cea mare am acordat-o insa Profesorului si Compozitorului Paul Constantinescu, care si el era dintre aceia care veneau la intrunirile duhovnicesti de la Manastirea Antim. Pe el l-am rugat sa organizeze corul Manastirii Antim care era condus de Protosingheiul Veniamin Gavrilovici. Pentru unicele si frumoasele alcatuiri de Oratorii, de Nasterea Domnului si de Pasti, am avut bucuria sa-i acordam Dlui Profesor Paul Constantinescu din partea Manastirii Antim un premiu de sase milioane lei. Era o dreapta si sfanta recunostinta cu care am socotit ca e bine meritata premierea acestor opere unice in Ortodoxie, a celor doua vestite Oratorii.

ALTE INZESTRARI ALE MANASTIRII ANTIM

Prin generozitatea donatorilor care m-au legat duhovniceste sa nu o fac cunoscuta, am comandat pentru Sala cea mare de sedinte a Manastirii o biblioteca de stejar, sculptata de toata frumusetea, care a costat 22 de milioane. La fel si tot mobilierul sufrageriei calugarilor. De asemenea am instalat un cuptor mare de ceramica pentru atelierul proiectat pentru lucrari de arta de ceramica, ce a costat, de asemenea, peste 30 de milioane de lei, fiind instalat in fundul cetatii Manastirii Antim. Acest cuptor de ceramica, cel de al treilea patriarh l-a demontat si l-a instalat la Patriarhie, pentru a face acolo ceea ce noi jertfisem sa facem la Manastirea Antim.

La fel s-a inceput si restaurarea Paraclisului, iar pentru vanzarea de carti am infiintat o librarie a Manastirii.
De asemenea, primisem si alte danii de case in Bucuresti.

AJUTORAREA CELOR SARACI

Ca o implinire testamentara a Mitropolitului Antim Ivireanul, a fost si aceea de a avea permanent la Manastirea Antim grija de a ajuta pe cei saraci, oameni si femei din toate clasele sociale si indeosebi pe studentii calugari si civili de la Universitate, precum si pe cei din scolile secundare.
Aceasta o faceam cu regularitate in fiecare an, dar nu pot uita pe cea din 1947, cand in Duminica Ortodoxiei am dat multe zeci de milioane. Si pentru a nu micsora pe nimeni din cei ajutati, ii chemam in chilia "staretiei si le dadeam in taina, asa precum si donatorii generosi ai acestor fonduri de ajutorare, cereau sa nu le fac cunoscut numele lor.
Era o implinire a sfatului evanghelic al Domnului nostru Iisus Hristos, "iar cand faci milostenie sa nu stie stanga ta ce dai cu dreapta ta".


CHIPURI DIN MAREA FAMILIE DUHOVNICEASCA DE LA ANTIM

Irineu Mihalcescu
Mitropolitul Moldovei si Sucevei

Ca fost staret al Manastirii Antim si apoi ca Mitropolit al Moldovei si Sucevei, eruditul carturar si ilustrul profesor universitar de la Facultatea de Teologie din Bucuresti, isi avea un apartament la Manastirea Antim.

Ori de cate ori chemarile inalte ce le avea cereau sa fie in Bucuresti, isi avea sediul la aceasta manastire.
Pentru noi, cei de la Antim, era o cinste deosebita de a avea in mijlocul nostru pe Vice-Presedintele Sfantului Sinod si marele teolog Irineu Mihalcescu. Ori de cate ori venea la manastire, ca staret il intampinam cu toata dragostea si tot respectul, iar soborul manastirii se bucura de harul prezentei unei ilustre personalitati in mijlocul lui.

Nu pot uita cum aicea isi continua neistovita sa harnicie de a pregati noi carti de tipar. Pare ca-l vad si astazi cetind, revizuind si rescriindu-si cu scrisul sau apasat de ganduri "Istoria Religiilor", prima lucrare de genul acesta aparuta in Ortodoxia romaneasca, nedepasita pana acuma de alta, intr'un volum de aproape 500 de pagini.

Manuscrisele sale de mii de pagini erau frumos caligrafiate in tihna chiliei de la Manastirea Antim. Gloria sa carturareasca, recunoscuta in Tara si strainatate, din prima parte a veacului al XX-lea, o incununa in ultimii sai zece ani aicea la Manastirea Antim, in ctitoria unui alt mare carturar, a Mitropolitului Antim Ivireanul. Pe drept ucenicii si colegii lui de Universitate, cum spunea Nichifor Crainic, il socoteau "Parintele Teologiei moderne romanesti". Cu bogatia scrisului sau teologic se formase in seminarii, in licee si in universitati toata intelectualitatea romaneasca a acelor vremuri. El fusese decanul de seama al Teologiei din Bucuresti in mai multe randuri, iar la cea din Chisinau, cel dintai decan care a organizat si condus Facultatea teologica nou infiintata.

Iata pentru ce noi cei de la Antim ne bucuram ca tot el a fost cel dintai staret la reinfiintata Manastire Antim si-si avea metocul tot aicea ca Mitropolit al Moldovei.

Paul Constantinescu

Din familia duhovniceasca a Antimului a facut parte si marele compozitor de muzica Paul Constantinescu. Alaturea de altii, el aducea cu sine pentru toti frumusetea armoniilor muzicale, a creatiilor de preamarire a lui Dumnezeu prin frumusetea cantarilor.

In acest timp, al legaturilor sale sufletesti cu Antimul, Paul Constantinescu a zamislit cele doua opere de seama ale lui: "Oratoriu de Nasterea Domnului" si "Patimile si Invierea Domnului". Pare ca-l vad si astazi cu ce febrilitate se interesa in alcatuirea libretului sau, cum cerceta textele celor patru Sfinte Evanghelii, ca sa redea tot amanuntul, cu toata bogatia lor scenele sfinte. Nu-i scapa nici un cuvant si nici cel mai mic gest, caruia el sa nu-i dea maretia eternitatii lui cu toata vibratia intensitatii, care sa rasune in sufletul omenesc. Cand a ajuns la scena tradarii lui Iuda, cand la Cina cea de Taina, Iisus a spus: "Unul dintre voi, care mananca impreuna cu Mine, Ma va vinde". Atuncea ei au inceput sa-i zica, unul cate unul: "Nu cumva sunt eu? " — "Nu cumva sunt eu? "

Paul Constantinescu, creatorul simfonic, ilustreaza sublim aceste intrebari in care se topesc laolalta revolta, intristarea si condamnarea actului de tradare al lui Iuda... Dar vaierul Mantuitorului, cand spune? : ..."Vai acelui om prin care este vandut Fiul Omului"..., cu ce accente unice de redare a vaierului — le reda in Oratoriul sau Paul Constantinescu!

Acest Oratoriu unic bizantin cu solisti si cor mixt — condus de maestrul Nicolae Lungu, un alt ilustru creator de muzica si dirijor de cor, dimpreuna cu orchestra Filarmonicii din Bucuresti, se aflau sub bagheta magica a lui George Enescu, un geniu al muzicii romanesti. Aceasta seara, in fata vrajita a unui public ce umplea sala Ateneului Roman, ramane de neuitat. George Enescu insusi o marturisea, ca a fost el insusi atat de emotionat si dominat de frumusetea Oratoriului, in lumina careia a trait toata noaptea dupa dirijare.

La fel de mare in creatia sa a fost Paul Constantinescu si in cel de al doilea Oratoriu al Nasterii Domnului din 1947, in care cerul cobora pe pamant, Dumnezeu se nastea si ca Om — si ingerii in ceruri slaveau acest eveniment unic in istoria lumii.

Pentru aceste unice creatii ale lui Paul Constantinescu, ca staret al Manastirii Antim am avut bucuria sa-i prezint — inca de la primul Oratoriu — un premiu de sase milioane lei. Premiul eternitatii avea insa sa-l primeasca in ceruri de la Insusi Fiul lui Dumnezeu, pe care el L-a slavit prin creatia celor doua Oratorii.

Sa-mi fie ingaduit sa reamintesc in aceste memorii, de rugamintea ce i-am facut-o lui Paul Constantinescu, de a da indrumarile sale corului de calugari pe care-l aveam la Manastirea Antim si pe care-l dirija Protosinghelul Veniamin Gavrilovici. El mi-a cerut sa particip si eu la repetitiile ce se faceau. Pare ca-l vad cu ce atentie a ascultat posibilitatea de prezentare a acestui cor. El a cautat sa ilustreze insa cantarea Heruvicului, asa cum se cere a fi cantat. Si dupa aproape trei ore de cantare numai a acestui imn, cand l-a cantat pentru ultima oara, catre miez de noapte, rasuna ca in ceruri: "Noi care pe heruvimi inchipuim...", taina misterului in care noi insine eram cuprinsi, te facea in aceasta duhovniceasca transformare, sa retraiesti clipa divina in care la Liturghia Ingereasca, in ceruri, Insusi Iisus Hristos venea sa se jertfeasca...

Scriind aceste randuri inca pe pamant, ma gandesc acuma ca sufletul lui Paul Constantinescu are participarea in ceruri la acest tainic cantec al heruvimilor...

Olga Greceanu

Olgai Greceanu, in bogata ei manifestare a multor daruri, ca pictorita, ca scriitoare, ca gazetara, ca oratoare si in afirmarea unui crez crestin de viata pentru orice fiinta omeneasca, nu i-a fost indiferenta miscarea de spiritualitate crestina romaneasca de la Manastirea Antim, care redeschidea calea de mijloc a Ortodoxiei romanesti, ferindu-se de extremele Ortodoxiei slavone, ori chiar si de ale celei grecesti, precum si de adierile mistice ale Occidentului. O cultura crestina, pe temei de puritate sufleteasca, in stare sa te fereasca de orice exces, pazind cu sfintenie intelepciunea Divina in rama dreptei judecati pe care Dumnezeu Insusi a dat-o ca dar omului, de a nazui la perfectia de dinainte de pacat.

