Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu

Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu Mareste imaginea.

Feodor Mihailovici Dostoievski este unul dintre cei mai cunoscuţi şi importanţi scriitori ruşi. Adesea prezentând personaje aflate în stări de conştiinţă extreme sau fracturate, operele sale demonstrează un talent extraordinar pentru pătrunderea psihologiei umane şi analiza politicii sociale şi spirituale a societăţii din Rusia epocii sale. Este un clasic al literaturii universale, a cărui operă e o strălucită replică literară şi filosofică la criza socială şi spirituală a vremii sale. Geniul său se datorează şi credinţei ortodoxe întipărite lui de mic de către mama sa. Întreaga sa operă este un dialog cu Dumnezeu, o luptă a sufletului său zbuciumat de boală şi necazuri. Despre religiozitatea operei lui Dostoievski am vorbit cu pr. prof. Gheorghe Holbea, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Părinte profesor, se foloseşte foarte des sintagma „caracterul religios al operei lui Dostoievski“. În ce constă amprenta creştinismului asupra operei scriitorului rus?
Feodor Mihailovici Dostoievski a crescut în atmosfera Ortodoxiei, studiind profund Sfânta Scriptură, mai ales în perioada deportării în Siberia. Grăuntele lui spiritual, sădit într-un trup plăpând, a crescut, transformându-i trupul bolnăvicios în purtătorul unuia dintre cele mai bogate tezaure pe care le-a produs pământul rus, chiar european.

Pioasa-i mamă i-a trezit tot fondul sufletesc cu care a venit în lumea aceasta, închisoarea i-a alimentat şi i-a desăvârşit acest arbust spiritual, iar societatea imorală din timpul său, cucerită de socialismul ateu şi de indiferentism, l-a oţelit şi mai mult în lupta contra a tot ceea ce era incompatibil cu fiinţa sa sufleteacă, ce simţea un fior mistic în faţa dumnezeirii, către care magnetic era îndreptată spre slujire, spunea Ştefan Dobra. Lumea din opera lui Dostoievski este reflexul întregii lui stări sufleteşti. Sufletul său se prelungeşte într-al eroilor săi. Fiinţa sa cunoaşte întâlnirea cu Dumnezeu, dar şi zbuciumul întâlnirii cu „cel rău“, cunoaşte starea de rai, dar şi infernul, este stăpânită de cea mai strălucitoare lumină, dar este asaltată şi de cea mai adâncă întunecime.

Dostoievski s-a străduit să demonstreze că adevărul şi libertatea se revelează celui care are viaţă duhovnicească. Pentru el, creştinismul este religia libertăţii şi a iubirii, în care duhul (pnevma din teologia Sfinţilor Părinţi) este o prelungire înspre adâncul fiinţei lăuntrice a sufletului. Sufletul conţine lumini şi umbre, în cele mai adânci unghere ale duhului omului licăresc scântei luminoase sub formă de iubire, speranţă, credinţă. Lumina duhului omului este de natură divin-hristică, iar întunericul absolut este domeniul de manifestare al demonicului. Între cele două extreme nu apare niciodată o fuziune, întrucât contradicţia întreţine o trăire plină de tensiune, de suferinţă şi durere.

Disperarea, de tip kierkegaardian, este atenuată de luminile nădejdii, care se înfrăţeşte cu dragostea şi cu credinţa. Credinţa te poartă prin meandrele dragostei, dar este permanent luptată de ura celui viclean, este lovită de „culmile disperării“ şi înălţată de nădejdea creştină.

Dostoievski şi Freud
Suferinţa spirituală este mult mai dureroasă şi mult mai complicată decât suferinţa organică. „Bolile spiritului“ sunt mult mai grave decât bolile organice. Maladiile spiritului sunt dovada de netăgăduit a vieţii spirituale. Personajul dostoievskian trăieşte adevărul ca pe „o vâlvătaie în viaţa de lumină“ (spune Nikolai Berdiaev), pe care el nu-l cunoaşte încă, dar îl caută.

