Precum şi universalitatea ei, necesitatea religiei rezultă - în mod firesc şi logic - din însuşi apriorismul său logic şi psihologic. Căci acesta ne arată şi constată că religia este un factor constitutiv al fiinţei omeneşti, un element congenital şi concrescut organic cu fiinţa omului. Religia este indisolubil legată de fiinţa omului şi fură ea omul nu este om. De aceea, antropologia modernă a stabilit că omul este un „animal religios”. Deşi formularea nu este corespunzătoare, totuşi ca fond această subliniere pune în relief adevărul că trăsătura care deosebeşte radical şi fundamental pe om de regnul animal este capacitatea sa înnăscută şi organică de a vibra pentru Dumnezeu, nevoia unui raport liber, conştient şi viu între el şi divinitate.

Cea mai puternică dovadă în sprijinul necesităţii religiei este însăsi universalitatea ei în timp si spaţiu. Căci dacă religia nu ar fi decât un fenomen trecător şi de suprafaţă, atunci nu ar dispune de atâta vitalitate, încât să umple cu prezenţa ei timpul şi spaţiul. Dar dacă deţine universalitatea, aceasta înseamnă categoric că religia este un fenomen propriu şi specific omului, care nu se poate despărţi de om, iar ceea ce-i congenital şi concrescut într-o unitate indisolubilă cu natura omului, înseamnă implicit că este de o necesitate vitală pentru fiinţa omului. Căci este absurd ca autorul naturii umane să fi sădit în adâncul ci ceva nenecesar.

Dar deşi necesitatea religiei este un fapt atât de evident, totuşi s-au găsit tăgăduitori ai ei.

Cea mai importantă obiecţie ridicată împotriva necesităţii religiei este cea a pozitivismului. Recunoscând universalitatea fenomenului religios şi multipla lui necesitate, pozitivismul - alunecând într-o crasă inconsecventă - afirmă că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat dogmele vor dispare şi ştiinţa va lua locul religiei, iar era teologică va fi înlocuită cu o religie a umanităţii, Ne este deja cunoscută poziţia - în această privinţă - liderului pozitivist A. Comte, care consideră religia ca prima formă de cunoaştere a lumii, cu care a început omenirea şi care corespunde fazei de copilărie a umanităţii. După ea urmează metafizica, care constituie a doua fază de cunoaştere a lumii. Ultimul stadiu de cunoaştere a lumii îl reprezintă ştiinţa. Prin urmare, religia este înlocuită azi de ştiinţă, care face inutilă si nenecesară religia. Numai că faptele în desfăşurarea lor nu confirmă teza pozitivismului.

Pe lângă „religia umanităţii” a lui A. Comte au fost formulate şi susţinute şi alte ipoteze despre alte religii care ar înlocui religia cea adevărată. Astfel de religii sunt „religia imperativului categoric” a lui Kant, „religia dreptăţii” a lui Proudhon, „religia orgoliului vieţii sau a supraomului” a lui Nietzche ş.a.
Dar niciuna dintre aceste religii-surogate nu sunt suficiente pentru sufletul omenirii. Pe de altă parte, fiecare dintre ele trebuie să recurgă - în ultimă instanţă - direct sau indirect, conştient sau inconştient, la transcendentul pe care-l contestă. Altfel, rămân un simplu paleativ, încât se poate spune pe drept cuvânt că „teoriile care vizează o umanitate fără religie, sunt posibile numai fiindcă există religia, la care recurg în felul arătat mai sus. De altfel, lipsa lor de adevăr o dovedeşte faptul că nici până azi nu au reuşit să înlocuiască religia.

Cea mai concludentă probă împotriva necesităţii religiei a voit să o aducă învăţatul englez Roberth Owen (mort în 1858), care a întemeiat în America un oraş compus numai din necredincioşi, numit Liveria. Dar în scurtă vreme oraşul s-a destrămat pentru că cetăţenii lui nu s-au înţeles între ei şi s-au împrăştiat, neputând trăi fără religie.

Trecând la dovedirea pozitivă a necesităţii religiei, trebuie să subliniem faptul că necesitatea religiei rezultă din însăsi fiinţa religiei. Dacă religia este - cum am văzut - raportul liber, conştient şi viu dintre Dumnezeu şi om, atunci rezultă că acest raport nu este numai posibil, ci şi necesar. Necesar din două laturi, şi anume, atât din partea divinităţii creatoare, care nu se poate dezinteresa de soarta omului, cât şi din partea omului, care nu se poate sustrage de la voinţa Creatorului său.

Reţinându-ne acum mai mult asupra necesităţii religiei pentru om, trebuie să consultăm sufletul omului în care rezidă chintesenţa religiei. Să vedem, deci, la ce concluzie ne duce considerarea celor trei funcţii fundamentale ale sufletului omenesc.

După precizările antropologiei, şi, mai ales, ale psihologiei modeme, omul nu este numai natură anorganică şi organică, ci are si un suflet înzestrat cu minte, simţire si voinţă. In mintea sa se află un impuls neostenit după cunoaştere. Mintea creată vine pe lume cu impulsul de a cunoaşte, şi anume de a cunoaşte infinitul. Ea este făcută pentru infinit. Această aspiraţie atât de arzătoare după cunoaştere nu poate fi satisfăcută de niciunul dintre obiectele finite, ci mai degrabă îi dezamăgesc aşteptarea. Mintea este făcută ca să îl caute pe Dumnezeu şi realităţile finite - ca obiecte ale cunoaşterii rând pe rând atinse şi depăşite - nu pot avea rostul ne gativ de a o dezamăgi necontenit, dc a-şi bate joc de acest impuls; dimpotrivă, au rostul pozitiv de a o pregăti succesiv pentru marea întâlnire, pentru înţelegerea Celui ce stă la capătul final al tuturor.

Astfel, omul căutător de adevăr se deschide în mod necesar spre problema religioasă.

Omul este o fiinţă veşnic căutătoare, veşnic întrebătoare si strădalnică. Toată strălucirea îl atrage, însă niciuna nu poate linişti foamea sa după adevăr şi fericire, El tinde spre toţi munţii mânat de un nepotolit dor de vârfuri, însă sus descoperă alte înălţimi, care făgăduiesc noi perspective şi orizonturi, şi - chinuit şi gonit - el aleargă peste toate văile şi piedicile spre noile ţinte pentru a întâlni, apoi, acolo - iarăşi - numai noi indicatoare ale dorinţei fierbinţi, care îl mână iarăşi mai departe. Astfel, el este veşnic pe drum: „un monstru de nelinişte” (Peguy).

Această tendinţă de a depăşi limitele este în mod egal proprie căutării adevărului, ca şi străduinţei după valori a omului. In cercetarea cauzelor si temeiurilor sau a ultimului sens si tel al existenţei şi vieţii, omul este purtat de năzuinţa de a pătrunde până la polul Absolutului, până la Dumnezeu.

In impulsul său de cercetător, omul bate la toate porţile închise, El vrea să privească dincolo de toate cortinele şi peste toate zidurile care îi limitează privirile. El străbate toate pâraiele până la izvoarele lor. Dar el nu se mulţumeşte cu aflarea cauzelor, ci vrea să pătrundă până la temeiul a toate. Astfel, el pătrunde dincolo de lucrurile contingente, care au mereu nevoie de o explicare şi întemeiere, până la transcendent, la necondiţionat. S-a spus că pe om nu îl ademeneşte adevărul, ci căutarea după adevăr (Pascal, Lessing). Dar această afirmaţie este valabilă numai cu privire la lucrurile pământeşti, care zac în întunecime şi rămân discutabile. Aici rodul aflării nu poate însemna sfârşitul căutării. Insă această afirmaţie nu este valabilă faţă de Adevărul ultim. Pe aceia care învaţă mereu şi nu ajung niciodată la cunoaşterea adevărului, fericitul Augustin îi avertizează că nu căutarea după adevăr, ci numai posedarea adevărului ne face fericiţi (In Jo. Ev. Tract. 63, I, Migne P.L. 35, Col 1804). In urma acestei înclinaţii a spiritului nostru, căutarea noastră după adevăr se sfârşeşte la izvorul adevărului, la cunoaşterea Absolutului: problema adevărului este în final o întrebare despre Dumnezeu.

La aceeaşi concluzie ne duce si năzuinţa continuă a voinţei omeneşti de a-şi însuşi tot ceea ce reprezintă o valoare. Fste şi aici o tendinţă infinită, care nu se lasă satisfăcută de nicio valoare finită, ci străbătând prin toate o caută pe cea infinită. Dinamismul setei acesteia după valori infinite este expresia tragică a insuficientei noastre, a minusului nostru, pe care trebuie să-l umplem prin valori ce există în afară de noi. Prin urmare, dorul ontologic al fiinţei umane, dinamismul minţii noastre şi al voinţei noastre indică categoric nevoia legăturii cu ceva care ne depăşeşte, cu Infinitul.

Omul este făcut pentru infinit. Insă el caută nu numai cauza ultimă, de la care porneşte totul, ci el caută înainte de toate ţelul ultim, spre care se străduieşte totul, în care totul îşi găseşte împlinirea. Ca şi cea despre cauza ei, întrebarea despre sensul existenţei îl mână pe om spre Absolut. Puterea de încordare a spiritului nostru stă în câmpul de putere al unei atracţii irezistibile. Aici omul face iarăşi aceeaşi experienţă - şi mai dureroasă - că punctul gravitaţional al neliniştii sale dinamice nu stă în finit, că telul dorinţei sale arzătoare nu este constituit de valorile pământeşti. Nimic pământesc nu îl mulţumeşte; un romantic impuls spre peregrinare îl mână în îndepărtarea ademenitoare. Nu depărtarea sau amploarea, ci îngustimea îl apasă. Fiecare limită e simţită dureros. EI are nevoie de drumuri care duc mai departe şi nu se teme de nimic mai mult decât de drumurile greşite care se sfârşesc cu fundături fără ieşire. Valorile pământeşti se găsesc într-o ordine ierarhică, care nu suferă nicio terminare în finit. Numai câtă vreme ele sunt trepte pentru noi, sunt ele valori pentru noi. Făcute staţiune finală, ele îşi pierd caracterul lor de valoare, pentru că ele nu mai sunt verigi în lanţul care duce la Absolut.

Valorile pământeşti sunt insuficiente, pentru că ele reprezintă numai o realizare parţială a valorii plenare. Ide sunt limitate. Ca atare, ele sunt numai insule care se înalţă din nimic şi rămân învecinate cu nimicul. Fie sunt ca nişte picături care curg şi care sunt ele însele în mişcare, aleargă întru întâmpinarea mării celei mari. Ele îşi au dinamica lor de la o valoare primordială, din a cărei putere de atracţie ele sunt numai slabe licăriri. De aceea, ele ajung la odihnă numai când s-au întors înapoi la centrul lor.

Dar valorile pământeşti prezintă nu numai goluri. Ele au şi lipsuri pozitive, defecte care ne repugnă. Toate florile acestui pământ sunt acoperite cu praf Abate desfătările lor au un gust amar. Un rest chinuitor de greutate pământească este inerent în totul de aici. Astfel, şi în realizarea valorilor spirituale se îmbină lumină şi umbră, străduinţă ideală şi refuz vinovat într-un ghem de nedescurcat, din care nu pare a exista nicio ieşire. Trăirea tragicului, dezamăgirii, îndoielii sunt dovezi ale acestei insuficienţe. Aici zac puternicele impulsuri pentru tendinţele omului de a depăşi limitele. Căci omul nu se poate obişnui cu acest refuz, îndoiala în orice rezolvare imanentă îl împinge spre rezolvarea transcendent si întemeiază credinţa într-un tel transcendent.

In fine, deasupra fiecărei valori şi a fiecărui ţel pământesc stau trecerea şi moartea. Aici nu frica de moarte constituie boldul cel mai dureros al morţii. Si acolo unde omul îsi doreşte moartea ca pe un mântuitor, moartea pune sensul vieţii în discuţie. Dacă nu există nimic mai înalt peste moarte, căruia să-i slujească viaţa şi în care aceasta îşi găseşte împlinirea, pentru care viaţa poate fi trăită şi riscată, atunci moartea îşi pierde - şi prin aceasta şi viaţa – orice sens. Tocmai omul ideal se apără împotriva credinţei în moartea definitivă, pentru că prin această viaţa ar deveni insuportabilă şi fără sens. Insă omul, în orice caz, plin de răspundere, nu poate trăi în umbra absurdului. De aceea, el este silit - în cazul când nu pătrunde până la Absolutul transcendent - să fixeze ca absolute şi să idolatrizeze telurile sale de viată.

Dar sentimentul omului? Sentimentul experiază în sine un gol, care nu se poate umple cu nimic. Orice satisfacţie a sentimen tului nostru este numai aparentă şi efemeră, după care urmează totdeauna experienţa amară a nesatisfacerii noastre de tot ceea ce este finit şi reLativ. Un mare adevăr exprimă Fericitul Augustin când zice: „Fecisti nos ad Te, Domine, et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te”.

Muritor şi rânduit să trăiască într-o lume trecătoare, în care va muri şi totul trece şi dispare, omul se străduieşte după netrecător şi veşnic. El posedă o infinită capacitate de trăire a inimii; de aceea, este plin de dorinţa fierbinte după desăvârşire, este stăpânit de o veşnică nostalgie. Această aspiraţie indică spre ceva în sus. Ea nu caută mai-multul, ci caută pe cu totul-altul. Fii se străduieşte să pătrundă dincolo de limitele orizontului pământesc, să treacă dincolo de graniţele care despart infinitul de finit, sacrul de profan. „Aceasta este mărimea omului - zice Pascal - că el se transcende infinit pe sine însuşi”.

Din toate acestea rezultă că umanitatea este nedespărţibilâ de religiozitate. Răspunsul la enigma omenească este a-l căuta în Dumnezeu. Unde este vorba despre om, acolo este vorba la urma urmelor despre Dumnezeu. De la Fii obţine viaţa spirituală şi morală, reazim, echilibru, putere şi împlinire. Umanul propriu-zis licăreşte abia unde umanul pur este deja depăşit. Sufletul nostru doreşte veşnicia. Omul este o fiinţă deschisă spre în sus; de aceea, ea trebuie orientată şi împlinită în această direcţie. Pierderea lui Dumnezeu, cea nevoită şi mai mult cea vinovată, răpeşte vieţii siguranţa sa, sensul său şi pricinuieşte adesea îmbolnăvire psihică. De aceea, psihoterapeuţii se văd siliţi a recunoaşte rădăcina religioasă a multor tulburări sufleteşti şi a conlucra cu păstorul de suflete.

Fericitul Augustin ne arată elocvent şi magistral că nimeni - în afară de Dumnezeu - nu poate satisface sufletul omenesc. Plimbându-se, pe marginea mării cufundat în reflexiuni asupra fiinţei dumnezeieşti, mintea marelui cugetător - în faţa soarelui ce apune şi a imensităţii mării - se adresează naturii cu întrebarea: „O, natură! Tu eşti Dumnezeul meu? Poţi tu da linişte sufletului meu?" La care valurile agitate răspund: „Quaere super nos, quaere super nos, non sumus Deus tuus”. Atunci fericitul Augustin ridică ochii spre cer şi întreabă: „Voi, stelelor, sunteţi voi Dumnezeul meu? Puteri da voi pace sufletului meu?”. O armonie minunată fu răspunsul şi un glas care zise: „Nu suntem Dumnezeul tău. Suntem numai creaturile Sale. Noi nu putem da pace sufletului tău: quaere super nos!”. Căutând mai sus, privirile ochilor mintii Fericitului Augustin, pătrunzând până la spiritele care stau în faţa Tronului Dumnezeirii, pune şi acestora aceeaşi întrebare şi capătă acelaşi răspuns: „Quaere super nos!”. Atunci sufletul marelui cugetător se înalţă mai sus, şi anume, mai presus de natură şi de toate spiritele, mai presus de toată făptura, se apropie de Tronul lui Dumnezeu şi nu mai întreabă, ci se prosternă în faţa Lui, se linişteşte şi zice: „Numai Tu mi ai dat pace sufletului meu. De aceea, numai Tu eşti Dumnezeul meu şi numai în Tine este liniştea veşnică”.

Din toate cele de mai sus rezultă că religia este necesară pentru satisfacerea celor mai autentice, mai fundamentale şi mai permanente aspiraţii ale sufletului omenesc.
De aceea, este o rea nesocotire a predispoziţiei religioase, dacă se vrea a o lichida ca pe un vis al dorinţei egoiste sau ca pe o slăbiciune a spiritului uman. Pornirea religioasă a inimii omeneşti nu răsare dintr-o trebuinţă creată de om, ci este o chemare şi revendicare prin Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu nu este un surogat pentru ignoranţa noastră, neliniştea inimii omeneşti nu este produsul fricii sau slăbiciunii sau al egoismului, ci este expresia celei mai înalte îndatoriri şi răspunderi. De aceea, ea nu poate fi niciodată făcută dependentă de faptul dacă ea este simţită de noi ca o povară sau ca o fericire. Recunoaşterea Absolutului nu suportă niciun fel de condiţii. Nu este vorba despre dorinţe asupra cărora dispunem noi, ci despre un trebuie, un imperativ, care stă sub legea valabilului extern, a valorii ultime, sfinte. Valoarea absolută ne revendică pe noi, înainte ca noi să o revendicăm pe ea!

Pentru credincios problema religioasă nu sună mai întâi: se poate cunoaşte Dumnezeu, ci: Sunt eu gata a recunoaşte pe Dumneze? Nu lumea întreabă despre Dumnezeu, ci Dumnezeu întreabă despre lume.

Dumnezeu pretinde decizia noastră personală. Aceasta depinde de dispoziţia noastră liberă, de dimensiunea şi de îmbrăţişarea noastră, de devotamentul nostru iubitor şi de afirmarea curajoasă a capacităţii noastre. Aceasta este răspunderea inevitabilă a omului, căreia el nu i se poate sustrage. Ii stă la îndemână libertatea de a se decide cum vrea, dar nu latitudinea de a vrea sau nu să se decidă. Iii trebuie să aleagă între două atitudini: de a accepta sau de a refuza. Căci nu numai în fapta noastră, ci şi în refuzul nostru, nu numai în mărturisirea noastră, ci şi în tăcerea noastră, nu numai în angajarea noastră, ci şi în darea noastră Ia o parte zace o atitudine. Chiar fuga din faţa răspunderii este un răspuns dat lui Dumnezeu, fireşte cel măi rau, pe care-l putem da. Căci căldiceii, neparticipanţii, veşnic neutralii sunt pentru Dumnezeu o oroare. In faţa lui Dumnezeu nu există evadare!

Pr. prof. dr. Corneliu Sarbu

Teologie fundamentala, Editura Andreiana

Cumpara cartea "Teologie fundamentala"

Bibliografie:
Archambauh P., Palidoyer pour l’inqmetude, Paris, 1931; Bastable K.P, Desire of God, London, 1947; Berggrav E., Der Durchbruch der Rdiion im menschlichen Seelenleben, Cottingen, 1929; O’Connor R.W., Ihe natural deşire for Cod, Milwaukee, 1948; Daim W., Tiefenpsychologie und Hrlosung, Wien, 1954; E., Necesitatea religiei pentru omenire, „Biserica Ortodoxă Română”, 1887, p. 236-238; Elefterescu E., Necesitatea religiunei pentru omenire, Câmpulung, 1911; Georgescu N„ Religia este necesară şi fericitoare omului, în „Biserica Ortodoxă Română”, XXXIV, p. 926-930; Felea V., Necesitatea religiei, în „Revista Teologică”, 1943, p. 166-179; Gherasimescu T., Necesitatea psihologică a religiei, Chişinâu, 1936; Keilbach W., Die Problematik der Religionen, Paderborn, 1936; bang A., Wesen und Wa- hrheit der Religion, Munchen, 1957, p. 238-244; Schelet M., Vom Ewigen im Menschen. Berlin, 1933; Siegmund G., Psychologie des Cottesglaubens, Minister, 1937; Spranger E., Weltfrommigkeit, Leipzig, 1942; Walcheren de (P. van der Meer), Heimweh nach Goli, Preiburg, 1937; Vorobchieviciu N., Necesitatea Creştinismului, contrarii şi apărătorii lui în două secole dintâi ale erei creştine, in „Candela”, 1889, p. 198-202, 271-277, 336-342, 396- 402.

 

• Religia fenicienilor
  Publicat in : Fenicienii
• Wicca, religia vrajitoarelor
  Publicat in : Secte si culte
• Cultura religiei sau religia culturii
  Publicat in : Credinta
• Religia este esentiala in primarie
  Publicat in : Editoriale