Olga Greceanu in cartea ei de meditatie pe marginea unui pelerinaj la Locurile Sfinte, o facuse sa retraiasca "Pe urmele pasilor Domnului Iisus Hristos". Pe urmele Aceluia care venise sa intrupeze Calea, Adevarul si Viata pentru omenirea toata. El e intelepciunea insasi — Sofia — care a intrupat pe Omul adevarat si pe Dumnezeul adevarat, pentru omenirea toata.

La slujbele de la Antim participa cu evlavie, iar la conferinte cu interes. Pare ca o revad si acuma la una din conferintele ce le-am tinut, cand vorbind despre "Izgonirea din Rai", ea se ridica sa intrebe: "Raiul cel de la sfarsitul lumii va fi deosebit de Raiul cel dintai din care am fost izgoniti? " La care am avut bucuria sa-i raspund cu cele ce Insusi Domnul nostru Iisus Hristos a spus, cand a infatisat Judecata cea de pe urma: "Atuncea va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua, de la intemeierea lumii" (Matei 25:34). La Dumnezeu toate-s din vesnicie si pentru vesnicie... Si oamenii, dupa invierea din morti, intru Imparatia lui Dumnezeu "sunt ca ingerii in ceruri" (Marcu 12: 25).

Nu pot uita apoi cu ce dragoste de a asculta Cuvantul Domnului, pe cei de la Antim ne-a chemat in casa ei, unde am putut vedea pe peretele salonului o minunata prezentare a Cetatii Neamtului — in clipa in care plaiesii moldoveni rezistasera cu un curaj nespus armatelor de cucerire ale lui Sobieski. Atuncea cu un dar deosebit si cu o bogatie de cunostinti in literatura universala, scriitorul Sandu Tudor — Fratele Sandu — a infatisat din Sfanta Evanghelie de la Ioan convorbirea lui Iisus cu Nicodim, in care a ilustrat indeosebi Nasterea din nou, pentru a vedea Imparatia lui Dumnezeu.

Aceasta dragoste pentru Manastirea Antim avea sa o marturiseasca in chip deosebit Olga Greceanu in zugravirea pe peretii din afara, de la intrarea in Biserica, pe Sfantul Neculai, Sfantul Antim, Sfantul Alexei si pe Sfanta Mucenita Agata, in mozaic, in stilul artei bizantine, de toata frumusetea. Ei vor ramane sa scanteieze prin ani si veacuri, in ochii tuturor celor ce vor vizita aceasta Biserica a Manastirii Antim — a Tuturor Sfintilor, pe care a iubit-o si a pretuit-o si a inzestrat-o cu talentul ei sufletesc si Olga Greceanu.

Cercul iesenilor

Cercul iesenilor de asemenea isi avea sediul in Bucuresti la Manastirea Antim. Intr-una din chiliile acestei manastiri isi tineau sedintele lor de Comitet si chiar Adunarile lor Generale. Ei m-au ales si pe mine ca membru in Comitetul lor, ca unul ce fusesem prin adoptie iesean, ca fost Director al Mitropoliei din Capitala Moldovei.

Preocuparile lor erau acelea de a milita nu numai pentru Iasi si drepturile lui, dar pentru Moldova toata. Era o placuta intalnire cu toti oamenii de seama ai Moldovei din vremea aceea: Profesorul Universitar Neculcea, Presedintele Academiei Ion Simionescu, C. Ifrim fostul primar al Iasi-ului, Generalul Constantin Manolache, mare scriitor, fratii Ionel si Pastorel Teodoreanu ce insufleteau cu verva spiritului lor adunarile, Avocatul Omer Popovici, Profesorul Ioan Petrovici cu prestanta sa universitara si ilustru conferentiar, Mihail Sadoveanu care venea rar, dar totdeauna, cu spiritul sau de paternitate a Moldovei, atragea iubirea tuturor. La acestia ar mai fi de adaugat si multi altii care erau socotiti tot ieseni, ca Profesorul Mihail Ralea, Profesorul Constantin Fedeles, Ioan Lucretiu Patrascanu, etc, etc.

In anul 1946, implinindu-se o suta de ani de la moartea vestitului Mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi, Cercul iesenilor mi-a incredintat mie deosebita cinste de a tine Conferinta de comemorare la Ateneul Roman. Cu ocazia vizitei ce-am facut-o la Presedintele Ateneului, Dl. Profesor Constantin Angelescu, fostul Ministru, am avut bucuria unei convorbiri in care se dezvaluia sufletul mare de credincios si bun roman al acestuia ce a fost, ani si ani de zile, Ministrul invatamantului.
Conferinta s-a bucurat de o mare reusita, multumind asteptarile unei selecte si mari multimi ce a participat intru cinstirea stralucitului Mitropolit Veniamin Costachi.

Credinciosi si credincioase la Manastirea Antim

E drept ca in acest timp, Antimul nu mai era o biserica de parohie, nu-si avea credinciosi ca orice parohie, carora era datoare sa le tina recordurile de botezati, cununati si inmormantati. Putem spune insa, ca la izvoarele cele duhovnicesti de aicea veneau credinciosi si credincioase de la multe parohii din Bucuresti. Era o bucurie sufleteasca pe care o simteau in a veni de oriunde se aflau ei, pentru a intalni pe Domnul la altarul Antimului, de a trai in prezenta sa si sub gratia divina pe care o simteau revarsandu-se din belsug aicea.

Le placeau cantarile bisericesti de aicea, le placeau corul si cu multa caldura sufleteasca ascultau predicile rostite de Staret, de Arhimandritul Haralambie Vasilachi vestitul predicator de la Mitropolia din Iasi, care acuma castigase multe suflete si aicea. La el venea la marturisire insusi Secretarul General al Cultelor Aurel Popa si multi altii. La fel graia de frumos Parintele Arhimandrit Benedict Ghius si din cand in cand calugarii studenti.

Cu adanca duiosie sufleteasca tin sa amintesc — deocamdata — numai de cei plecati dintre noi in lumea de dincolo: Surorile Profesoare Dumitrescu, Surorile Ionescu, sotiile generalilor Stratulescu, Tetrat si Mihaiescu, Dna Maria Dorobantu, Maica Sofia, Dl. Niculescu, Profesoara Maria Dimitriu, Dna Angelescu, Profesoara Universitara Teodora Voinescu, Consilierul la Curtea de Casatie Alexandru Teodorescu.

Toti si toate acestea si zeci si sute de credinciosi si credincioase veneau cu regularitate la slujbele de la Manastirea Antim si participau la conferinte si cu generozitate ajutau si impodobeau biserica si Manastirea cu danii, cu care faceau mai simtita prezenta lor la soborul cel mare din afara, care facea de neuitat ceea ce constituia pentru credinciosii din Capitala Manastirea Antim, Casa bunatatii lui Dumnezeu. Aicea ei participau la cetiri si cantari biblice si bisericesti in timpul Duminicilor si Sarbatorilor.

Nu pot uita insa, intre multi altii, pe o batrana cu fata plina de riduri, care venea si cetea cu lumanarea aprinsa in mana Psaltirea — in timpul cand nu erau slujbe. Parca o vad in genunchi, cu umilinta, deschizand Biblia la Cartea Psalmilor, cum prin rama lor patrundea intr'o lume de dincolo din care se revarsa pe fata ei o lumina suprafireasca,..

SOBORUL MANASTIRII ANTIM

La toate aceste frumoase realizari si proiecte mari de viitor de a cumpara Institutul Pompilian ce se invecina cu Manastirea Antim, si in care voiam sa facem Scoli superioare de cultura crestina cu profesori calugari mai la toate obiectele; apoi si aceea de a deschide cabinete medicale conduse de calugari medici, imi stateau intru ajutor soborul Manastirii Antim din acel timp. Pentru a se vedea din cine era alcatuit acest sobor, prezint in cele ce urmeaza lista preotilor si studentilor din acel timp:
1. Arhimandritul Haralambie Vasilachi, vestit predicator si scriitor de carti teologice, exarhul manastirilor din Arhiepiscopia Bucurestilor, care a murit in inchisoare;
2. Arhimandritul Benedict Ghius, Asistent Universitar;
3. Arhimandritul Sofian Boghiu, student la Teologie si la Academia de Arte Frumoase, secretar si casier al Manastirii;
4. Arhimandritul Felix Dubneac, student la Teologie, Filosofie si Arte Frumoase;
5. Ieromonahul Antonie Plamadeala, student la Teologie; (Actualul Mitropolit al Ardealului);
6. Ierodiaconul Roman Stanciu, student la Teologie, Geografie si Farmacie — actualul Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor;
7. Protosinghelul Gherasim Cristea, student la Teologie si eclesiarh mare — actualul Episcop Vicar la Ramnicul Valcea;
8. Ierodiaconul Tarasie Negru, student la Teologie, Latina si Greaca;
9. Ierodiaconul Emilian Havrici, student la Teologie si Litere;
10. Protosinghelul Veniamin Gavrilovici, student la Teologie si dirijorul corului Manastirii;
11. Ierodiaconul Celestin Grigorescu, student la Medicina;
12. Ierodiaconul Irineu Cheorbeja, student la Medicina;
13. Ierodiaconul Stelian Ciobotaru, student la Medicina;
14. Ierodiaconul Emilian Lupu, student la Medicina;
15. Ierodiaconul Efrem Hancu, maestru la atelierele Institutului Biblic;
16. Ierodiaconul Neofit Nica, student la Teologie;
17. Fratele Andrei Scrima, student la Medicina si Teologie;
18. Protosinghelul Petroniu Tanase, student la Teologie si Matematica;
19. Ieromonahul Emilian Andrei, student la Teologie;
20. Ierodiaconul Porfirie Frunza, student la Teologie;
21. Ieromonahul Ioasaf Ganea, student la Teologie si Conservator;
22. Ieromonahul Maxim Mereanu, student la Teologie si Politehnica;
23. Arhimandritul Iustinian Florea, student la Teologie;
24. Ieromonahul Pavel Leca, student la Teologie;
25. Protosinghelul Severian Burancea, student la Teologie;
26. Protosinghelul Urpasian Popa, student la Teologie;
27. Ieromonahul Eraclie Tautu, student la Teologie;
28. Fratele Valentin Vitkovski, corist la Opera Romana;
29. Fratele Alexandru T., student la Matematica;
30. Arhimandritul Stefan Lucaciu, Doctorand in Teologie;
31. Ieromonahul Paul Bogdan, functionar la Institutul Biblic;
32. Protosinghelul Macarie Brabete, student la Teologie;
33. Ierodiaconul Pimen Georgescu, student la Teologie, Greaca si Latina;
34. Arhimandritul Bonifaciu Barancea, iconar;
35. Protosinghelul Ghedeon Cosofret, student la Teologie si eclesiarh mare;
36. Ieromonahul Damian Stogu, ajutor de iconom;
37. Ierodiaconul Macarie Dorobantu, cantaret;
38. Fratele Luca Boghiu, elev la Seminar;
39. Monahul Agaton Negraru, prescurar;
40. Fratele Petru Achitenei, student la Arte Frumoase;
41. Ierodiaconul Antinoghen, diacon;
42. Fratele Sandu Tudor, scriitor — mai tarziu Ieromonahul Daniil Tudor, care a murit in inchisoare;
43. Protosinghelul Nicodim Ionita, fost Igumen al Antimului, care a murit pe front;
44. Protosinghelul Paisie Prelipceanu, student in Teologie si Muzeografie.

PRIVIGHERILE DE LA ANTIM

Si in sufletul nostru si al soborului, precum si al credinciosilor si credincioaselor de la Manastirea Antim, raman de neuitat slujbele de la marile sarbatori, apoi cele din Postul Mare, precum si privigherile de Sambata seara si pana catre miez de noapte. Slujbele te invaluiau intr-o calda duiosie frateasca in casa lui Dumnezeu si in prezenta Sa. Candelele scanteiau, lumanarile palpaiau si in vazduhul bisericii treceau cantarile de la o strana la alta si de la ele in cafas, revarsand adieri ceresti de melodii care te faceau sa traiesti nu in prezent, ci in eternitate.

Si cand diaconul glasuia din usile imparatesti, "Slava Tie Celui ce ne-ai aratat lumina...", intr'o explozie de dulci armonii rasuna Doxologia cea Mare, care se incheia cu cantarea ingereasca, „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pre noi". Si pe cand luminile toate se stingeau in biserica, stralucea puternic numai cea din Altar, care prin usile imparatesti deschise atragea privirile tuturor — la Mormantul Domnului din Sfantul Altar, in o candela stralucitoare in care se unea parca cu o luminare suprafireasca.

Atuncea, in mijlocul bisericii ingenuncheam, avand de o parte si de alta, pana catre Altar, Soborul Manastirii care incepea lin si cu duiosia unei increderi de nezdruncinat, cantarea: "Sub milostivirea ta scapam Nascatoare de Dumnezeu. Rugaciunile noastre nu le trece cu vederea in nevoi, ci din primejdii ne izbaveste pe noi, una curata, una binecuvantata. Toti Sfintii rugati-va lui Dumnezeu pentru noi".

Sub aceasta cereasca milostivire am scapat toti cei de la Manastirea Antim, dupa 1948, din clipa in care cel de-al 3-lea patriarh venise sa stinga aceasta lumina duhovniceasca din Capitala Tarii, a alungat Pastorul si a risipit oile. Unii am fost prin grelele incercari de suferinta ale inchisorilor, altii acolo au si murit ca martiri, alti au fost scosi din calugarie si din preotie, putini din ei au urcat treptele mari de raspunderi bisericesti din Tara. Cu totii ne aflam sub acelasi scut al milostivirii ceresti, cu Dumnezeu pe pamant si in ceruri, inaintea Caruia umbrele cele intunecoase ale vietii coboara mereu pentru eternitate in adancurile cele mai de jos, ca unii ce ei insisi au stins lumina si au iubit intunerecul, iar lumina ramane, de-a pururea, sub cereasca milostivire, ca una ce are cu ea lumina gloriei divine pe care nimeni dintre oameni nu o poate stinge.

Schitul Pocrov




Amintiri
(1949-1959)

In ultimele zile ale vietii fostului Patriarh Nicodim, dupa ce-l adusesera bolnav de la Manastirea Neamtu, intr-o clipa de tainica tihna a suferintelor ce-i pregateau calea sfarsitului, voind sa-i stiu gandul staretului meu caruia ii fusesem director de Mitropolie la Iasi, secretar si predicator la Patriarhie, il intreb:
- "Bine ca ati venit la Bucuresti, caci nu stiam incotro sa ma duc sa am o tainica asezare".
Drept raspuns, el ma intreaba:
- "Dar tu unde te-ai gandit sa te duci? "
Surprins de aceasta intrebare, ii raspund, la ceea ce nu ma gandisem mai inainte:
- "La Pocrov".


Atuncea el face semn de dezaprobare. Si din nou ma intreaba:
- "Si unde te-ai mai gandit sa te mai duci? "
Cu aceeasi iuteala a gandului, ii spun:
- "La Secu".
Atuncea vazand ca nu-i raspund la ceea ce el gandea, ma intreba din nou:
- "Dar tu unde ai metania? "
- "La Manastirea Neamtu", ii raspund, dupa care, el imi spune cu aceasta ultima binecuvantare:
- "Acolo sa te duci si cum Dumnezeu m-a purtat pe mine in viata are sa te poarte si pe tine".

*

Imediat dupa adormirea intru Domnul a Patriarhului Nicodim, la 26 Februarie 1948, noul locotenent de patriarh Justinian, la trei zile dupa inmormantare, da ordin sa predau staretia Manastirii Antim din Bucuresti Arhimandritului Valerian Zaharia... Si pentru ca nu spunea ce urma sa fac eu, personal am incercat sa ma duc la Schitul Balamuci de langa Bucuresti, care m-a acceptat, dar ordin li s-a dat sa nu ma primeasca. La fel incerc si la Manastirea Caldarusani, si la fel s-a intamplat. De asemenea, am cerut la Schitul de langa Targovistea, dar nici pentru acolo nu am primit aprobarea. Vorbesc cu episcopul Iosif al Argesului sa ma primeasca la Manastirea Trivale ori Stanesti din Arges, care-n fata imi spune da, dar a doua zi imi trimite vorba ca nu ma primeste in Eparhia sa. Acuma nu ramanea decat Manastirea Neamtu. Mai aveam insa si pe Fratele, Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi. Dispozitie categorica de la Patriarhie acuma se sloboade: "Nu impreuna. Unul la Neamtu, altul in Eparhia Husilor, la Schitul Vovidenia".

Credinciosii de la Manastirea Antim — in numar de 300 — se duc la Ministrul Cultelor, apoi la Patriarh, sa ceara sa raman in Bucuresti. Si unul si altul aveau una si aceeasi vointa: "Sa fie stins focarul miscarii mistice din Bucuresti..."

Plecam amandoi spre Moldova, eu la Manastirea Neamtu, iar fratele Haralambie la Schitul Vovidenia de langa Husi, unde episcopul Grigorie il primeste si-l trimite. Plecarea din Bucuresti a fost ordonata in noaptea din Duminica Floriilor din acel an 1948, cand nori negri erau in framantare si neodihnita alergare pentru Saptamana Sfintelor Patimi.

La Husi, fratele Haralambie — ilustru elev al Seminarului din acel oras, vestit predicator de la Mitropolia din Iasi si de la Manastirea Antim, precum si fost staret al Manastirii Neamtu, devine un centru duhovnicesc pentru credinciosii din acel oras. Curand, in o alta noapte, episcopul Grigorie da ordin sa fie incarcat in carul cu boi ai Episcopiei si sa fie dus la Manastirea Dobrovat, in cea mai departata parte a Eparhiei. Dar si de acolo, pentru aceleasi pricini, e mutat la Schitul de langa Crasna. Iar de acolo in satul Tupilati, ca preot de parohie, unde in curand ajunge in aceeasi veneratie pentru satele toate din imprejurimi. De la Episcopie primeste ordin de eliberare si de acolo si de trimitere in satul natal ca simplu cetatean al satului.

La Manastirea Neamtului sunt primit in obstea soborului cu dreptul de a sluji si predica nu numai in duminici si sarbatori, dar si in scurte meditatii din fiecare miez de noapte. Ziua scriam la "Viata lui Iisus" — pe care o incepusem la Manastirea Antim.

Si cei de acolo incercau sa ma invaluie si la lucrari de gospodarie. Neavand o chilie proprie eram mutat din una in alta la scurta vreme. In iarna lui 1949, se deschide Scoala de Cantari, unde vin ca profesori opt episcopi scosi din Sinod. Eu nu-s luat in socotinta de a fi profesor. Ca sa nu para prea vitrega aceasta nesocotinta, ma trimite ca staret la Manastirea Moisei din Maramures — de la Muntele Pietrosu si Izvoarele lui Dragos — in aceeasi situatie, fara de salariu, desi toti cei de acolo erau platiti.

Curand insa, la sfarsitul lunii Iunie, pe cand muntele era inca acoperit de zapezi pe culmile lui cele inalte, revin la Manastirea Neamtu.

Ordinele de la Bucuresti veneau unul dupa altul sa ma duc la Schitul Horaicioara, altul apoi ma trimitea la Secu, iar altul in Ardeal. Dl. Mihail Sadoveanu care ma cunostea mi-aduce vestea cea buna: "Ti-am potolit dusmanul".

Raman la Neamtu, cand la sfarsit de Noiembrie, 1949, staretul de Neamtu vine sa ma roage sa fiu igumen la Schitul Pocrov, caci igumenul de acolo a demisionat. Primesc ascultarea, care implinea acuma cele spuse dintru inceputul peregrinarilor mele.

