Nevoia de binecuvantare

Termenul "binecuvantare" este traducerea romaneasca a latinescului benedictio, care, la randul sau, il echivaleaza pe grecescul evloghia, toate avandu-si radacina intr-un verb care inseamna a vorbi de bine, a lauda, a cinsti, a sarbatori, a acorda unei fiinte sau unei institutii o pozitie cu totul speciala, privilegiata. Adaug insa particularitatea ca in timp ce limbile europene moderne au preluat latinescul bene-dictum (care inseamna "zicere de bine") in literalitatea lui, limba romana, dupa ce a circumscris slavonescul biagoslovenie in rezervatia limbajului monastic, a introdus termenul "binecuvantare", alcatuit, pe de o parte, din acelasi adverb latinesc bene (in romaneste, "bine"), de care insa a legat substantivul, tot latinesc, conventum (devenit in romaneste "cuvant"), care in original inseamna conventie, intelegere, pact, acord, tratat, alianta, ceea ce ii da termenului o incarcatura mult mai bogata (asa cum avem expresiile "om de cuvant", "pe cuvantul meu", "a-si da cuvantul", "a se tine de cuvant", "a-si tine cuvantul" etc). Aceasta inseamna ca a binecuvanta este nu numai a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine, ci si a face cu el o intelegere nobila, menita sa onoreze ambele parti.

Dar romanescul "cuvant" are o incarcatura mult mai bogata, in sensul ca el, cuvantul, este nu numai un mijloc de comunicare, ci si o putere in sine. El este mult mai apropiat semantic de grecescul evloghia, care inseamna binecuvantare, cu derivatul evlogos, adica cel ce binecuvinteaza. Ev-logos insa il incorporeaza pe logos, al carui inteles este acela de cuvant ca mijloc de comunicare, dar si de ratiune divina si, mai ales, puterea lui Dumnezeu. Prin puterea cuvantului a creat Dumnezeu lumea, prin puterea cuvantului a facut Iisus minuni, prin aceeasi putere, rostita in numele lui Iisus Hristos, a vindecat Petru un olog.

Puterea in sine a cuvantului e recunoscuta si consacrata chiar in viata publica a popoarelor, dincolo de perimetrul strict religios. Juramantul rostit in tribunal devine act juridic, cel depus in armata e sacrosanct; cunoastem consecintele juramantului stramb sau ce se intampla cu ostasul dezertor. Dar, mai presus de toate, logos-ul a fost identificat cu cea de a doua Persoana a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Cel nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, Cel prin Care si cu Care a creat Dumnezeu lumea, devenit in istorie Iisus Hristos. Ne-o spune frumos si raspicat Sfantul Evanghelist Ioan: intru-nceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul Dumnezeu era. Acesta era dintru-nceput la Dumnezeu. Toate printr-insul s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut .Poate fi ceva mai cuprinzator decat cuvantul binecuvantare in care este incorporat insusi numele lui lisus Hristos, nume care, la randul sau, este el insusi putere?

Aminteam mai sus ca, pe de o parte, Dumnezeu este singurul autor al binecuvantarii si, pe de alta, ca ea se adreseaza nu numai unor fiinte, ci si unor institutii. Prima fiinta care a primit binecuvantarea lui Dumnezeu a fost omul. in Cartea Facerii ni se spune ca, dupa ce Dumnezeu i-a facut pe Adam si Eva, i-a binecuvantat, zicand: Cresteti si inmultiti-va si umpleti pamantul si supuneti-l. Pe de alta parte, primul asezamant pe care Dumnezeu l-a randuit prin binecuvantare a fost Ziua de odihna, adica a Saptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. Dupa ce Dumnezeu a facut lumea in cele sase zile ale creatiei, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le facuse. Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca in ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit facandu-le. Acest asezamant a fost institutionalizat de abia in vremea lui Moise, cand israelitii au fost obligati sa-1 respecte cu strictete in amintirea eliberarii lor din robia egipteana, ca zi de sfanta odihna inchinata Domnului. In vremea Noului Testament, Iisus Hristos Si-a atestat dumnezeirea si prin aceea ca S-a numit pe Sine Domn al sambetei, conferindu-i semnificatia ca orice facere de bine este, de fapt, o sarbatoare.

In lucrarea Sa de a revarsa harul dumnezeiesc peste fapturile chemate la mantuire, Domnul Hristos a binecuvantat copiii prin punerea mainilor asupra-le, a binecuvantat cele cinci paini cu care a saturat miile de oameni, iar la Cina cea de Taina a binecuvantat painea si vinul pe care le-a prefacut in Trupul si Sangele Sau.