Dostoievski declară că „dragostea pentru omenire e un lucru intolerabil, de neînţeles şi absolut cu neputinţă fără credinţa în nemurirea sufletului“. Tragedia lui presupune o purificare, un catharsis şi o eliberare. Citindu-l pe Dostoievski ai o mare bucurie, o uriaşă eliberare a spiritului, bucuria prin suferinţă, bucuria răstignirii împreună cu Hristos. Dostoievski redă credinţa în om, în adâncimile umanului, restaurat în divino-umanitatea Mântuitorului. În opoziţie cu umanismele ideologice, pentru scriitorul rus omul renaşte când crede în Dumnezeu, iar a crede în vocaţia omului înseamnă a crede în Hristos, în Dumnezeu-Omul.

In „Legenda Marelui Inchizitor“ (din „Fraţii Karamazov“), el afirmă că religia libertăţii constă în a merge pe urmele Mântuitorului Hristos...

Dostoievski se străduieşte să descopere chipul hristic în omul decăzut şi învaţă că iubirea de oameni înseamnă, în primul rând, respectarea libertăţii cu care fiecare om a fost înzestrat de Dumnezeu. El ne conduce prin întuneric, dar scopul său este de a descoperi lumina care iradiază din abisurile fiinţei umane, creată după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu. Dacă în psihanaliza lui Freud abisalul este întuneric şi atât, în viaţa creştină lumina lui Hristos biruieşte şi salvează fiinţa lăuntrică, străbătând orice întunecime. Scriitorul rus nu inventează o nouă religie, ci rămâne fidel tradiţiei creştine şi credincios Celui care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Originalitatea lui constă în analizele sale psihologice şi duhovniceşti, absolut unice şi inegalabile. Ispirat de această cultură a Duhului, autorul Karamazovilor ne scoate din cercul vicios al psihologismului, călăuzind conştiinţa noastră pe albia duhovnicească a stareţilor.

Dostoievski nu ne lasă pradă cercului vicios al psihologiei subterane, ci iese din acest labirint - în care Ivan Karamazov va înnebuni - călăuzindu-ne pe calea duhovnicească spre Împărăţia Duhului Mângâietor. Această cale este un drum spre lumină, dar această lumină se află ascunsă în bezna abisalului fiinţei umane. Dostoievski arată că, în vise, activitatea sintetizatoare a conştiinţei apare slăbită şi, din adâncul subconştientului, se ivesc imagini confuze, nesintetizate. Instalarea definitivă a îndoielii analitice transformă viaţa în vis. Doar actul sintetizator al spiritului nu permite ca lumea să fie transformată în coşmar.

Scriitorul se străduieşte să demonstreze în opera sa că iubirea, spre deosebire de libidoul freudian, nu este o substanţă organică, ci ea repezintă tot ce poate fi mai spiritual (de pildă, iubirea dintre Sonia şi Raskolnikov, iubirea lui Mîşkin, a lui Ipollit). Ea înseamnă, în primul rând, deschiderea eului propriu, pentru a vedea şi a primi înlăuntrul său pe ceilalţi. Şi, în al doilea rând, ea are o mare putere de a face să se deschidă şi eurile pe care le vizează. Este deschiderea braţelor sufletului pentru a îmbrăţişa ceea este nevăzut, tainic, în celălalt.

Punct de plecare: parabolele evanghelice
Ideile care stau la baza marilor romane ale lui Feodor Mihailovici Dostoievski, aproape toate, pornesc de la parabolele evanghelice, pe care apoi le dezvoltă şi le descrie, păstrând în acelaşi timp acel caracter tainic şi inepuizabil. Despre ce parabole este vorba?

„Crimă şi pedeapsă“ narează elemente dezvoltate pe marginea fragmentului foarte bogat în semnificaţii al „Învierii lui Lazăr“ (loan 11, 1-45), pe care i-l citeşte (în roman) Sonia Marmeladova lui Raskolnikov, anticipând viitoarea metanoie şi „înviere din morţi“ a acestuia. Romanul „Idiotul“ dezvoltă pilda copilului, model al desăvârşirii, precum şi imaginea paradisului cu care este indisolubil legată, după cum Sfântul Evanghelist consemnează cuvintele Mântuitorului: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 3). Romanul „Demonii“ e centrat pe episodul evanghelic al „demonizaţilor din ţinutul Gadarenilor“ (Luca 8, 32-37), care îi apare şi ca motto. „Fraţii Karamazov“ este întemeiat pe pilda „bobului de grâu care moare pentru a aduce roadă multă“ (Ioan 12, 24), dar şi pe simbolistica Împărăţiei Cerurilor, a cărei imagine este în acest caz comunitatea copiilor, care-l are în centru pe monahul Alioşa Karamazov.

După cum observă părintele Paulin Lecca, Dostoievski nu face în romanele sale o erminie obişnuită a acestor parabole evanghelice, ci mai degrabă încearcă să pătrundă în duhul lor până în zonele accesibile minţii umane, după care descrie această experienţă charismatică într-un limbaj cu valenţe simbolice, în care pot surveni fragmentar chiar şi alte parabole sau motive biblice. Acest tip de gnoseologie, definitoriu - am putea spune - pentru Dostoievski, este fixat prin folosirea mijloacelor descriptive ale unei arte iconice dinamice. Nastasia Filippovna („Idiotul“) poate reprezenta în plan simbolic sufletul, la ori-gine frumos şi duhovnicesc, care a căzut în robia diavolului, simbolizat de Totki, dar mai ales de Rogojin, care, în pofida păcatului, îl caută şi-l cheamă pe Mântuitorul său. Atunci Hristos, simbolizat de prinţul Mâşkin, se pogoară la suflet ca să-l elibereze din această robie. Această eliberare înseamnă unirea tainică a omului cu Dumnezeu. Dar, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu sufletul omului, deşi îşi doreşte în principiu unirea cu Hristos, preferă în mod paradoxal plăcerea şi iubirea trupească. Aşa va proceda şi sufletul-Nastasia, preferându-l pe Rogojin în locul lui Mâşkin, adică seducţia fantasmei demonice în locul unei iubiri transfiguratoare, pe care s-o primească şi s-o păstreze în mod liber prin unirea - nunta cu Mântuitorul: „Pentru câteva secunde m-am simţit invadat de o fericire extraordinară, care nu poate fi trăită în circumstanţe normale“. Dostoievski, bolnav fiind de epilepsie temporală, afirma: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii“. Această formă extatică de epilepsie o are prinţul Mâşkin.

Dostoievski descoperă cultura Duhului Sfânt, împărtăşită prin Sfinţii Părinţi ai căror urmaşi sunt stareţii (părinţii duhovniceşti) iconizaţi în stareţul Zosima („Fraţii Karamazov“).

Da. Opera sa se naşte şi creşte în atmosfera duhovnicească a mişcării filocalice din secolele al XVII-lea - al XVIII-lea, când apar şi primele ediţii ale „Filocaliei“ în limba slavonă. Aceasta va avea ecou în cercurile in-telectuale slavofile, mai ales asupra lui Dostoievski. Părintele Zosima este cel care, în mijocul unei lumi desfigurate de păcat şi pline de durere, afirmă că viaţa este o bucurie şi că lumea este un rai. O asemenea stare duhovnicească se întemeiază pe iubire, prin care omul poate pătrunde în esenţa lucrurilor, în care mintea noastră nu poate să pătrundă. Smerenia plină de dragoste este cea care cheamă puterea harului dumnezeiesc.

Întâlnirea cu Hristos se menţine prin rugăciune şi prin iubire smerită. Stareţul Zosima spune că suntem plante ale căror seminţe Dumnezeu le-a luat din altă lume şi le-a sădit aici, în grădina aceasta a Lui, în care suntem noi şi trăim. Când inima omului rupe contactul cu cealaltă lume din care noi venim apar toate anomaliile, inclusiv durerea şi moartea. Dar când prin practicarea virtuţilor se deschid ochii noştri lăuntrici, atunci toate se fac clare, toate capătă un sens, o frumuseţe.

Stareţul Zosima arată că există o lume a lui Dumnezeu, o lume a frumosului şi a binelui, pe care reuşim să o întrezărim pe pământ, şi există o lume a păcatului, care este opera diavolului în colaborare cu voinţa cea rea a omului. Pe această din urmă lume nu o acceptă Ivan Karamazov. El spune că nu acceptă lumea lui Dumnezeu deşi în El crede. „Eu Îl accept pe Dumnezeu. Şi nu-L accept doar printr-o simplă bucurie ci, mai mult, accept şi înţelepciunea Lui şi scopul Lui care ne sunt cu totul necunoscute.

Cred într-o ordine, în sensul vieţii, cred într-o veşnică armonie, în care se zice că ne vom contopi cu toţii (...) Şi totuşi, închipuieşte-ţi că la urma urmelor eu nu accept această lume a lui Dumnezeu. Cu toate că îmi dau seama de existenţa ei, eu totuşi nu o admit nicidecum“ (Fraţii Karamazov). Stareţul Zosima îi arată scăparea prin iubire: „Iubiţi toată zidirea lui Dumnezeu, atât în întregul ei, cât şi în fiecare firicel de nisip. Iubiţi orice frunzuliţă, orice rază divină. Iubiţi dobitoacele, iubiţi plantele, iubiţi orice lucru. De vei iubi orice lucru, vei pricepe şi taina dumnezeiască ce se află în lucruri“. Stareţul ne povăţuieşte: „Dragostea trebuie să ştim cum să o dobândim, căci ea cu anevoie se câştigă, se cumpără cu preţ scump, cu o muncă îndelungată şi după o lungă durată de practică zilnică, pentru că nu trebuie să iubim numai pentru o clipă întâmplătoare, ci pentru totdeauna. Căci aşa, întâmplător, oricine poate iubi, chiar şi un răufăcător“.

„Iadul, suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“
Suferinţa nu este din vina lui Dumnezeu, ci este urmarea tragică şi dureroasă a păcatului. Dar Dumnezeu poate face ca şi suferinţa să fie întoarsă spre binele nostru atunci când îi dăm un sens. „De pe dealurile bucuriilor, în văile necazurilor“ a decurs viaţa lui Dostoievski, şi la fel şi-a închipuit şi viaţa eroilor săi. Părintele Zosima este întruchiparea sfinţeniei, a adevăratei vieţi creştine care are drept virtuţi libertatea, bucuria, iubirea, simplitatea, discreţia, smerenia, toate acestea opuse „virtuţilor“ sfântului de paradă, ascetului fals care este Ferapont.

Paul Evdokimov, vorbind despre Sfântul Tihon de Zadonsk, spune că Dostoievski îl înfăţişează pe acesta sub trăsăturile stareţului Zosima şi ale episcopului Tihon din „Demonii“ ca un răspuns dat nihilismului rus. Acestui nihilism i se opune părintele Zosima, predicând cu fapta şi cu cuvântul Adevărul, care nu este un concept, ci este însuşi Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Cum era viaţa stareţului Zosima? Ce vrea să scoată în evidenţă Dostoievski?
În opera lui Dostoievski, Mântuitorul Hristos este întotdeauna înconjurat de cerşetori, de infirmi şi de cei mici ai acestei lumi. La stareţul Zosima vin, ca la Hristos, toţi nefericiţii, toţi nenorociţii acestei lumi. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei, femeile sunt în număr mai mare. Vin de la sute de verste depărtare pentru a-l implora pe omul lui Dumnezeu să facă rugăciune pentru ele. În faţa chiliei acestui bătrân minunat curg râuri de lacrimi. Sunt lacrimile celor care suferă în această lume dureri de tot felul. Aceste suflete amărâte sunt cele pe care Hristos le fericeşte, promiţându-le mângâiere în Împărăţia Cerurilor. Stareţul suferă împreună cu ei şi încearcă, pe cât îi este cu putinţă, să le aline durerea. Unei mame al cărei copilaş murise îi spune cuvinte pline de mângâiere şi face rugăciune pentru ea către milostivul Dumnezeu.

„Dostoievski L-a întâlnit pe Hristos în infernul acestei lumi“
Mai există, însă, o suferinţă cu mult mai mare decât suferinţa cea pământescă. Este suferinţa celor din iad, a celor ce de bunăvoie au ales să se despartă de Dumnezeu, Izvorul Vieţii. „Pentru om, chinurile iadului înseamnă simţirea dureroasă a depărtării de Dumnezeu şi a pierderii harului din pricina păcătoşeniei sale“. Profundă este definiţia pe care o dă Dostoievski, prin gura stareţului Zosima, iadului: „Ce este iadul? Este suferinţa de a nu mai putea să iubeşti“. „O singură dată ne este hărăzită o clipă de iubire sârguincioasă, vie... şi totuşi sufletul cel fericit a lepădat de la sine neasemuitul dar pe care nu a ştiut a-l preţui cum se cuvine, luându-l în râs, şi nu s-a învrednicit pe nimeni a iubi, ci a rămas nesimţitor“. Şi când va veni ceasul să părăsească lumea aceasta, durerea va fi cumplită. Raiul nu îi este refuzat de Dumnezeu, ci el singur se va vedea silit să-l refuze, pentru că el a nesocotit dragostea, iar acolo ar trebui să stea alături de cei care s-au învrednicit să iubească. Iadul este oare flacără mistuitoare în sens fizic? Părintele răspunde: „Nu încerc a pătrunde taina aceasta de care mă tem, dar mă gândesc că, dacă ar fi cu adevărat aşa, păcătoşii cu drept cuvânt s-ar bucura, căci suferinţa pe care ar încerca-o cu simţurile i-ar face să uite, fie măcar pentru o clipă, suferinţa morală care este mult mai înfricoşătoare“, pentru că ea îi mistuie din interior. În iad flăcările iubirii divine îi vor arde pe cei păcătoşi, dar nu în chip material, ci spiritual. Respingera chemării lui Dumnezeu de a trăi şi a iubi înseamnă respingera sensului unic al existenţei.

Frământarea celui care suferă, neînţelegând cum se poate concilia problema suferinţei cu bunătatea şi prezenţa Lui Dumnezeu, este lămurită astfel: „Primeşte suferinţa fără să cârteşti, şi inima ta se va îmbuna, şi vei înţelege că numai tu porţi cu adevărat păcatul, de vreme ce, ca unul ce ai rămas neprihănit, aveai îndatorirea să luminezi calea celor rătăciţi şi nu ai facut-o (...). Cel fără de prihană moare, dar lumina lui arde mai departe. Iar mântuirea vine întotdeauna după săvârşirea Mântuitorului (...). Când rămâi singur roagă-te lui Dumnezeu şi cu dragă inimă să te aşterni la pământ şi să-l săruţi... Iubeşte pe toţi şi pe toate şi inima ta să fie răpită cu slavă prin rugăciune. Scaldă pământul cu lacrimile bucuriei tale şi scumpe să fie lacrimile acestea pentru tine“.

Iubirea pentru toţi şi pentru toate, adică pentru oameni, dar şi pentru întreaga făptură, chiar şi pentru un firicel de iarbă, şi conştientizarea că vinovat pentru răul din lume eşti în primul rând tu sunt asemenea rugăciunii dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Iubind făptura lui Dumnezeu vei suferi pentru ea, făcându-te asemenea lui Hristos. Şi iarăşi, iubind omul, nu-l vei mai învinovăţi şi vei recunoaşte că vinovat pentru păcatul lui eşti şi tu. Dacă ar fi lumina ta aşa cum se cădea, lumina ta l-ar fi oprit pe acel sărman om de la păcat. Făcând aceasta vei aduce raiul lui Dumnezeu pe un colţişor din acest pământ îmbibat de păcat şi de suferinţă. Lumea nu poate fi schimbată. „Ca să ajungi să prefaci lumea, trebuie mai întâi ca sufletul omenesc să se schimbe (...) raiul sălăşluieşte în adâncul sufletului fiecăruia dintre noi“, spune Dostoievski prin gura oaspetelui de taină, stareţul Zosima.

„Dostoievski a căutat toată viaţa lui, cu pasiune, să-l descifreze pe om şi la sfârşit el a ştiut să citească în om numele lui Hristos... a coborât în infernul acestei lumi şi a căutat şi L-a întâlnit acolo pe Hristos... în cruce el a sesizat scara lui Iacob pe care coboară, la întâlnirea cu omul, îngeri şi Domnul îngerilor“, spune Paul Evdokimov.

Diac. George Aniculoaie
Sursa:ziarullumina.ro

 

09 Februarie 2016

Vizualizari: 1282

Voteaza:

Dialogul lui Dostoievski cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE