Duminica a XVI-a dupa Rusalii - Pilda talantilor

Duminica a XVI-a dupa Rusalii - Pilda talantilor Mareste imaginea.

Marturisim credinta noastra profunda in Tatal ceresc. Ii multumim pentru talantii incredintati noua, nevrednicii. Dar nu ramanem intr-o stare de uimire platonica, nu stam cu mainile in san si constatam speculativ, ci ne imbucuram de marile daruri primite. Nu vom fi lenesi, pentru a nu fi alungati din rai. Vom munci cu ravna si, cu puterea Lui, vom mosteni Imparatia iubirii. Muncim ca sa ne inmultim talantii, nu ca sa adunam averi. Munca noastra devine rugaciune, cata vreme actiunea filantropica nu e o raritate.
Cautam tapi ispasitori peste tot. Nu ne incalzeste cu nimic sa tot aratam cu degetul pe alti pacatosi. Nu putem deveni neprihaniti doar prin comparatie (ceilalti sunt si mai pacatosi decat noi). Vom fi judecati dupa ce am facut noi.

"Oare ne opreste cineva sa fim morali, ne este interzis sa ne ducem viata dupa principiile crestine? Suntem obligati sa ne traim viata fara nici un orizont, fara principii si in mod iresponsabil? Mantuitorul ne vorbeste parinteste si de o zi a judecatii. In fata lui Dumnezeu nu putem tainui nimic, nu putem ascunde nimic din cele savarsite in viata noastra. Sa ne intrebam cu maturitate si in mod responsabil: care va fi soarta sufletului meu? Se va bucura de vederea lui Dumnezeu sau va merge la osanda vesnica? Sa-L iubesti pe Dumnezeu! Cei ce-L iubesc nu se pierd, ci se invesnicesc!" (Pr. Dumitru Paduraru) Ortodoxia este calea mantuirii; sa nu ne poticnim in ispite.

O poezie extraordinara:
"Cand fericiti, cand suparati,
Cand pusi pe sotii si iubire,
Exista „pui de sfintii” uitati,
Ce stau cu noi dintr-o smerire.
Cand insurgenti, cand bucurosi,
Cand vorbareti, cand in tacere,
Exista „pui de sfinti” frumosi,
Ce sunt ei insisi inviere.
Cand zurbagii, cand milostivi,
Cand patimiti, cand storsi de vlaga,
Exista „pui de sfinti” naivi,
Si viata lor ne este draga.
Cand cristalini, cand foarte blanzi,
Cand modernisti, cand plini de datini
E totusi bine pe pamant,
Cat mai exista sfinti si lacrimi." (Catalin Dumitrean)

De ce radem de altii? "Hristos n-a facut niciodata vreo observatie asupra trupului vreunui om.

El nu i-a spus lui Zaheu: cat esti de mic! Nici lui Iuda: cat esti de urat ! Nici slabanogului: cat esti de slab ! Nici celui lepros: mirosi urat !

Ci a comunicat neintrerupt cu realitatea din oameni, adica cu sufletele.

In aceste cazuri sufletul vorbea sufletelor, vindeca si ridica sufletele.

A vorbi despre trupurile oamenilor prezenti, Hristos a considerat nepotrivit ca si oamenii seriosi care considera nepotrivit a vorbi despre hainele oamenilor prezenti.

De aceea, cand iti vorbeste omul, nu te gandi la trupul lui, ci priveste in sufletul sau, cerceteaza sufletul sau, desfateaza-te cu sufletul sau si atunci il vei intelege.

Iar cand vorbesti cu un om, nu cugeta la trupul tau sau al lui, ci cugeta la sufletul tau si al lui, repetand in sine-ti cuvintele: acum vorbeste sufletul catre suflet, si sufletul comunica catre suflet.

Atunci vei simti prezenta lui Dumnezeu intre voi doi. Vei fi intelegator si vei intelege." (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Un crestin nu este badaran: “Chiar daca omul nesimtitor va fi lovit cu toate lemnele, il va durea numai trupul. In timp ce acel sensibil si ravnitor se raneste adanc si cu un cuvant si, simtind si greseala cea mai mica, o socoteste de multe ori ca un pacat foarte mare; el sufera chiar si o hemoragie duhovniceasca atunci cand oamenii nesimtitori vin fara de niciun discernamant sa-i curete o mica rana cu unghii salbatice.

Cei sensibili si afectivi, care pe toate le tin cu scumpatate, de obicei sunt nedreptatiti de cei nesimtitori prin cedarile continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; insadragostea lui Dumnezeu se afla totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptatesc si ei insisi din exagerata lor sensibilitate, marindu-si micile lor pacate sau incarcandu-se cu pacate straine, dar iarasi Dumnezeu ii indulceste cu bunatatea Sa paradisiaca, intarindu-i totodata si duhovniceste. Cei care ranesc sau nedreptatesc pe oamenii sensibili launtric nu sunt oameni.

Unii sufera de egoism cand li se fac observatii. Insa nu toti cei care sufera cand li se fac observatii au si egoism, ci multi din multa filotimie si mare sensibilitate isi maresc greselile lor si din pricina greutatii in plus ce o ridica (fiind sensibili) se incovoie. De aceea e necesar sa luam aminte la sufletele sensibile, care au multa filotimie, sa nu le nedreptatim (socotind ca ar avea chipurile mult egoism), ca sa nu le ranim si sa le facem netrebnice.

Pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie sa-l imbratisam cu durere si dragoste fierbinte, ca mai intai sa se incalzeasca si sa prinda curaj, pentru ca mai apoi sa-si deschida si el inima sa.

Ucenicul, mai ales la inceput, are nevoie de mare afectiune pentru a nu creste dezavantajat, deoarece multi copii in lume au parinti, dar nu putini dintre ei, din pacate, fie ca au, fie ca n-au parinti, tot una le este, deoarece nu stiu ce inseamna afectiunea, ci numai nemultumirile.

Pe cel foarte smerit si sensibil nu trebuie sa-l mustram cu asprime, deoarece se poate incarca cu mai multa greutate decat a gresit si e in primejdie sa se indoaie.

Sufletul mare si gingas (sensibil) nu se foloseste de cercetarea minutioasa a pacatelor sale, pana ce se va intari duhovniceste, pentru ca vicleanul il lupta atunci cu sensibilitatea exagerata, ca sa-i creeze neliniste. Vicleanul nu merge contra noastra, ci potrivit cu apele noastre. Adica incearca sa mareasca hohotele si mahnirea ca sa intristeze sufletul si sa-l inece cu neliniste.

Cei sensibili vor trebui sa fie foarte atenti la prihanirea de sine, pentru ca vicleanul incearca sa-i aduca la deznadejde (prin sensibilitate exagerata). Prihanirea de sine va trebui sa fie insotita totdeauna de nadejdea in Dumnezeu. In cazul acesta, daca cineva simte neliniste va trebui sa inteleaga ca aghiuta si-a bagat coada sa.

Daca cel fara discernamant il mustra pe cel sensibil mult il raneste. Aceasta ar fi ca si cum un om salbatic ar lua o perie de sarma groasa si ar curati o mica urdoare de la ochiul unui prunc.

Diavolul nu merge contra. Daca exista o pornire, impinge si el ca sa-l chinuiasca si sa-l insele pe om. Pe cel sensibil, de pilda, il face suprasensibil. Cand ai dispozitie sa faci metanii, te impinge si diavolul sa faci peste puterea ta - si daca puterile tale sunt limitate, iti creeaza o stare nervoasa, pentru ca nu-ti poti face ale tale, si in continuare iti creeaza neliniste cu o deznadejde usoara la inceput, dupa care urmeaza…

Cand simtim neliniste nevoindu-ne, sa stim ca nu ne miscam in spatiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca sa ne sufoce. Fiecare sa se nevoiasca cu marime de suflet, potrivit cu puterile lui, si sa cultive filotimia, ca sa-i sporeasca dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi manat de filotimie si nevointa lui (adica multele metanii, multele postiri, etc.) nu vor fi nimic altceva, fara numai exploziile dragostei sale - si va inainta cu noblete duhovniceasca. Adica nu trebuie sa se nevoiasca cineva cu acrivie bolnavicioasa si sa se sufoce de neliniste luptandu-se cu gandurile, ci sa-si simplifice nevointa sa si sa nadajduiasca in Hristos, iar nu in el insusi. Hristos este dragoste, bunatate si mangaiere, si niciodata nu sufoca, ci are din belsug oxigen duhovnicesc, mangaiere duhovniceasca. Una este lucrarea duhovniceasca subtire si altceva este acrivia bolnavicioasa, care inabusa cu nelinistea launtrica din pricina silirii exterioare fara discernamant, care sparge si capul cu durerile de cap“. (Cuviosul Paisie Aghioritul)

Cel mai mare urcus este coborarea in sine: "Smerita cugetare arata nu cel ce se defaimeaza pe sine; caci cum se va rabda pe sine? Ci cel care, ocarat fiind de altul nu-si micsoreaza dragostea fata de acesta". (Sfantul Ioan Scararul)

Amintiri din seminar: "Trebuie sa ai darul slujirii daca vrei sa fii preot, asta spuneau toti. Nu ajunge sa inveti sa slujesti, nu e destul sa canti frumos sau sa predici bine, trebuie sa ai darul.

Nu prea stiam noi cum vine cu darul asta. Credeam ca e ceva ce se capata in timp, cam pe-atunci pe cand directorul ne va anunta ca am absolvit. E adevarat, erau printre noi si din-aceia care parca primisera darul mai repede, prin nu stiu ce metode secrete. Poate pentru ca le daduse barba mai repede, poate pentru ca aveau un mers mai nu-stiu-cum, poate pentru ca „morfologia chipului” ii anunta ca posesori de dar. Nu pot spune cu precizie care era motivul, dar in mod cert erau cativa care parca aveau darul.

Cristi Sandor, de exemplu! Astuia cred ca-i daduse Dumnezeu prea multe: si daruri, si lipsuri! Avea un mers de fata mare, ca si cum abia atingea pamantul. Era firav si elegant in gesturi, ca un vechi meditativ care mangaie aerul cu mainile lui. Avea o voce calda, care te scalda imbatator in cuvintele putine, alese, rostite fiecare ca un fel de intrebare, ca o uimire in fata intelesului lor strain de firea omeneasca. Si mai presus de toate avea darul de a cunoaste bine tainele muzicii. Cand Cristi Sandor canta, toata lumea asculta cu rasuflarea taiata.

Le avea si pe celelalte, din nefericire. Se indragostea repede si iremediabil de vreo domnisoara grabita de la Patrimoniu sau Litere, cadea in adancurile deznadejdii sau plutea in vazduhul fericirii numai vazandu-i rochia fluturand in bataia sacadata a gambelor fine; facea declaratii de dragoste la miezul noptii, la vreun telefon public scaldat in ploaie, aducand fetele la exasperare; isi propunea sa se sinucida zilnic prin metode originale, fie ca era vorba de o calimara savuroasa cu cerneala sau o portie de creta asezonata. Fara sa vrea, pusese toata clasa pe jar si fiecare ajunsese sa se simta responsabil pentru viata lui. In fine, aproape fiecare; parintele Boca, mai pragmatic, dar in acelasi timp cu un aer compatimitor, il privea adesea si murmura:

- Unii au cate-o pasarica, altii cate-un stol...

N-aveam noi multi de la care am fi putut invata despre daruri, dar e clar ca parintele Panzaru se straduia din rasputeri sa ne invete despre darul discernamantului si al simtului practic. Degeaba incerca colegul sau, parintele Boca, sa ne convinga ca preotul, cand are crucea-n mana, nu se inchina cu crucea, ci muta sfantul obiect in stanga si face cruce cu dreapta, parintele Panzaru tinea sa-l contrazica fara efort, facandu-si cruce la fel de bine cu ochelarii; n-avea nici o importanta ca dintr-o regretabila eroare Evanghelia lipseste de pe masa altarului: parintele continua netulburat slujba si ordona in ton bizantin, cu voce-ai baritonala:

- Mocioiuleeee, du-teee dupa Evanghelieeee...,

la care strana, daca ar fi avut acelasi simt practic, ar fi putut raspunde la fel de bine:

- Fugaaa, fugutaaaa...

Avea multe daruri parintele Panzaru, parca mai multe decat ale celorlalti. De-aceea stiu pana in ziua de astazi:

- Mai, casa popii nu-i film artistic! Cand preuteasa spala chilotii sa nu-i aseze, ca toata baba, pe sfoara, afara, sa stie tot nea Vasile ce marca poarta popa! Aveti grija! Casa popii are ziduri de sticla!" (Ioan Popescu)

Ne folsim talantii doar pentru a nu rata Invierea: "Cum se lamuresc toate! Si invierea, si prezenta Lui deapururea in mijlocul nostru! In sfanta impartasanie este prezent Hristos nu "in forma de" paine si vin, ci existand in chip real ca trup si sange. Nu e deci vorba de un simbol, de o prefiguratie, ci de un fapt real. Si totusi... noi nu vedem acolo decat paine si vin, desi este trup si sange. Ce insemneaza asta? Insemneaza ca exista mai multe planuri de existenta; si ca pentru fiecare din aceste domenii noi trebuie sa avem mijloace speciale de investigatie. Ca nu putem sa intelegem prin ratiunea noastra decat ceeace cade inlauntrul veacului; si ca pentru ceeace este in afara lui avem nevoie de un alt instrument, in speta - al credintei. Ca nu putem sa intelegem prin ratiunea noastra decat ceeace cade inlauntrul veacului; si ca pentru ceeace este in afara lui avem nevoie de un alt instrument, in speta - al credintei." (Radu Iulian)

Poti sa ai o mie de talanti, fara smerenie, degeaba: "Smerenia o capatam multumind lui Dumnezeu pentru ce suntem, multumind lui Dumnezeu pentru darurile pe care le avem. A fi smerit inseamna sa fii constient ca esti frumos, ca esti bun, ca esti destept si sa multumesti lui Dumnezeu, sa zici: Doamne, daca Tu nu ma faceai frumos, daca nu imi dadeai puterea sa fiu bun... Multumind lui Dumnezeu ne smerim." (Maica Siluana Vlad)

Crucea e o realitate, dar nu e finalul. Suferim, pentru ca stim ca vine invierea: "Bucura-te! Studiul bucuriei - analiza ei in opozitie cu durerea. Durerea e palpabila, accesibila, fizica, o localizezi in mana, in picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simti nicaieri si e in tine. Durerea vine din afara, pe calea vazduhului si a intemperiilor, se hraneste cu spatii, se adapa cu timp. Bucuria vine dinauntru si-ti umple fiecare celula cu osanale. Bucuria e fara motiv lumesc si e cel mai inalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea… Durerea e parghia vietii. Apasa cu un capat, dar cu celalalt ridica. Bucuria e o minune nestiuta si nefolosita de om. Noi o intrebuintam ca cineva care nu ar sti sa zboare cu aeroplanul si s-ar multumi sa alerge cu rotile, dar pe pamant. Daca ti-ai ingropa bulbul inimii in pamant, ce fel de flori ar rasari: crini sau matraguna ? Cugetati in ceasurile vii ale vietii, nu amanati cugetarile tocmai pentru ora mortii. Caci atunci nu mai puteti avea ganduri, ci, ca intr-un apocalips al propriei vieti, vedenii si descoperiri. Ca sa fii plin de toate bucuriile si durerile lumii, urmeaza pilda vioarei: goleste-te de tot ce esti tu, scobeste-ti tot miezul egoismului, asa ca inauntru sa circule, ca un aer, sufletul universal." (Vasile Voiculescu)

Marius Matei

Calendar Ortodox

Despre autor

Marius Matei Marius Matei

Senior editor
250 articole postate
Publica din 29 Octombrie 2010



04 Februarie 2016

Vizualizari: 9037

Voteaza:

Duminica a XVI-a dupa Rusalii - Pilda talantilor 4.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE

Afiseaza Calendarul Ortodox