Acestea sunt doar cateva exemple despre binecuvantarea pe care Dumnezeu le-o acorda oamenilor in mod direct. Exista insa si binecuvantarea inter-umana, despre care va voi spune cateva cuvinte. Binecuvantarea este o rostire solemna, insotita de un gest, prin care o persoana invoca darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mainilor asupra cuiva, punerea unei maini pe capul persoanei binecuvantate, insemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci cand e facuta de preot, semnul crucii cu degetele incrucisate; prin traditie, arhiereul binecuvinteaza cu amandoua mainile.

Una din cele mai vechi este binecuvantarea parintilor asupra copiilor si o intalnim in prima carte a Vechiului Testament. Batranul Isaac, slabit si aproape orb, isi simte sfarsitul aproape si-l cheama pe Esau, intaiul sau nascut, sa-i acorde binecuvantarea. Sotia sa insa face in asa fel incat Iacob, cel de al doilea fiu al sau, i se substituie primului si obtine binecuvantarea. Cand i se descopera adevarul, e prea tarziu, Isaac nu mai poate face nimic. Nu intram acum in amanuntele si semnificatia acestei istorii, ci retinem doar faptul ca binecuvantarea era definitiva, ireversibila, nu putea fi redistribuita si nici impartita. Cu alte cuvinte, binecuvantarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de ceea ce astazi am putea numi "cariera" lui Iacob. Adaug si amanuntul ca la acea vreme israelitii inca nu aveau institutia preoteasca si ca Isaac avea simpla calitate de parinte.

Mult mai tarziu, sub Moise, preotia a fost instituita prin Aaron si, odata cu ea, binecuvantarea sacerdotala. Iata ce ni se spune in Cartea Numerelor: Domnul a grait catre Moise, zicand: Vorbeste tu catre Aaron si catre fiii sai si spune-ie: Iata cum ii veti binecuvanta pe fiii lui Israel; le veti zice asa:

Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa-Si lumineze fata spre tine si sa te miluiasca!
Domnul sa-Si ridice fata spre tine si sa-ti daruiasca pace!

Ati observat, desigur, cel putin trei lucruri care se cer retinute. Desi e destinata tuturor fiilor lui Israel, adica intregului popor, binecuvantarea nu e colectiva, ci individuala. In ea e pomenit numele Domnului. Preotul este cel ce o rosteste, dar Dumnezeu este Cel care opereaza. Acest ultim adevar e evident in incheierea cuvantului lui Dumnezeu catre Moise: Asa vor pune ei [preotii] numele Meu asupra fiilor lui Israel si Eu, Domnul, ii voi binecuvanta.

Binecuvantarile vor fi amplificate spre sfarsitul vietii lui Moise, cand el le va formula in versiune definitiva si le va lasa testamentar urmasilor sai. Acum intervine si conditionarea: binecuvantarea devine efectiva numai daca beneficiarul respecta cu strictete prescriptiile legilor divine. Citez: Daca veti asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului vostru, ca sa paziti si sa pliniti toate poruncile acestea pe care ti le poruncesc eu astazi, atunci Domnul, Dumnezeul tau, te va inalta mai presus decat toate neamurile pamantului. Daca-ntru auz vei auzi glasul Domnului, Dumnezeului tau, asupra ta vor veni toate binecuvantarile acestea si te vor afla. Urmeaza o suita de binecuvantari, care se incheie cu ideea initiala, ca ele se vor plini numai daca nu te vei abate nici la dreapta si nici la stanga de la nici unul din cuvintele pe care ti le poruncesc eu astazi.

Iata insa ca, de data aceasta, intervine si reversul binecuvantarii, blestemul. Blestemul nu e absenta binecuvantarii sau, simplu, retragerea ei, ci invocarea raului pedepsitor asupra celui vinovat de nesupunere, in sensul ca el devine tinta unui lung sir de nenorociri, de la suferintele trupesti pana la pierderea libertatii si extinctia biologica. Ca si binecuvantarea, blestemul e conditionat. Citez din textul lui Moise: Si va fi ca daca nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tau, si nu vei pazi si nu vei plini toate poruncile Lui pe care ti le poruncesc eu astazi, veni-vor peste tine toate blestemele acestea si te vor prinde.

Binecuvantarea poate fi de ordin general, precum in cazurile pe care le-am citat, dar si de ordin particular, cum este cel mentionat in intaia Carte a Regilor. Cand Saul intra ca strain in cetate si intreaba unde-l poate gasi pe preotul Samuel, i se raspunde: poate fi gasit acum, inainte de a se duce pe deal sa manance; ca poporul nu va manca pana nu vine el; fiindca el binecuvinteaza jertfa, si dupa aceea mananca oaspetii.

In traditia crestina, bucatele sunt binecuvantate de preot inainte de inceperea mesei, fie ca e vorba de a lui, fie ca se afla la o masa de obste; in traditiile locale protestante, binecuvantarea e data de capul familiei. In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o proba cu riscuri.

Intr-o acceptie mai larga, binecuvantarea inseamna invoirea, acordul, permisiunea data cuiva de a face ceva: sensul acesta e folosit mai ales in limbajul bisericesc. Cand un calugar dintr-o manastire pleaca undeva, cere si obtine binecuvantarea staretului; la intoarcere solicita binecuvantarea de a merge la chilie.

Cu binecuvantare se asaza monahii la masa, cu binecuvantare se ridica. Un exemplu il aveti chiar aici, la slujbele noastre din catedrala, unde ii vedeti pe diaconi plecandu-si capetele de mai multe ori in fata arhiereului. Sa nu credeti cumva ca ar fi vorba de ifosele mai-marelui sau de slugarnicia subalternilor. Chiar daca fac o mica digresiune, intru putin in codurile disciplinare ale armatei. Cand un subordonat vine in fata superiorului, saluta si spune: "Permiteti-mi sa raportez". Dupa ce termina, cu acelasi salut: "Permiteti-mi sa ma retrag". Nici pe departe nu poate fi vorba de aroganta sau servilism. In traditia liturgica a Bisericii functioneaza un ritual asemanator. Inainte de ectenia mare, diaconii se pleaca spre arhiereu, cu semnificatia: "Binecuvantati (permiteti) sa incepem". Cand termina ectenia, impreuna cu preotul care a rostit ecfonisul se pleaca din nou cu semnificatia: "Binecuvantati (permiteti) sa incheiem". Permisiunea li se da prin semnul binecuvantarii. Ritualul se repeta in toate momentele liturgice de acest fel.

Pe langa toate acestea, binecuvantarea exprima o stare de fapt, cum ar fi sanatatea, prosperitatea, belsugul. Despre omul cu familie numeroasa se spune ca i-a fost casa binecuvantata cu atatia copii, iar femeia insarcinata "se afla in stare binecuvantata".

Binecuvantarea are si chipul salutarii, mai ales intre monahi, in locul obisnuitelor binete. Unul spune: "Binecuvinteaza!" (sau dupa o  mai veche traditie: "Blagosloveste!"), iar celalalt raspunde: "Domnul  sa te binecuvinteze!" (sau, pe scurt: "Domnul!").

O foarte frumoasa nuanta o are binecuvantarea in intelesul ei de milostenie, ofranda, donatie generoasa, facuta din toata inima. Cu acest sens o avem in Epistola a Doua catre Corinteni. Sfantul Pavel organizeze o colecta printre crestinii convertiti de el, menita sa-i ajute pe cei din Ierusalim, bantuiti de foamete. Corintenii se angajasera sa contribuie si ei la aceasta lucrare. Apostolul ii anunta ca va trimite cativa frati (citez): sa vina la voi inaintea mea si sa pregateasca din vreme darul vostru cel fagaduit, asa ca el sa fie gata, ca un act de marinimie, nu ca o fapta de zgarcenie. Expresia darul vostru e proprie traducerii, pentru claritatea sensului; in textul original, insa, ea este binecuvantarea voastra, tocmai pentru a sublinia dimensiunea generozitatii. Iata ca binecuvantarea e nu numai rostire, ci si fapta. E bine sa retineti ca binecuvantare e atat prescura pe care credinciosul o aduce la altar, ca dar de paine, cat si orice fapta de milostenie fata de omul nevoias, oriunde s-ar petrece ea.

Daca binecuvantarea lui Dumnezeu asupra omului, fie de-a dreptul, fie prin mijlocitori, e lesne de inteles, nu putini sunt cei care nu pricep cum poate omul sa-si binecuvinteze Creatorul. Eu insumi am primit intrebari sau nedumeriri de acest fel. Cei mai multi argumenteaza prin episodul din Cartea Facerii in care se istoriseste ca Avraam (el, patriarhul!), intorcandu-se victorios din lupta, a primit binecuvantarea enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului si preot al Dumnezeului-Celui-Preainalt, si, in semn de supunere, i-a dat acestuia zeciuiala din prada de razboi. Or, dupa obisnuitul rationament (pe care, de altfel, il foloseste si Apostolul Pavel), cel mai mic primeste binecuvantare de la cel mai mare, iar nu invers. In cazul acesta, obiecteaza scepticii, cum e posibil ca omul mic sa-L binecuvinteze pe Marele Dumnezeu? Nu cumva este aceasta ingamfare sau, de-a dreptul, obraznicie?... Nedumerirea e pricinuita de insuficienta cunoastere a termenului "binecuvantare". Cand aceasta vine de la Creator la creatura, ea este revarsare de binefaceri; cand insa vine de la creatura la Creator, ea inseamna lauda, preamarire, multumire, jubilatia omului de a se recunoaste drept beneficiarul darurilor pe care numai Dumnezeu le poate da. O marturie in acest sens o avem chiar in episodul din Cartea Facerii; iata rostirea intreaga a lui Melchisedec catre Avraam: Binecuvantat sa fie Avraam de catre Dumnezeul-Cel-Preainalt, Ziditorul cerului si al pamantului! Si binecuvantat sa fie Dumnezeul-Cel-Preainalt, Cel ce i-a dat pe vrajmasii tai in mainile tale. Intelesul e cum nu se poate mai clar.

De altfel, din respectuoasa teama de Dumnezeu, evreii evitau (evita si astazi) sa-I pronunte numele. Cand Iisus Se afla in judecata sinedriului sub invinuirea ca Se da drept Fiul lui Dumnezeu, arhiereul Il intreaba: Esti tu Hristosul, fiul Celui-Binecuvantat? Psalmii lui David abunda in a-L binecuvanta pe Dumnezeu. Dau doar cateva exemple: Din Psalmul 15: Binecuvanta-voi pe Domnul Cel ce m-a inteleptit. Din Psalmul 25: In adunari Te voi binecuvanta, Doamne. Din psalmul 103 (pe care, de altfel, il auziti la Vecernie): Binecuvinteaza, suflete al meu, pe Domnul! Iata si un exemplu din Psalmul 144, in care cele doua stihuri pe care le voi cita sunt construite pe principiul paralalelismului sinonimic, in sensul ca stihul al doilea repeta ideea primului, dar cu alte cuvinte; in el avem evidenta ca a-L binecuvanta si a-L lauda pe Dumnezeu sunt una si aceeasi lucrare: In toate zilele Te voi binecuvanta /si numele Tau il voi lauda in veac si in veacul veacului.

In cea mai usoara acceptie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu inseamna a-I vorbi frumos sau a-L vorbi de bine. Acest fel de binecuvantare este opusul injuriei. Din pacate, printre popoarele care cultiva injuratura de cele sfinte se numara si al nostru, si nu putini au fost moralistii care au atras atentia asupra acestui narav, pe cat de urat, pe atat de degradant. Aici nu mai e vorba de credinta sau necredinta; ateul adevarat il neaga pe Dumnezeu cu decenta, prin ceea ce considera el ca e argumentatie, dar nu prin vulgaritatea injuriei. A-L vorbi (sau a-L cuvanta) pe Dumnezeu de bine este a-I rosti numele cel putin cu respect, daca nu cu iubire, si a te referi la opera Lui in duhul adevarului si al bunei cuviinte. Greutatea cuvantarii de Dumnezeu in binecuvantare e atat de puternica, incat cei doi termeni ai rostirii, mai ales in formula muzicala, pot functiona separat in aceeasi propozitie; se poate spune "binecuvantat esti, Doamne", dar si "bine esti cuvantat, Doamne".

Marea majoritate a slujbelor bisericesti se deschid cu formula: Binecuvantat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Din cele sapte Taine ale Bisericii, doar doua, constituite ca atare, se deschid cu rostirea: Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh..., anume Botezul si Nunta. Li se adauga Euharistia. Intrucat insa aceasta este incorporata organic in structura Sfintei Liturghii (care, cum am vazut, se deschide cu aceasta formula), inseamna ca, de fapt, Liturghia este considerata ea insasi o Taina a Bisericii, sau, in orice caz, asezata pe aceeasi treapta. Daca Botezul instituie comuniunea unei persoane cu Hristos, daca Nunta instituie comuniunea a doua persoane care intemeiaza o familie si se inscrie astfel in comuniunea mai larga a societatii, Liturghia instituie comuniunea dintre membrii poporului lui Dumnezeu, pe de o parte, si comuniunea acestora cu aceea a Sfintei Treimi, pe de alta, realizand astfel plinirea imparatiei Cerurilor. De altfel, formula acestei deschideri este preluata din Sfanta Scriptura, si anume din Evanghelia dupa Marcu. La intrarea Sa triumfala in Ierusalim, Domnul este intampinat de bucuria poporului cu strigatul: Osana! Binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Binecuvantata este imparatia care vine...

Faptul ca obiectul binecuvantarii liturgice nu este Sfanta Treime, ci imparatia Acesteia atesta plinatatea imparatiei vesnice, in care dreptii nu sunt niste bieti naufragiati scapati (mantuiti) de la inec, ci fericiti mostenitori ai Parintelui ceresc. Iata cuvintele cu care Dreptul Judecator li Se va adresa celor de-a dreapta Sa, adica celor ce s-au mantuit prin fapta buna ca lucrare a credintei si iubirii: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Asadar, dreptii devin binecuvantatii unei imparatii binecuvantate, in care ei domnesc impreuna cu sfintii si cu Dumnezeu Treimic.

IPS Bartolomeu Anania



24 Martie 2011

Vizualizari: 15537

Voteaza:

Nevoia de binecuvantare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.