CALEA SPRE POCROV

Era 25 Noiembrie 1949, cand primesc numirea oficiala de igumen la Pocrov, bineinteles fara de salariu.

Dupa micile pregatiri de mutare sus in munte, la acest schit, la care nu se putea urca decat cu picioarele tale proprii, ma pornesc in ajun de Sfantul Andrei, pe poteca ce ducea la acest schit. Un pospai de omat asternuse ca o panza alba costisa schitului Vovidenia, era o pasire pe imaculat. Cand intrai in codru, toate orizonturile vietii ramaneau in spate. Poteca serpuia printre brazii seculari, vesnic verzi, afara de mestecenii ce-si ingalbenisera frunzele de frica Iernii si acuma fosneau si se vaitau, ori de cate ori le atingeai, spunandu-ti parca, vai unde am ajuns, sub picioarele oamenilor.

Dupa un mers cu ganduri stramtorate de carare ajungem la Izvorul Maicii Domnului. Facem un mic popas, bem apa cu stropi limpezi ca si cristalul ca pe o aghiazma, ca pe o binecuvantare si improspatare de puteri. O luam apoi pieptis intr-o o urcare serioasa, ca pe niste trepte ale vazduhului si dupa o ultima sfortare, printr-o taraganare de poteca, te vezi pe culme pasind cu usurare pe panta a doua a muntelui.

E o strabatere printre culmi care stau incremenite uitandu-se la tine si intrebandu-te ce cauti pe acolo. Nu dupa mult timp vezi o lumina biruitoare care strabate in codrul intunecat si care te duce la margine de padure, de unde-ti apare Poiana Pocrovului, cu o imprejmuire de gard in jurul livezii si-n mijloc o biserica de lemn, acoperita cu sindrila, cu turle, cu clopotnita alaturi si o casa ca o caciula de iarna, apasata pana mai jos de frunte. Nu departe, alte patru case mici risipite printre pomi si grajdul vitelor. Singur doar magarul e acela care da semnalul trecerii cuiva prin Schit, dar nimeni nu apare sa te intampine. Bati la usa salii, dar nimeni nu raspunde. Intri si la usa din fund afli pe batranul calugar Varahil, care-si numara mataniile de rugaciune a Ceasului al noulea...

Usa igumeniei deschisa te pofteste pare ca sa intri, unde pe perete sta nemiscata Sfanta Icoana a Acoperamantului Maicii Domnului, care te asteapta sa te apropii sa-i saruti mana si sa-i primesti binecuvantarea. Era deja seara.

Obosit de urcare, usurat de povara din spate, la lumina licarinda a lumanarii iti cauti odihna. Mai tarziu vine si Fratele Gheorghe David, care-si terminase treburile grajdului, cere binecuvantare si cu sclipiri scanteietoare in ochi se uita cu surprindere la noul lor igumen. Pleaca si raman singur in marea singuratate a pustiei si a intunericului! Nu mai doream nimic, pare ca totul era nemiscat intr-un adanc de eternitate.

Adorm in liniste. Nu trece mult insa si sunt trezit de batai la geam. E drept ca loviturile nu erau stridente, dar destul de tari ca sa te trezeasca.

Chibritul nu-l gaseam sa aprind luminarea. Intreb cine-i, dar nu raspunde. Il poftesc sa vina la usa, dar nu zice nimic. Pare ca pleaca de la fereastra. Adorm din nou, caci totul se linistise. Zgomote si vaiete din camera insa ma trezesc. De data aceasta aflu chibritul, aprind lumanarea si vad ca intr-o goana nebuna alergau tot felul de ganganii care se luptasera intre ele si-mi dadusera un ultim asalt mie. Abia astept sa reverse Bunul Dumnezeu lumina, ma duc la Parintele Varahil, in varsta de peste 87 de ani. Ii spun de bataile la geam, iar el imi spune ca nu a fost om, ci o pisica ce batea in geam la fostul igumen, sa-i dea drum inauntru. Deci nici vorba de om care sa vina in puterea noptii. Cu zambetul pe buze, el ma informeaza ca de e vorba sa vina hotii aicea vin ziua, nu noaptea, caci cine cuteaza sa strabata codrul noaptea!...

Ma duc la Fratele Gheorghe David, un batran de peste 70 de ani, si-l rog sa mearga cu mine la Manastirea Neamtu. El se uita la mine cu o privire de neclintit si-mi spune:

— "Parinte Igumen, ce te increzi in om sa te apere? Du-te cu Maica Domnului, ea ne apara pe toti..."

Plec singur de vale, la Manastire, prin nametii mari de zapada ce cazusera noaptea, asa cum am umblat pe potecile muntilor zece ani de zile, sub acoperamantul si ocrotirea Maicii Domnului. Si nimic nu mi s-a intamplat, chiar atuncea cand pe o poteca ingusta m-a oprit un urs care s-a uitat cu maiestate catre mine si apoi s-a strecurat in codru, lasand libera poteca pentru mine.
De la Neamtu revin a doua zi cu o sanie cu boi, aducandu-mi un pat de fier si cateva scanduri, pe care le-am pus in camera golita, si pe care am putut sa ma odihnesc noaptea linistit, atuncea si apoi, zece ani de zile, dupa zile si nopti injugate la lucrul cel duhovnicesc, carturaresc si gospodaresc.

Iernile la Pocrov sunt lungi si cu zapezi mari. Partia o poti avea peste garduri. Izolarile-s si mai mari. Nimenea nu vine, nimenea nu pleaca. Nu posta, nu telefon, nu radio, nu televiziune. Aicea esti rupt de lume. Auzi doar urletele lupilor, tropaitul caprioarelor, tavalirile vulpilor si latratul celor doi caini ai micii gospodarii. Acestea te tineau in alarma. Dar intr-o noapte o haita de lupi i-a sfartecat pe acesti doi caini. Si apoi am avut liniste, dar nici caini nu am mai avut, caci imi spuneam, nu cainii, ci sfintii ingeri sunt pazitorii nostri...

In primavara din Iunie am si inceput restaurarea igumeniei Schitului, cu ajutorul dat de Sfanta Manastire Neamtu, de care si apartinea. Acoperisul a fost dat jos, peretii au fost inaltati, ferestrele s-au marit, usile s-au innoit si un cerdac larg romanesc s-a facut in jurul casei in care era si Paraclisul de iarna, in doi ani s-a facut o innoire completa, cu un aspect de castel. Tot ceea ce s-a facut mai apoi ca restaurare, cu ajutorul lui Dumnezeu si al oamenilor s-a facut de administratia Schitului insusi.

Astfel, inauntru s-au zidit paisprezece sobe de caramida ce am facut-o in poiana Schitului. Dupa aceea s-a si vopsit totul intr-un aspect cu totul atragator. In alt an am reinnoit si Paraclisul, apoi in alt an, Biserica mare, ctitoria lui Pahomie din secolul al XVIII-lea. Apoi s-a inaltat o clopotnita noua si s-a facut gardul interior. Cu ajutorul unor sateni generosi ai Familiilor Cosma din Humulesti, s-au reparat gardurile exterioare si s-au facut porti noi la intrare.

In fiecare an se facea ceva nou — livezile se curatau si s-au plantat peste 200 de pomi fructiferi. Potecile catre biserica s-au pietruit si gradina de flori ingrijita de tatal nostru, Protoiereul Gheorghe Vasilachi si Arhimandritul Demostene Tebeica, era in admiratia tuturor.



 

Pentru trecatorii ce foloseau poteca de trecere prin Schit, spre Neamtu, spre Secu, Pipirig si Petru Voda, care nu ma puteau intalni, cat si pentru pelerinii ce veneau la Sfintele Slujbe ori pentru vizitarea acestui asezamant duhovnicesc, am scris diferite inscriptii, care sa le fie spre luare aminte si trezire la o gandire duhovniceasca. Portile de la intrare le-am numit: "Portile Sfintelor Sperante"; iar la fantana cu doua galeti din centrul Schitului, puteau citi: "Coboara in adancul sufletului tau galetile credintei, pentru a scoate si a bea si Apa cea Vie". Pe aleea de flori: "Nu ne rupeti, lasati-ne sa impodobim gradina Maicii Domnului". Iar la intrarea in Egumenie: "Vino, Doamne Iisuse, fii si Oaspetele nostru". Ori la poarta de iesire: "Binecuvantarea Domnului sa te sporeasca si sa te fericeasca de-a pururea in viata". Ori la alta: "Fie-va ingerii aproape".

La un an dupa asezarea mea la Pocrov, a venit aicea ca vietuitor, preotul si predicatorul vestit Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, fostul staret al Manastirii Neamtu si al Manastirii Cernica, si Exarhul Manastirilor Patriarhiei din Bucuresti. Apoi Arhimandritul Demostene Tebeica, fostul profesor de muzica la Seminarul din Neamtu si igumen la Vovidenia, iar apoi Staret al Manastirii Putna. Curand vine si Parintele nostru, Gheorghe Vasilachi, fost Protoiereu si Consilier Eparhial la Episcopia Husilor, apoi Monahul Dosoftei, fost cantaret, si mai erau vietuitorii cei vechi ai Schitului, Monahul Varahil Adascalitei, calugar mult imbunatatit in cele duhovnicesti, Monahul Vlasie, iubitor de viata pustniceasca si Fratele Gheorghe David, care a fost traitor din tinerete in manastire si care, desi de 70 de ani, din smerenie voia sa ramana tot frate, desi as fi voit sa-l fac calugar, el spunea catre altii, "dar ce Parintele Igumen voieste sa ma faca calugar cu ‚sula’ — in loc de sila". Au mai fost si alti temporari, calugari si frati, care veneau si plecau. Oricum, soborul nu depasea numarul de sapte.

La Schitul Pocrov am gasit trairea calugarilor si fratilor in viata idioritmica, fiecare traind de sine intr-o oranduire de trai vegetarian. Acest strict regim vegetarian era dupa o dispozitie a Ctitorului Pahomie, care la inceput fusese si mai riguros, numai si numai vegetale, dar ceva mai tarziu, printr-o dezlegare de la Mitropolie, s-a slobozit si lapte si oua si peste. Aceasta oranduire am respectat-o intocmai tot timpul. Ceea ce am adus nou a fost aceea ca toti vietuitorii sa traiasca viata cenobitica, viata de obste, avand masa in comun, cu o singura bucatarie si cu o singura trapeza, pentru care am facut toate cele de trebuinta acestei noi oranduiri. Am respectat insa vointa fiecaruia de a manca numai o data pe zi, ori de doua ori, ori altii la doua zile odata, cum era Parintele Varahil care era un mare postitor, la fel si altii. Toti insa veneau, chiar daca nu mancau bucate, sa se ospateze sufleteste din invataturile Sfintilor Parinti, din lecturi sfinte si din discutiile cele duhovnicesti.

Pare ca-l aud pe Fratele Gheorghe spunand:
— "N-am sa mananc, dar am venit din dragoste sa ne vedem si sa ne indulcim de cuvintele cele sfinte! "
Slujbele le faceam regulat, dupa tipicul Manastirii. Zilnic Utrenia, Sfanta Liturghie, Vecernia si Pavecernita in chilie. Predici rosteam atat eu cat si Parintele Haralambie, la inceput numai pentru calugari, apoi si pentru credinciosii care veneau tot mai multi si umpleau biserica si paraclisul, incat preotul vecin din Pipirig, al carui sat era la o departare de zece-douazeci de kilometri, un sat lung de munte, facu plangere la autoritati ca parohienii lui se duc la Schitul Pocrov, pentru care cerea mutarea noastra de acolo. Dar Staretul si Mitropolitul de la Iasi nu au aprobat.

Vara insa, multimi mari de pelerini veneau la hramul Manastirii Neamtu, urcau cu dragoste deosebita la Pocrov — unde auzisera ca se afla un Parinte cu doi fii calugari, ce vietuiau la acel Schit. La slujbele de noapte, vedeai sutele de moldoveni si bucovineni, ori maramureseni, ori ardeleni, ce se insufleteau de sperante sfinte ce le luminau fetele si viata. In lumina candelabrelor si a lumanarilor, bonditele lor de piele pareau platosele de rezistenta a sufletului crestinesc si romanesc, si cu opincile lor pare ca se lipeau cu totul de pamantul romanesc! Totul pentru ei era cerul si pamantul pe care Insusi Dumnezeu li-l adusese sa fie al lor.

Credinciosi din Brasov tocmai si din alte parti veneau si trimiteau multe ajutoare, ori Sfinte Vestminte si alte podoabe sfinte care impodobeau biserica si paraclisul. In fruntea tuturor era Dl. Gheorghe Maxineanu cu sotia sa Ana, apoi Dna Sylvia Gheorghiu care cu multa generozitate au ajutat la refacerea Schitului. De asemenea, multi altii din Bucuresti si din Bucovina. Tin sa mentionez un lucru de arta de o rara frumusete, dat de rudele calugarului Dosoftei din Liteni-Falticeni, care au donat Biserica Curtea de Arges, lucrata la traforaj, cu o rara dibacie si talent. Am lasat-o acolo, ca pe o importanta piesa de muzeu — de arta, opera unui mester satean.

Personal, noi am daruit Schitului Pocrov un tablou mare de pictura, o copie dupa marele pictor Titian, "Coborarea de pe Cruce si Ducerea la Mormant a lui Iisus Hristos", infatisate in acest tablou in spiritul Renasterii, cu o ilustrare zguduitoare de durere sufleteasca. Acest tablou mi-l daduse cadou un fost consul roman in Italia, Vasile Ionescu. Copia era facuta de un mare artist italian.

De cum incepea insa vacanta cea mare de vara, musafirii Pocrovului erau cei de la orase, din toata Tara, in fruntea tuturor fiind bucurestenii, iesenii, clujenii si din alte orase mai multi sau mai putini. Veneau nu sa stea mai mult, caci nu aveau unde, dar tare erau bucurosi sa fie aicea pentru cateva clipe ori ore, aicea in "Poiana Raiului", cum o numise Ionel Teodoreanu, care-si dorea sa ia parte la Slujba Invierii de la Pocrov, pe care el si incepea sa o descrie ca intr-o viziune Dumnezeiasca.

Aicea, insusi acest mare scriitor voia sa-si odihneasca fiinta pe aripile invizibile ale eternitatii. „Aicea”, spunea el, „intr-adevar simt ca nu mai gandesc eu, ci eternitatea graieste mie”.

La fel, poetul Mihail Codreanu, cate sonete ale lui le-am auzit rostindu-le cu o insufletire angelica!

Dar poetul Lesnea de la acelasi Iasi? El a si scris poezii despre Pocrov, in care vazduhul unei puritati sfinte era plin de reverberatii graitoare. George Lesnea era nelipsit ca musafir al Familiei Mihail Sadoveanu si al schiturilor Vovidenia si Pocrov.
La fel Alexandru Dutu, Profesorul Virgil Candea si multi altii.

Intr-o noapte gazduisem pe un vestit matematician din Romania care, a doua zi dimineata, se scoala nespus de fericit, ca aici, in zori, spunea el, avusese revelatia unei formule careia de douazeci de ani ii cauta dezlegarea si care de abia acum i se descoperi.
Medici insa erau dintre cei mai multi, de pretutindenea, care-si aveau bucuria unei odihne de o noapte la Pocrov. Aicea, departe de vaietele tuturor suferintelor, simteau reconfortarea linistei pe care Dumnezeu o da. Nu pot uita pe unul care fusese profesor la Facultatea de Medicina din Lemberg, care spunea ca a facut in viata 40 de mii de operatii. Ce suflet mare, ce iubire de Neam si de Popor!

De cum a sosit, se duse in codru si scoase de acolo zece puieti de brazi, pe care-i rasadi la loc cuvenit — ca sa fie si sa creasca, spre a purifica pe acei ce prin ani si ani vor veni dupa noi...

Cu acesti musafiri si cu acei ce-i vom aminti imediat, iesind din poiana Schitului, pe o poteca de codru, patrundeam in Poiana lui Pahomie, de la picioarele muntelui Chiriac. Era o poiana mica, dar plina de mistere pe care le invaluia si le pastra secretul codrul ce-o inconjura. Acolo de patrundeai in taina, gaseai cerbi si ciute la pascut, ori alte fapturi ale muntilor. Acolo a trait in mare pustnicie, la inceput, ctitorul Pahomie al Schitului Pocrov. Acolo isi facuse el o coliba pustniceasca, in care-l descoperisera, spre uimirea lor, mari boieri ieseni ce umblau la vanat. Impresionati de viata lui si de cultura acestui mare pustnic, cum ajung la Iasi, il propun Divanului si-l aleg episcop al Romanului. Si cu puteri de acolo, el zidi mai apoi Schitul Pocrov.

De asemenea, teologi si preoti de seama veneau si vizitau Schitul Pocrov: Gala Galaction, Profesorul Ioan G. Savin, Profesorul Toma Bulat, Profesorul Constantin Tomescu, Preotul Toma Chiricuta, Profesorul Orest B. Bucevschi, Protosinghelul Petre Pogonat, calugar la Neamtu in acel timp, fost profesor universitar la Iasi si Decan al Baroului Iasi si cu el veneau si multi alti musafiri.

In acelasi timp am avut bucuria de a avea, intr-o vacanta de vara pe Rectorul Institutului Teologic din Bucuresti, Preotul Profesor Ioan G. Coman impreuna cu Doamna Irina. A fost pentru noi o cinste deosebita de a fi cu noi acest mare teolog si scriitor, care a dat studii de Patrologie, de istorie bisericeasca, de filosofie crestina si de arheologie — indeosebi cu privire la stramosii nostri daci si geti. Discutiile avute in legatura cu spiritualitatea crestina si cu sensul adanc al duhovniciei si al trairii crezului crestin, au fost dintre cele mai inalte.

MIHAIL SADOVEANU IN VIZITA LA POCROV

Dl. Mihail Sadoveanu, cu sotia sa Dna Valeria Sadoveanu, Dna Profira Sadoveanu, scriitorul Constantin Mitru cu sotia Silvia, si toti cei din familia Sadoveanu, au fost cei mai de seama musafiri, care in fiecare vara veneau aproape saptamanal la Schitul Pocrov. De la Schitul Vovidenia, pentru ei toti, calatoria placuta le era sus, in munte, la Pocrov.

Sa-mi fie ingaduit sa amintesc numai doua din aceste vizite ale Dlui Mihail Sadoveanu cu Familia, la Schitul Pocrov. Era pe la sfarsitul lunii Iulie 1951, cand intr-o zi cu soare intra cu triumf, in poiana Raiului a Pocrovului, alaiul vesel de musafiri de la Vovidenia, inconjurand pe "Pater Familiae", marele scriitor Mihail Sadoveanu. In acel timp al diminetii eu ma aflam pe culmile de Apus ale Muntelui Pocrov, cu alti musafiri de la Bucuresti, Dl. Alexandru Topornischi, student, un ilustru ucenic al nostru de la Manastirea Antim si cu matusa lui, Dna Profesoara Topornischi. Un frate din Manastire ma cheama in graba, caci a venit Dl. Mihail Sadoveanu cu familia si multi alti musafiri. Il gasesc in chilie, ne prezentam cu rugaminti de iertare, caci nu am fost prezent sa-i intampin.

Iesind cu totii in cerdacul istoric al acestei case in care fusese gazduit pe vremuri Calistrat Hogas, cer permisiunea ca tanarul Alexandru Topornischi sa ne cante ceva din Eminescu. Avea o voce tinereasca exceptionala si impresioneaza de la inceput. Atuncea Dl. Mihail Sadoveanu ii spune sa cante si alte cantece din Eminescu, dar repertoriul cantaretului nu era prea bogat in ce priveste Eminescu, iar eu nu aveam acolo cartea lui de poezii. Atuncea Dl. Sadoveanu ii spunea pe de rost poezia si tanarul artist o canta. Si asa am aflat ca Dl. Sadoveanu stia toate poeziile lui Eminescu pe de rost. Curios, l-am intrebat cum de le-a invatat. El mi-a spus ca i-au placut, si cand o poezie, ori un text il stii pe de rost, te patrunde mai adanc in fiinta ta, intrand in alcatuirea fiintei tale.

Dupa ce s-au cantat si multe alte poezii si cantece populare, Dl. Mihail Sadoveanu a cerut ca tanarul sa cante si Prohodul Domnului Hristos. L-am adus din biblioteca Schitului, si cand tanarul canta versuri din cele trei stari, atuncea am vazut coborand lacrimi pe obrazul lui Mihail Sadoveanu. O traire sfanta o avusesera atuncea cu el si in cele scrise in cartea "Spre Emaus" — pe care de curand o retiparise sub titlul de "Legende Sfinte". In alta ocazie el marturisea despre vizitele si trairea lui pe la manastiri: "Pentru ca-mi place sa traiesc intr-o atmosfera de puritate a sufletului si sa am tihna pacii sfinte pe care mi-o ofera manastirile".

Despre credinta sa in Dumnezeu, a facut mentiune poetul George Toparceanu, in "Tara de dincolo de negura": "Filosofia Dlui Mihail Sadoveanu ma impresioneaza. Resemnarea lui nu vine de asta data din fondul naturii lui optimiste, ci dintr-o credinta mistica. El crede in Dumnezeu si-n ocrotirea divina..." (citat din: "Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu", Constantin Mitra, Bucuresti 1973, pag. 108).

O alta amintire a discutiilor cu Mihail Sadoveanu, tot la Schitul Pocrov, a fost aceea ce am avut-o cu privire la traducerea Bibliei. Aceasta il interesa si pe el foarte mult, caci in viata sa lucrase la traducerea textului sfant. Eu tocmai in acel timp traduceam Biblia dupa textele originale. Numai la Psaltire lucrasem doi ani de zile. I-am prezentat manuscrisele, am discutat principiile ce ma calauzeau in traducerea ce o faceam, in care voiam sa redau fidel textul original. In aceasta privinta i-am prezentat exemple de erori ale textelor romanesti vechi si contemporane. Si atuncea el a spus ca si el incepuse pe vremuri traducerea Bibliei, din care aparuse Cartea Rut si avea in manuscris 100 de psalmi ce voia sa mi-i dea mie, apoi lucrase si la Cartea Proverbelor lui Solomon.

Atuncea mi-a spus el ca s-a calauzit de textul original pe care i-l prezenta un erudit ebraist, Mihail Vider, si apoi el il dadea in graiul romanesc, dar nu cu mai multe cuvinte decat in textul original. Orice cuvinte in plus fata de textul original — spunea el —, ii schimba caracterul de traducere in acela de comentar. Si-mi dadea exemplu cu banul care nu are in el mult aliaj, ci numai aurul curat, cand il arunci pe masa are sunetul cu totul nobil al aurului.

Cunostea si el istoria tuturor traducerilor romanesti vechi si noua, care nu l-au multumit si pentru care el s-a apucat sa faca o traducere noua. S-a bucurat de lucrarea ce i-am prezentat-o, cetindu-i cateva capitole, pentru care a facut urarea sa o vad tiparita.

Ori de cate ori ne intalneam, el istorisea cu un talent extraordinar de mare intamplari si indeosebi despre Stefan cel Mare. Si cu aceeasi dragoste asculta ceea ce ii spuneam din istoria Bisericii si a Neamului romanesc. Acele clipe le-a luat cu el si eu le-am luat cu mine si le pastrez ca pe un scump tezaur de amintiri in veci de neuitat.

***
Dar sa revin la amintirile pe care le am de la Pocrov, cu fratii si parintii cu care am trait impreuna zece ani de zile.
FRATELE GHEORGHE DAVID pe cand am fost impreuna era la varsta intre 70 si 80 de ani. El era de origine din satul Ghindaoani, satul in care s-a nascut marele filosof roman Vasile Conta. Fratele Gheorghe David a venit de tanar la manastire, mai intai la Manastirea Neamtu ca clopotar, apoi la Schitul Pocrov ca ingrijitor la vite, unde erau doua vaci si un magar, pe al carui spate urcam in munte tainul pentru vietuitorii Schitului. Fratele Gheorghe David asa de mult isi iubea ascultarea incat, in afara de orele de rugaciune, toata viata si-a trait-o cu aceste vite, nu numai ziua cand erau la pascut si veneau la strigatul lui cu alergare, dar si noaptea el dormea in podul fanariei, atat vara cat si iarna cand lemnele in codru crapau de frig.
Am incercat sa-l aduc sa traiasca in casa, dar nu a voit. I-am pregatit chilie cu tot ce trebuie, dar a spus ca el nu are timp sa faca foc. Atuncea Parintele Haralambie s-a dus de i-a facut focul si el n-a mai avut ce zice si s-a dus, dar n-a stat decat o ora si iarasi s-a dus in fanarie, spunandu-ne ca el a facut juramant Maicii Domnului ca sa nu doarma in casa, ci langa ieslea vitelor.

Dragostea aceasta a lui o cunosteau si vitele, si se poate ilustra din urmatoarea intamplare ce a avut-o el, cu cativa ani mai inainte de a ma duce eu la Pocrov. O marturisea si acuma, cu ochii plini de lacrimi.

Intr-o Sambata seara, tarziu, pe cand se intorcea dupa privigherea din Biserica, la usa grajdului e intampinat de doi oameni cu ciomege in mana.
— Frate Gheorghe, da-ne banii ce-i ai!
— "Ce bani sa va dau, eu nu am bani".
Deschizand usa grajdului, intra si ei cu el si se suie dupa el in fanaria grajdului — cerandu-i sa le dea banii.

Si necrezand ca el nu are, au inceput sa-i dea cu ciomegele in cap si pe trup. El cazu in genunchi si plin de sange a inceput sa racneasca si sa ceara ajutor. Dar cine sa-l auda in acea pustietate si in acel pustiu de intuneric! Si totusi, vacile au auzit si au inteles. Ele s-au izbit cu coarnele in usa grajdului pe care au sfarmat-o si cu ochii plini de flacari, cu gurile mugind si cu cozile in vant, au sarit parleazul in fanarie si au inceput sa dea cu coarnele in cei doi hoti, dar de fratele Gheorghe ce zacea plin de sange, jos, nu s-au atins, desi totul se petrecea in intunericul cel mai mare. Si de ce talharii dadeau cu ciomegele lor in vaci, ele si mai tare ii impungeau cu coarnele si nu s-au lasat pana ce nu i-au scos pe fereastra fanariei pe cei doi talhari.

Fratele Gheorghe istorisea mereu la toti aceasta intamplare, cum l-au aparat vitele, si lacrama ori de cate ori o povestea. O ascultau toti cu cutremurare. O asculta insusi Mihail Sadoveanu, care-l punea sa i-o istoriseasca ori de cate ori venea la Pocrov.
Fratele Gheorghe David avea o intelepciune naturala, cu care-si talcuia multe intamplari in viata, intre altele, Fratele Gheorghe talcuia cuvintele romanesti, adeseori in chip cu totul surprinzator:

- Frate Gheorghe, de ce-i zicem la cer, cer?
- Ii zicem cer, spunea el, pentru ca toate le cerem de acolo si, la urma de tot, cerem sa mergem si noi acolo.
- Dar de ce-i zicem lichior la bautura aceasta dulce? — pe care o adusesera niste musafiri de la Brasov.
- Pentru ca se licheste de inima, dar si te chioraste la ochi, de aceea ii zice lichior.
- De ce-i zicem Bucovina?
- E o tara de la margina — bocanita cu vina si fara vina.

Si asa la toate el le dadea o explicare naturala, te surprindea prin naturaletea talcuirii lui...
De bani, fratele Gheorghe nu-si atingea mana niciodata. Eu ii cumparam tot ce-i trebuia. Iar cand instigatorii il gaseau la lucru cu o haina mai ponosita si-l cautau sa-l agite, el le spunea:
- Eu aicea sunt la lucru, dar Duminica si-n sarbatori am o haina mai buna decat aceasta cu care Dta esti imbracat...

PARINTELE VARAHIL ADASCALITEI, acest venerabil calugar batran, care a trait pana la varsta de 93 de ani, avea si el calitati rare duhovnicesti. Manca o data pe zi si nu dormea pe pat, ci in scaun. Oricand l-ai fi chemat sa mearga la Sfintele Slujbe — la orice ora din zi si din noapte, el raspundea:
- Sunt gata!
Pe fiecare noapte facea 1200 de metanii. Candela la dansul nu se stingea niciodata. De avea o durere si nu aveai sa-i dai ceea ce se cerea, el spunea:
- Cine mi-a dat aceasta durere, acela are sa mi-o si ia.
Ori de aveai o aspirina, sau altceva, facea mai intai Sfanta Cruce, o binecuvanta si apoi o lua.
De-i cumparam o haina mai buna pe care s-o poarte — si mai apoi nu-l vedeam cu ea, il intrebam:
- De ce nu porti haina cea buna?
El raspundea;
- Am dat-o lui Hristos si Lui se cade sa-I dau ceea ce am mai bun!
Parintele Varahil stia toata slujba pe de rost, toti psalmii, toate Ceasurile, Utrenia, Miezonoptica, Liturghiile, orice Serviciu. Nu stia Ceasul al Noulea numai, dar pe care l-a invatat pe de rost la 90 de ani…

ARHIMANDRITUL MITROFOR HARALAMBIE VASILACHI stralucea prin alte calitati. Banii ce i se dadeau, el ii tinea cu gunoiul sub matura din coltul casei. De venea cineva sa-i ceara, il trimitea acolo sa ia cat ii trebuie... In afara de orele de slujba, la care era nelipsit, rugaciunea particulara o facea in chilie ore intregi, pana catre miez de noapte. Ziua si-o dedica scrisului si cetitului. Zeci de manuscrise i s-au luat la arestare, manuscrise de spiritualitate crestina, de filosofie si-ndeosebi de adanci studii de psihologie crestina. Un studiu despre Euharistie era o rara ilustrare de intelegere adanca a acestui mister.

Problema iubirii crestine, a tineretului si toate temele majore ale moralei crestine le prezentase cu o fineta rara de intelegere. „Altarul spiritualitatii romanesti” fusese numai un inceput a tot ceea ce a scris mai tarziu... A fost un duhovnic pretuit si cautat de sute si mii de credinciosi, ori unde a fost, la Iasi, Bucuresti, Cernica, Neamtu, Pocrov si in inchisoare.
In 1962, si-a dat duhul in inchisoare, intru nevinovatie. Osemintele i se odihnesc acum in Manastirea Cernica, unde bunii crestini le-au adus si depus in anul 1970.

Vesnica sa-i fie rasplata la Dumnezeu!

ARHIMANDRITUL DEMOSTENE TEBEICA, fost profesor de muzica la Seminarul din Manastirea Neamtu si dirijor de cor, toata viata a fost de o sobrietate si o corectitudine rar intalnita la altii. Aceeasi corectitudine a avut-o si ca igumen la Schitul Vovidenia, iar apoi ca staret la Manastirea Putna. Nimic nu-si permitea lui mai intai din ceea ce nu se cuvine sa faca un calugar. Entuziasmul pentru cantarile care slaveau pe Dumnezeu l-a pastrat toata viata, iar un spirit de saga — humulesteana — a carui fiu era, il mostenise de la Creanga si de la scumpii lui consateni. El a iubit linistea si pacea de la Pocrov, unde pe langa ascultarile de la Biserica, dimpreuna cu Protopopul Gheorghe, cultiva aleile cu flori, ale Schitului, ce ajunsesera de o frumusete rara. N-a stat decat cativa ani la Pocrov, intr-o sfanta sihastrie a linistii, dupa care s-a dus la Manastirea Curtea de Arges, unde a si murit si a fost ingropat.

PROTOIEREUL GHEORGHE VASILACHI, fost profesor si consilier eparhial, caruia i-au murit sotia, inca din 1941, si doi fii pe front, venise sa-si petreaca batranetea cu cei doi fii calugari care se aflau la Schitul Pocrov. Ca fost dirijor de cor, canta si acuma la strana si slujea la altar cu aceeasi dragoste de cele sfinte de totdeauna. Dupa serviciu, mergea la chilie unde isi gasea tot timpul de lucru. A scris registre intregi caligrafic si in culori, Sfintele Liturghii si toate Acatistele tiparite in romaneste... O spunea el:

- E mai bine sa-ti gasesti de lucru, decat sa nu lucrezi, caci altfel vin gandurile care te muncesc mai rau.
La Pocrov a stat patru ani de zile, si cand a socotit el ca dupa longevitatea stramosilor, va avea sfarsitul, ne-a spus:
- Cat e ziua omul umbla prin departarile vietii, dar cand vine seara e bine sa te gasesti acasa. Marea inserare doresc sa ma prinda in satul Vutcani, judetul Falciu, unde am ridicat ca preot, cu satenii de acolo, o biserica de toata frumusetea. Acolo e si mormantul sotiei, Presbitera Aglaia.

Si asa, dupa patru ani de sedere la Pocrov, a plecat in satul Vutcani, unde a trait peste asteptarile lui, pana la varsta de 88 de ani, pana in anul 1970.

Randuiala de Sus a fost si alta, caci in 1959, cand noi am fost scosi din Manastire, el ne-a primit cu brate parintesti la Vutcani, si apoi cu lacrimi in ochi a privit la arestarea noastra. Iar cand m-am intors din inchisoare, cu durere mare a plans pentru Fratele Haralambie care a murit in inchisoare la Gherla.

Protoiereul Gheorghe Vasilachi a fost profesor, consilier eparhial si ctitor de mareata biserica in Vutcani-Falciu. Darul vorbirii si al scrisului le-a folosit cu mult duh apostolic. A iubit Biserica, Neamul si Poporul pentru care a infiintat "Casa Saracilor", prin care pe multi i-a miluit; apoi societatile culturale "Zorile" si "Bunul Crestin"; a tiparit carti pentru popor, a scris in reviste si ziare; a infiintat coruri. Nimanui nu i-a facut rau.

Sotia sa, mama vrednica si aleasa a sapte copii, Presbitera Aglaia, si-a daruit propria familie intru jertfire Bisericii si Neamului. Dumnezeu sa-i odihneasca, pe amandoi, cu dreptii!

PERSONAL ce am facut la Pocrov in afara de toata restaurarea Schitului, amintita mai sus, si de Sfintele Slujbe din biserica, a fost lucrul a peste 20 de volume de manuscrise. Acolo am terminat Viata lui Iisus — in 2000 de pagini; Traducerea Bibliei, a Vechiului si Noului Testament, pana la cele sapte Epistole Sobornicesti; Cinci registre de Pateric Romanesc; Pacat si Pedeapsa; Fii intelept, fii bun...; Istoria monahismului ortodox; Istoria Manastirilor din Muntii Neamtului — si altele, multe, care mi-au fost luate la arestare.

Bucuria tuturor vietuitorilor de la Schitul Pocrov, dintre 1949-1959, nu era alta decat aceea pe care ne-o recomandase Sfantul Apostol Pavel, "de a umbla cu vrednicie inaintea Domnului, placuti Lui intru toate, aducand roada in orice lucru bun si sporind in cunoasterea lui Dumnezeu" (Coloseni 1:10). Desprinsi de lume, desprinsi insine de viata noastra pamanteasca, asa precum acelasi Apostol ne spunea, "Voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Coloseni 3:3). Cand cei de la Patriarhie veneau si ne intrebau: "Ce asteptati voi aicea?",noi le raspundeam: "Asteptam invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina, Amin! "

Intr-adevar, aicea eram in marea scoala a naturii de la care atatea am avut de invatat, in taina pustiului fara telefon, fara televizor, fara radio, fara cutia de posta, fara ziare. Erau luni de iarna cand nimenea nu venea si nimenea nu pleca si totusi pustia dupa ce te-a acceptat isi are graiul ei cu tine. Sfanta Scriptura in toate textele ei originale, de asemenea ne graia, iar in Sfintele Slujbe cu Dumnezeiasca Liturghie zilnic, umplea sufletele si inimile noastre de aurul vietii, de comorile cerului!
Nu aveam cartela de gaz, caci nimenea nu era salariat, dar foloseam din plin lumina soarelui, lumina zilei era a noastra a tuturor, fara de cartela. Sfintele Slujbe le faceam noaptea, cand perdelele intunericului cadeau, noi intram in paraclis si la lumina blanda a lumanarii ne rugam pana tarziu, savarsind Ceasul al 9-lea, Vecernia, Pavecernita si Acatistele.

La fel dimineata, cand rasarea Steaua Diminetii, pare ca aud si acuma pe Parintele Haralambie, care nu avea timp sa-si stranga snururile la ghete, cum alerga tropaind pe cerdac catre Paraclis, oprindu-se la fereastra Parintelui Varahil si strigandu-l sa mearga la biserica, iar el de la prima chemare si raspundea: "Sunt gata! " — sculandu-se din scaunul lui de lemn in care a dormit toata viata. Si-n tainica lumina a lumanarii din biserica, ce cauta sa risipeasca cat de cat intunericul, Parintele Varahil rostea Psalmii Utreniei si ai tuturor Ceasurilor pe de rost, apoi cand din Altar, unde era totul pregatit pentru Sfanta Liturghie, Parintele Haralambie, ori eu, spuneam: "Slava Tie Celui ce ai aratat Lumina! ", la Strana, Protoiereul Gheorghe fost dirijor de cor, Arhimandritul Demostene fost dirijor de cor, Monahul Dosoftei fost cantaret de biserica, cantau ingereste cu totii Doxologia cea Mare si apoi dau raspunsurile la Dumnezeiasca Liturghie.

Si cand ferestrele Paraclisului erau albastrite de lumina, noi cu totii ieseam cu o bucurie duhovniceasca de lumina pe care nimenea nu putea sa ne-o ia de pe fetele noastre».

Sa-mi fie ingaduit sa astern pe hartie pentru prima oara, ca in taina cea mare a singuratatii exilului nostru de la Pocrov, am primit fara sa o cer viziunea unei lumini, care se revarsa din Paraclis in chilia noastra. Si aceasta de trei ori, in trei timpuri. Scularea noastra era la ora patru dimineata. Atuncea ceasul desteptarii suna pentru toti, in chilia mea in care se afla si Parintele nostru Protoiereul Gheorghe si pentru chilia de alaturea, care era cu usa deschisa si in care se afla Fratele nostru Parintele Haralambie.

Mai inainte de a suna ceasul, pe cand eram culcat, eram trezit de o inundatie puternica de lumina care venea prin fereastra de la Paraclis si care era deasupra capului meu, la partea de sus a paretelui. Acea lumina nu avea nimic material, nimic din ceea ce poate da pamantul ca lumina. Avea o transparenta suprafireasca. Avea ceva divin in gloria ei. Nu avea o stralucire orbitoare, ci o lumina lina, dar pe care nu o pot avea nici soarele, nici stelele, nici electricitatea. Ea nu venea in scanteieri, ci ca o grabnica revarsare de lumina ce umplea chilia. Era in ea puritate si sfintenie. As putea spune ca era o lumina a gloriei...

Toate acestea le vedeam nu cu pleoapele ochilor ridicate, ci inchise. Prin pleoapele inchise vedeam in aceasta lumina orisice, chiar de ar fi fost pe podea un ac. Aceasta lumina imi umplea sufletul de o cu totul neobisnuita desfatare, ca de rai. Cand suna ceasul apoi si deschideam ochii, in chilie era intuneric.

Ii spun Fratelui Haralambie cand se scoala, dar el imi raspunde, "de ce nu te freci la ochi cand apare? " Dar ii spun ca nu aveam nevoie sa fac asa ceva, caci vedeam perfect prin pleoapele inchise, iar eu ma simteam ca intr-un rai de lumina. Eram intr-o suprema fericire sufleteasca! Cum sa impiedic eu aceasta manifestare a luminii ce venea din Paraclis? Ea insasi se retragea. Cand ceasul suna, iar eu cand deschideam ochii, in chilie era intuneric.

In anul cand descriu aceasta revarsare de lumina, au trecut 35 de ani de cand am avut fericirea sa o am, pe care nu as fi pomenit-o nici acuma, daca nu citeam ca o asemenea viziune de lumina a avut si Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait de la anul 949 pana la anul 1022. In cele ce urmeaza, iata ce spune Sfantul Simeon Noul Teolog despre viziunea luminii, pe care el a avut-o cu o mie de ani mai inainte:

— Intr-o zi, pe cand el statea si recitea: "Dumnezeule, ai mila de mine pacatosul" (Luca 18: 13), rostindu-le acestea mai mult cu mintea decat cu gura, deodata un potop de radiere divina apare de deasupra, care umplu toata camera. Cand se intampla aceasta, tanarul om pierdu orice cunostinta a acelora ce-l inconjurau si uita ca era in casa ori ca era sub acoperis. El nu vedea nimic decat lumina ce-l impresura pe el si nici nu stia daca era stand in picioare, sau la pamant. El nu avea teama sa nu cada; el nu era preocupat de cuvant, nici nu facu nimic din ceea ce apartine oamenilor si fiinta trupeasca intra in mintea lui. In aceasta stare, el era cu totul in prezenta luminii imateriale si i se parea ca el insusi era transformat in lumina. Uitase de toata lumea, el fiind plin cu lacrami si cu o nedescrisa bucurie a fericirii. Mintea lui atuncea se inalta la ceruri, si iata totusi o alta lumina, care era stralucitoare si apropiata de el. Intr-o minunata cale, el aparea stand langa lumina, sfantul cu care el graise, un om batran la fel cu ingerii, care i-a dat lui porunca si carte...

El a plans cu toata inima, mangaiat de dulci lacrimi. In sfarsit el cazu in patul sau. In acea clipa cucosul vestea miezul noptii. Curand dupa aceasta, clopotul bisericii suna pentru Utrenie si el insusi se scula sa cante psalmii obisnuiti, fara a se gandi vreodata la somnul acelei nopti. (Symeon The New Theoiogian, "The Discours", translation by C. J. De Catanzaro, Paul Press, New York,, Ramsey, Toronto, 1980, XXII, On Faith, page 245-246).

* * *

O frica ce-i ingrijora adesea pe vietuitorii de la Schitul Pocrov era aceea a hotilor ce-i jefuiau si de putinul ce-l aveau. Mai inainte am spus cele ce insusi fratele Gheorghe David a patit, cand vitele insesi au sarit in apararea lui.

Cu cativa ani mai inainte de a ma duce eu la Pocrov ca Igumen, pradase schitul banditul Balta cu banda lui. Ei venisera ziua, caci si lor le era greu sa dea lovitura noaptea. Schitul, din oricare parte ar fi venit el, se afla la strabatere prin munti si codri de cel putin 7-8 kilometri. Si apoi ziua, cine le putea sari in ajutor celor jefuiti? Telefon nu era, militie nu, iar cei 4-5 vietuitori batrani si slabi, nu aveau nici o putere sa se opuna. Dupa ce cotrobaisera biserica si paraclisul, in care nu gasisera nimic ce le-ar fi fost de folos, au trecut in igumenie si din chilie in chilie. La Paraclis e drept ca gasisera o Sfanta Cruce pectorala, cu lant de aur, de la vestitul igumen Vasian de la Pocrov, de la sfarsitul veacului trecut si inceputul celui de al douazecilea.

Sfanta Cruce nu-i interesa, ci lantul de aur da. Ca sa se vada necredinta si cruzimea lor, pentru a smulge lantul de la Sfanta Cruce, au sfarmat Capul lui Iisus Hristos de pe Sfanta Cruce. Si din aceasta se putea vedea la ce mila te puteai astepta de la ei. Dar un semn l-a facut Cel ce vede toate, caci de la lantul acestei Sfinte Cruci s-au certat intre ei, cine sa-l ia, si a urmat despartirea intre ei. De la igumenie si de la calugari au luat fie bocanci, pantaloni, zahar si camasi. Cand au ajuns insa la Fratele Gheorghe David s-a pus pentru ei o problema, caci Balta insusi a spus la ai lui: "De la acesta n-avem ce lua, ci trebuie noi sa-i dam". Vorba e ca nici lui nu i-au dat nimic.

In amintirea acestor proaspete jefuiri de la Pocrov ajunsesem si eu igumen, de curand venit de la Bucuresti, ca o mare ispita pentru talhari, de a ma ataca si pe mine pe potecile codrului, ori la Schit. Si in aceasta privinta nadejdea imi era la Dumnezeu si la Acoperamantul Maicii Domnului. Si iata cum Dumnezeu si-a aratat bunatatea ocrotirii mele si in aceasta privinta.

Curand dupa ce mi-am luat ascultarea in primire, intr-o Sambata seara, vine un tanar brunet dintr-un sat din judetul Roman, sa-l primesc ca frate la acest Schit. Il intreb daca are vreo meserie si el imi spune ca e olar, face oale si ulcele de pamant. Cum stiam ca la Seminarul din Manastirea Neamtu se deschisese si o sectie de olarie, mi-am zis ca in zadar il primesc eu aicea, caci cei de acolo il vor lua la ei. Ii spun de aceasta, si el urma sa se prezinte la Seminarul din Neamtu. Seara el sta la slujba Privigherii si a doua zi la Sfanta Liturghie, dupa care luam masa impreuna. Mai inainte vine sa-mi spuna insa ca cineva i-a furat camasa pe care el o pusese sub masa din cerdac. El nu stia ca prin Schit era trecerea pipirigenilor spre casa, ori spre Manastirea Neamtu. Oricum il despagubim si pleaca.

A doua zi catre amiaza, vine la Schit o tiganca, Veronica pe nume, plangand.
"De ce plangi, Veronico", o intreb, iar ea imi raspunde:

"Parinte Igumen, noi am furat camasa de sub masa din cerdac si astazi dimineata sotul meu s-a imbracat cu ea si s-a dus la Ozana, la pescuit. Pe prundisul apei a gasit un brand si, cautand sa-l desfaca, a facut explozie si i-a taiat laba de la mana dreapta si a orbit. Rugati-va pentru el ca macar vederea sa o capete, caci laba i-a fost taiata mai sus de incheietura manei".

Ne-am rugat impreuna, i-am facut dezlegarile cuvenite si la o saptamana se intoarce de la spital cu o vedere relativa. Vestea insa s-a dus pretutindenea, de marea pedeapsa ce a primit-o pentru furtul de la Schitul Pocrov, incat zece ani de zile cat am umblat pe potecile codrului si cat am stat la Schitul Pocrov, nu am fost atacat de hoti, nu am fost jefuit si nici un semn infricosator nu am primit de la nimeni. Chiar cu ursul cand m-am intalnit pe poteca, s-a dat la o parte si mi-a lasat trecerea libera... Am simtit Acoperamantul Maicii Domnului cum si pe mine si pe toti vietuitorii acestui Schit, precum si vitele si zestrea au fost ocrotite de orice primejdie si pierdere.

O primejdie mare venea insa mai de departe. Ne-au prevestit-o animalele salbatice ale codrilor, asa cum oamenii locului au talcuit-o, ca unii ce stiau tainele pamantului, tainele vietii.

In toamna ultimului an, cel de al zecelea la Schitul Pocrov, in fiecare seara, de cum umbrele inserarii isi miscau perdelele, la gardurile Schitului apareau o ceata de opt ursi — sareau gardul, intrau in livada si toata noaptea, pana-n zori, puneau stapanire pe toata asezarea Schitului. Nimenea nu mai putea sa vina si sa treaca pe acolo, iar noi eram prizonieri in casa, caci pe sub cerdacuri ei erau pretutindenea. Asa au tot venit, zi de zi, saptamana de saptamana si cateva luni, pana ce iarna cea grea i-a alungat in pesterile lor.

Ne spuneau oamenii toti, "nu e semn bun aceasta..." Le-am dat crezare deplina, cand autoritatile cele mari, in saptamana Sfintelor Patimi ale anului 1959, dat-au cu strasnicie porunca la 300 de calugari din Mitropolia Moldovei si la alte mii din Tara, sa paraseasca Manastirile si Schiturile, sa se lepede de juramintele calugariei pe care le facusera lui Dumnezeu si dupa jumatati de veacuri sa se intoarca in satele lor sub povara anilor si a saraciei! De la Schitul Pocrov am fost scosi din cei patru vietuitori, doi, noi si Arhimandritul Mitrofor Haralambie Vasilachi, cu porunca de a nu mai sluji la Altarele lui Dumnezeu, de a dezbraca haina preoteasca si toate insignele calugariei. Care a fost pentru noi mai apoi tragedia vietii, ramane sa fie infatisata in amintirile inchisorii ce a urmat imediat pentru Parintele Haralambie si noi...


Fragment din cartea „DE LA ANTIM LA POCROV - marturii si marturisiri”
Fr. Dr. Vasile Vasilachi

Cartea a aparut in 1984, in Colectia teologica "CUVANTUL VIETII" - Detroit, Michigan S.U.A.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8519

Voteaza:

De la Antim la Pocrov - Parintele Vasile Vasilachi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE