Sabatul - spre o teologie a timpului sacru

Sabatul - spre o teologie a timpului sacru Mareste imaginea.


Sabatul - spre o teologie a timpului sacru

O sarbatoare precum sabatul pare sa contrazica noutatea adusa de Vechiul Testament cu privire la timp. Din cauza repetabilitatii sale, sabatul nu s-ar potrivi cu progresul linear al istoriei de la creatie pana la final. Dar la o privire mai de aproape sabatul reflecta diferite etape: odihna divina dupa ce creatia a fost incheiata, aspectul cultic ca mijloc de autoidentificare si asemanare cu Dumnezeu, apoi speranta eshatologica. Crestinismul i-a schimbat forma, sarbatorind in schimb Ziua Invierii, dar a pastrat intreg continutul teologiei sabatice.

Mircea Eliade observa inovatia iudaismului, si prin el a crestinismului, in conceperea timpului: acesta nu se mai prezenta ciclic, ca o inlantuire de "eterne reintoarceri", ci linear, istoric si teofanic.

Pentru prima data se produsese o "valorizare" a timpului. Intr-adevar, in crestinism, lumea si istoria odata cu ea au un final irepetabil, care concentreaza in el toata atentia omului religios.

Se pune insa intrebarea in ce masura isi mai pastreaza valabilitatea observatia, daca o sarbatoare este eminamente repetabila. Ce loc mai are ritmul unor sarbatori ciclice pe scara unui timp linear?

In continuare imi propun ca studiu de caz istoria si semnificatia sabatului, fiind sarbatoarea cu repetabilitate maxima in perioada vechi-testamentara, mai ales ca s-a bucurat de atentie si in teologia romaneasca.

Originea sabatului

In prezent concureaza doua teorii despre originea sabatului: dupa una, sabatul era de la inceput ziua a saptea de odihna, dupa cealalta era initial sarbatoarea lunii pline (numita in ebraica si kese), abia apoi devenind si ziua a saptea de odihna.

In sprijinul celei de-a doua ipoteze vin insa mai multe argumente. Mai intai, in texte vechi precum Ies. 23, 12 (din asa numita Carte a legamantului) si 34, 21 (din Dreptul de privilegiu al lui Iahve) ziua a saptea de odihna nu este numita sabat.

Sabatul apare in 4 Regi 4, 23; Is. 1, 13; Os. 2, 13; Am. 8, 5, mentionat strans legat de luna noua (hodes), ceea ce ar insemna ca era initial cealalta sarbatoare lunara, luna plina.

De altfel, chiar etimologia probeaza aceasta identificare. Termenul deriva din akkadianul sapattu(m) "a 15-a zi a lunii", cand cadea luna plina. Calendarul babilonian era impartit in 12 luni sinodice (lunile calendaristice corespunzand asadar cu ciclul lunar), fiecare de cate 29 sau 30 de zile. Fiecare luna incepea in faza lunii noi, asa ca la jumatatea lunii (a 15-a zi) era luna plina, sapattu, iar pe 29 - um bubbuli "ziua disparitiei (lunii)". Sapattu era ziua zeitei Istar, al carei numar dedicat era de altfel 15, ea fiind fiica (= jumatatea) zeului lunar Sin, al carui numar era deloc intamplator 30 (numarul de zile din luna).

Pus in legatura cu luna plina, textele il descriu ca pe un prilej de bucurie (mas'os - Os. 2:13), de adunare la templu (miqra -Is. 1:13), de vizitare a unui om sfant (4 Reg. 4:23) si de incetare a comertului (Am. 8:5).

Dupa K. van der Toorn, care se sprijina pe Os. 2:13; 5:7, si in religia canaanita se celebrau hodes (luna noua) si sabbat (fie ziua a 7-a, fie luna plina). Totusi informatia nu se confirma din surse extrabiblice.

Cea mai veche mentionare a zilei a saptea de odihna apare in doua texte similare, amintite si mai sus: Ies. 23:12 si Ies. 34:21; caracteristic lor este necunoasterea (neutilizarea) substantivului sabbat, ci doar a radacinii verbale.

Ziua a saptea de odihna trebuie pusa in legatura cu zilele tabu sau nefaste din Mesopotamia ("zilele nefaste": prima, a 7-a, a 14-a, a 19-a, a 21-a si a 28-a zi a unei luni).

Echivalarea clara intre ziua a saptea si sabat se intampla abia in Decalog, care s-a pastrat in doua redactari, una deuteronomista (Deut. 5) si alta preoteasca (Ies. 20).

Sabatul si teologia deuteronomista

Sabatul in Decalogul de redactare deuteronomista prezinta o puternica motivatie sociala (Deut. 5:15), a carei conceptie este mai veche decat motivatia strict teologica din Codul Preotesc. Ca odihna acordata celor ce muncesc, atat oameni cat si animale, sabatul reflecta mila in relatiile dintre stapani si slujitori. O atare conceptie pare sa fi provenit din dreptul tribal.

Pe de alta parte, teologia sabatica nu poate fi inteleasa fara un alt termen, "odihna", crucial in teologia deuteronimista. Ridicarea templului de catre Solomon implineste promisiunea odihnei (3 Reg. 8:56) facuta inca lui Moise (Deut. 12:9-10 - aici apare si un alt termen important, nahala "mostenire"), implinita pentru un timp de Iosua (Ios. 21:24), de judecatori (2 Reg. 7:11), de David (2 Reg. 7:1) in final de Solomon (3 Reg. 5:18). Pana la Solomon, intrarea in odihna fusese ratata din cauza neascultarii, o tema intalnita si in Ps. 95:11, "Nu vor intra in odihna mea", unde se aminteste de episodul de la Masa si Meriba (v. 8).

De altfel cronistul il numeste pe Solomon "barbatul odihnei" (I Paral. 22:9). Deloc intamplator, o sa regasim aceste idei in Evrei 4.

Teologia sabatica in Codul Preotesc (P)

Contextul istoric nu i-a mai permis lui P sa fundamenteze lucrarea lui Dumnezeu prin elemente istorice (dinastia davidica fusese detronata, poporul ales era exilat, tara era stapanita de babilonieni). De aceea a apelat la creatie, folosind-o in motivarea sabatului din Decalog (Ies. 20:11).

Conceptul de odihna divina exista deja, dar P o pune in legatura cu creatia si cu sabatul. Referatul creatiei (Fac. 1) functionase initial fara impartirea pe zile (un argument fiind dispunerea a 8 acte divine in 6 zile), pe care P o introduce tocmai pentru a motiva creational sabatul sau mai bine spus pentru ca intreaga creatie sa fie savarsita in ritm sabatic. Fac. 2:1 functioneaza chiar ca o concluzie la intreg cap. 1, prin aceasta aratandu-se ca ceea ce se relateaza despre ziua a saptea nu se inscrie in actiunea creatoare. S-ar putea chiar spune ca sabatul e necreat. Fac. 2:2-3 reprezinta de fapt doar o asezare in creatie a sabatului, ceea ce il plaseaza pe acesta intr-un cadru transcendent, intr-un mod al existentei divine.

In schema creationala, nu omul focalizeaza atentia textului, ci sabatul. K. Grunwaldt vorbeste chiar de doua puncte culminante ale textului, unul fiind crearea omului, al doilea sfintirea sabatului.

Lipsita de formula de incheiere "si a fost seara si a fost dimineata", zilei a saptea i se lasa un final deschis. Datorita corespondentelor textului cu relatarea construirii Cortului Sfant, s-ar putea intelege ca ziua a saptea a creatiei va fi incheiata abia atunci. Astfel, sabatul incheie atat creatia cat si ridicarea Cortului Sfant, cel care constituie desavarsirea creatiei dupa P.

Sabatul arata o modalitate de exercitiu al chipului lui Dumnezeu din om, fiind o imitatio dei. Omul sfinteste sabatul (Ies. 20:8), dupa cum si Dumnezeu l-a sfintit (Fac. 2:3; Ies. 20:11), dovedind prin aceasta ca este creat dupa chipul divin. Interesant ca P foloseste in legatura cu Dumnezeu substantivul "lucrare", obisnuit de altfel si pentru activitatea omului.

Exista in Fac. 2:2-3 si un important element cultic, sugerat deja de functia astrelor de a deosebi sarbatorile (Fac. 1:14): prima oara termenul "sfant" apare in legatura cu sabatul. Binecuvantarea, care aparuse deja referitor la inmultirea animalelor si a oamenilor (Fac. 1:22.28), ar insemna aici o putere divina pe care Dumnezeu o tine inca ascunsa in sabat, spre a fi facuta cunoscuta mai tarziu lui Israel. Binecuvantarea si sfintirea sabatului nu trebuie intelese izolat ca referindu-se doar la ziua a 7-a, ci la intregul complex pe care ziua a 7-a il incheie. Dupa C. Westermann, (binecuvantarea si sfintirea sabatului pot fi intelese fie ca referindu-se la Dumnezeu, fie ca o pregatire a sabatului. De altfel, cadrul larg al cosmologiei, care depasea istoria poporului Israel, permite intelegerea zilei a 7-a ca afectand intreaga umanitate: deosebirii intre zi si noapte, care guverneaza intreaga creatie, ii corespunde la scara umana deosebirea intre zi de lucru si sarbatoare. Cadrul festiv se arata si in repetarea expresiei "ziua a 7-a" de 3 ori, dar si in faptul ca se foloseste verbul "a sfinti", deci a consacra pentru cult. Dumnezeu face diferenta intre timpul dedicat odihnei si cel dedicat muncii, intre sacru si profan.

Se poate ca si aici, ca si in cazul crearii astrelor, P sa polemizeze cu mitologia mesopotamiana, pe care o cunostea in exilul babilonian. Daca dupa Enuma elis (epopeea babiloniana a creatiei) zeii i-au creat pe oameni pentru a trudi in locul lor, Dumnezeul biblic se arata de la creatie preocupat de odihna oamenilor. H.D. Preus crede ca s-ar sugera astfel ideea odihnei fara sfarsit a lui Dumnezeu, ca scop al creatiei.

Sabatul ramane insa intr-o stare cultica latenta. Celebrat inca de la creatie, el nu este cunoscut oamenilor. Nici lui Noe, nici patriarhilor, Dumnezeu nu le spune nimic in legatura cu sabatul. Abia Exodul si peregrinarea prin pustiu aduc cunoasterea sabatului. Interesant ca Israel ajunge sa descopere sabatul, observand ca painea de la Dumnezeu cade dupa un anume ritm: in ziua a sasea cade o cantitatea dubla, iar intr-a saptea inceteaza (Ies. 16:22-30). In aceeasi directia a comentat si Philon din Alexandria.

Prin faptul ca Iahve opreste caderea manei in ziua a saptea (Ies. 16:25-26), israelitii inteleg ca aceasta este o zi deosebita, in care Iahve Se odihneste. Si aici (Ies. 16:15), ca si in Fac. 1:29-30, daruirea mancarii de catre Dumnezeu este urmata de odihna sabatica.

Ies. 16:23 constituie primul verset biblic in care apare termenul sabat. De remarcat ca la prima sa aparitie sabatul nu este poruncit, ci a este dat (Ies. 16:29).

Schema cu 6 zile plus a 7-a se regaseste si in Ies. 24:16. In a 7-a zi Moise este chemat pe munte spre a primi indicatiile pentru ridicarea Cortului Sfant; aceasta pentru a se alinia modului in care Dumnezeu a creat lumea in 6 zile.

Trebuie subliniat ca sabatul apare inainte de darea legii pe Muntele Sinai, apoi ca poporul celebreaza sabatul inainte de Sinai si nu dupa. Prin urmare, sabatul nu este un apanaj al legamantului. Decalogul il presupune. Prima porunca este motivata istoric, pe cand porunca sabatului este motivata creational.

Denumirea de "semn" data sabatului in Ies. 31,13.17, apartinand redactorului si nu lui P, apare si in alta parte: Fac. 9:8-17 (referitor la curcubeu) si Fac. 17:9-14 (referitor la circumcidere). Curcubeul reprezenta semnul noii creatii de dupa potop, circumciderea reprezenta semnul epocii patriarhale, iar sabatul semnul epocii mozaice.

Prin respectarea sabatului se arata ca Iahve sfinteste Israelul. De aceea sabatul reprezinta un act marturisitor.

Dupa Is. 56:6-7; 66:23 sabatul poate fi respectat si de convertiti dintre neamuri, tocmai pentru ca tine de creatia lumii.

Sabatul in perioada intertestamentara

Despre iudeii din Elefantina (sec. V i.Hr.) se crede ca respectau sabatul, totusi unele documente par sa infirme acest lucru. N-ar fi insa o surpriza, pentru ca papirusurile descoperite acolo certifica derapaje de la Lege chiar in privinta esentei monoteiste a acesteia.

In Palestina respectarea sabatului s-a dezvoltat in doua directii. Pe de o parte, legea in sine a fost privita ca secundara in comparatie cu continutul ei: in acest sens rascoala macabeilor, confruntandu-se cu strategia ingenioasa a seleucizilor de a-i ataca tocmai de sabat, au adoptat o viziune mai larga, considerand ca se poate lupta de sabat, pentru ca viata proprie sa fie aparata (I Mac. 2:39-41; 9:34.43-44). Importanta acestei directii trebuie subliniata cu atat mai mult cu cat macabeii erau ei insisi preoti, iar din 152 i.Hr. chiar mari-preoti.

Pe de alta parte se ajunge, mai ales in cercurile care nu participau la politica, la o repliere fundamentalista pe respectarea legii. Cartea Jubileelor (scrisa de un fariseu intre 107-104 i.Hr.) reprezinta forma halahica veche, foarte riguroasa. Conform Jub. 2:17-22 sabatul a fost celebrat inca de la creatie in cer, fiind respectat de Dumnezeu si de ingeri; apoi Dumnezeu si-a ales un popor tocmai pentru a-i preda "semnul" sabatului.

Directia riguroasa s-a concretizat si in scrierile eseniene. Documentul de la Damasc trateaza foarte strict sabatul (10:14 - 11:18). Interesant ca nu era admisa folosirea unui strain pentru realizarea vreunei activitati interzise (11:2). Insa viata era considerata inferioara legii sabatice: era interzisa acordarea ajutorului animalelor care fatau sau scoaterea lor din groapa in care au cazut (11:13-14), dar mai mult sabatul avea prioritate chiar fata de viata umana: era interzis aducerea de medicamente (11:10), ajutarea unui om aflat in pericol de moarte: "Pe un om viu, cazut in apa sau altundeva, sa nu-l scoti cu o scara, funie sau cu alta unealta" (11.16-17).

Extrema tinerii sabatului la Dositei din Samaria: daca informatia lui Origen e corecta, adeptul trebuia sa ramana in aceeasi pozitie a corpului. S-a ajuns chiar la erezii iudeo-elenistico-gnostice: sabatistii din Cilicia care adorau pe dumnezeul sabatic "sau mai ales falasii etiopieni care adorau pe Sanbat (personificarea sabatului), fiul etern al lui Dumnezeu, care locuieste in cer, dar se pogoara de fiecare sabat pe pamant.

In Talmud, sabatul are un intreg tratat dedicat lui. Sunt definite 39 de lucrari principale interzise de sabat. Insa, spre diferenta de spiritul qumranit, viata are intaietate: "in ziua sarbatorii nu trebuie ca vitele sa fie ajutate sa fete, dar apoi pot fi ingrijite. O femeie poate fi ajutata sa nasca de sabat, i se poate chiar chema o moasa din alt loc. Se poate incalca sabatul pentru ea, incat sa fie legat buricul" (Misna, Sabbat 18:3). "Orice ameninta viata suspenda sabatul" (Misna, Yoma 8:4).

Se accentueaza insa tenta nationalista: sabatul este doar pentru evrei, iar un neevreu care respecta sabatul e vrednic de moarte.

Ulterior, in iudaism se insista si pe eshatologia sabatului. Astfel, se considera ca sabatul constituie o sesime din slava viitoare (Genesis Rabba [sec. 6 dHr.] 17).

Iisus Hristos si sabatul

Mantuitorul Hristos este confruntat cu legea sabatica pe doua planuri:
     1. Incalcarea prescriptiilor sabatice.
     2. Vindecarile de sabat.

In pericopa spicelor smulse de sabat, la Marc. 2:23-28 se vede disputa Bisericii primare cu iudaismul. Smulgerea spicelor nu era permisa, insa pentru Marcu sabatul isi pierde valabilitatea pentru crestini, pentru ca "Fiul Omului este domn si al sabatului" (Marc. 2:28).

Matei, dupa care Hristos accepta sabatul (cf. 24:20), argumenteaza aratand ca in fond incalcarea sabatului e permisa: preotii insisi profaneaza sabatul la Templu prin pregatirea jertfelor de atunci (Mat. 12:5; cf. Num. 28:9-10), fapt care poate fi pus in legatura cu superioritatea dragostei fata de jertfa (cf. 05. 6:6); in plus Hristos este mai mare decat Templul (Mat. 12:6), ceea ii ce confera lui Matei argumentul forte.

In ceea ce priveste vindecarile de sabat (Marc. 3:1-6), de care "iudeii" s-au scandalizat foarte mult (Ioan 5:16.18; 9:16), Mantuitorul Se exprima impotriva interpretarii eseniene, sustinuta probabil si de alti contemporani, care oprea salvarea vietii de sabat.

Totusi cred ca exista si o abordare pozitiva a sabatului de catre Mantuitorul. Hristos a murit vineri, incheindu-si activitatea dupa cum Dumnezeu la creatie si-a incheiat vineri (ziua a 6-a) lucrarea.

Odihna sabatica a insemnat pentru Hristos moartea fizica (o aparenta otiositas), dar dupa cum sabatul era legat indisolubil de cult, putem vorbi din aceasta perspectiva de o "lucrare cultica" tainica desfasurata de Hristos. Evangheliile pastreaza tacerea, insa in 1 Petr. 3:19 se spune ca Hristos a mers sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare (deci din seol). De remarcat ca se foloseste acelasi termen ca si in propovaduirea apostolica; ceea ce face Hristos in plus este extinderea kerygmei la nivelul intregii umanitati, nu numai a celei in viata (Marc. 16:15), ci si a celei defuncte.

Cred ca e o perspectiva foarte importanta aceasta sabatizare a lui Hristos in moarte.

Asemanarea este izbitoare daca tinem cont si de faptul ca apostolii foloseau chiar serviciul sabatic sinagogal pentru propovaduire (Fapt. 13:14.42.44; 17:2;62 18:4) sau alte ocazii sabatice (Fapt. 16:13). Propovaduirea sabatica se face si pentru ca de sabat erau cititi Moise, adica Legea (Fapt. 15:21), si profetii, ale caror profetii se implineau in Hristos (Fapt. 13:27).

De altfel, Hristos insusi a propovaduit de sabat in timpul activitatii publice (Marc. 1:21; 6:2; Luc. 4:31; 13:10). Mai mult, debutul sau profetic a inceput tot de sabat (Luc. 4:16), la fel ultima propovaduire: aratarea fata de ucenici dupa inviere (Ioan 20:19). Perioada sabatica a insotit si alte evenimente: de exemplu Mantuitorul S-a schimbat la Fata dupa sase zile de la prima vestire a patimilor (Marc. 9:2; Mat. 17:1).

Aceasta este reluata in Evr. 4:1-11. Autorul epistolei (scrisa intre anii 60-70) invoca trei momente care corespund intre ele:
     a. odihna lui Dumnezeu initiata la facerea lumii, spre care El ii cheama pe oameni (v. 3-4).
     b. odihna in Tara Fagaduintei spre care Iisus Navi (= Iosua) a incercat sa-i conduca pe israeliti, insa acestia, din cauza necredintei, au esuat (v. 5-6.8).
     c. odihna in care intra "astazi", in alta zi, poporul lui Dumnezeu (v. 7-9).

Termenul apare aici pentru prima data in literatura greaca, indicand intregul proces de intrare spre comuniunea cu Dumnezeu (cf. Evr. 11:16), inceput la botez (10:22) si care va fi implinit abia in eshaton.

Textul nu mentioneaza expres, dar se subintelege ca ultima mentionata este mijlocita de un alt Iisus, care insa si-a implinit menirea spre diferenta de inaintasul sau. Crestinii, doreste autorul epistolei sa arate, nu numai ca nu dispretuiesc sabatul, ci il implinesc in insasi menirea lui ultima.

Sabatizarea lui Hristos a adus sabatizarea oamenilor.

Sabat, generatii, milenarism

Matei incepe cu genealogia Mantuitorului (cap. 1), care prezinta o caracteristica interesanta. De la Avraam la Iisus sunt 6x7 generatii. Aceasta face ca Mesia sa se nasca la inceputul celei de-a saptea hebdomade.

De asemenea, structura Apocalipsei este formata din 7 hebdomade (parti formate din 7 elemente, cu exceptia celei de-a 6-a, care contine un singur element: infrangerea fiarei). Se poate deci observa cum inceputul si sfarsitul Noului Testament este structurat pe 7 hebdomade. Ideea hebdomadei a fost desigur preluata din cartea Daniel (cf. 9:24).

Inca din iudaism a inceput sa se dezvolte si conceptia varstei cosmice, de 7 mii de ani: 6.000 existenta propriu-zisa plus 1.000 intr-o stare de odihna. Ideea este atestata in Talmudul babilonian, in apocrifa lui Enoh. Ea apare, doar in ceea ce priveste cei 1.000 de ani de odihna, si in Apoc. 20:2-7, dar apoi complet in Epistola lui Barnaba (15:4).

Invatatul crestin Bardesanes (154-222), care s-a ocupat si cu astrologia, concepea la fel istoria lumii ca trebuind sa se consume in 6.000 de ani.

Iuliu Afrianul (sec. 3 dHr.) este primul autor crestin care intocmeste o istorie universala, numita Chronographia si scrisa in 222. Dupa aceasta, Hristos a inviat in anul 5.531 de la facerea lumii. Din fragmentele ramase nu putem sti care an a fost atribuit nasterii lui Hristos, dar putem presupune ca e vorba de 5.500.

Si Ipolit considera in Cronica sa ca pana in anul 234/235 (al 13-lea an al domniei lui Alexandru Sever) au trecut 5.738 de ani, iar in Comentariul la Daniel spune ca Hristos S-a nascut in anul 5.500 de la facerea lumii.

Si dupa aceasta conceptie, analog sistemului hebdomadelor, Hristos se naste tocmai la mijlocul mileniului al saselea.

Prin pozitionarea venirii lui Hristos in mijlocul celei de-a sasea perioade, crestinii credeau ca traiesc ultima parte a acesteia, ceea ce a determinat asteptarea iminenta a celei de-a doua veniri a Mantuitorului pentru inaugurarea ultimei perioade (sabatice).

Se pare ca defalcarea teologica a istoriei pe diferite ere de durata stabila este imprumutata din zoroastrism.

In orice caz, avem de-a face cu o meditatie simbolica asupra istoriei, modelata pe teologia sabatica, astfel incat ce de-a saptea perioada (fie hebdomada, fie mie de ani) sa corespunda cu odihna imparatiei lui Dumnezeu.

Excesul de literalism si apropierea de curente revolutionare precum montanismul au dus insa la dezavuarea acestei viziuni, cunoscuta ca hiliasm sau milenarism. Totusi nu trebuie pierduta esenta simbolica deosebit de importanta.

Pentru Philon din Alexandria numarul 6 nu reprezinta imperfectiunea sau diabolicul, ci limita creatului, lumea aceasta.

Numarul 7 reprezinta implinirea creatului prin transcederea sa, pentru ca numarul sa fie simbolul stabilitatii.

Sabatul si odihna lui Dumnezeu

Ca si in Noul Testament, in literatura crestina ulterioara s-a impletit respingerea sabatului cu valorificarea lui teologica.

Sf. Iustin Martirul vede in sabat o lege data dupa masura pacatoasa a Israelului, introdusa abia de Moise, dupa cum nici circumciderea n-a fost practicata inainte de Avraam; cu alte cuvinte, ambele fiind ulterioare, sunt si relative.

Dupa Epistola lui Barnaba, Dumnezeu insusi respinge sabatul: "Numi plac sambetele de acum". De asemenea Sf. Ignatie atesta incetarea respectarii sabatului in favoarea tinerii duminicii. In Comentariu la Ioan Origen tinde chiar sa identifice sabatul cu Vechiul Testament. La odihna de dupa sabat a lui Hristos, Acesta ii face partasi pe cei ce au devenit asemenea mortii Sale.

Totusi nu este vorba de respingerea sabatului din punctul de vedere al continutului teologic. Sa nu uitam ca Epistola lui Barnaba citeaza de fapt un text vechitestamentar (Is. 1:13). Or nu se poate considera ca profetii Vechiului Testament respingeau sabatul.

Ceea ce se inlatura este modalitatea pacatoasa a sabatizarii. De c aceea sabatizarea crestina primeste o importanta morala covarsitoare.

Sf. Iustin Martirul spune: "Legea cea noua voieste ca voi [iudeii] sa paziti de-a pururi sabatul, iar voi, nelucrand nimic o zi, socotiti ca sunteti piosi, neintelegand pentru ce vi s-a poruncit astfel. [.] Daca este cineva dintre voi sperjur sau hot, sa inceteze; daca este preacurvar, sa se pocaiasca, fiindca numai atunci el a pazit sabatele cele pline de desfatari si adevarate ale lui Dumnezeu". Origen spune ca Hristos a indeparat printre altele sabatul trupesc. Iar Pseudo-Ignatie indeamna: "sa nu sabazitam iudaic, bucurandu-ne de lene, caci se spune "cine nu munceste, nici sa nu manance" si iarasi "in sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea". Ci fiecare dintre noi sa sabatizam duhovniceste, bucurandu-ne de observarea legilor, si nu de relaxarea corpului, admirand creatia lui Dumnezeu, si nu hranindu-ne cu cele de pe o zi pe alta, nici band bauturi incalzite, nici mergand masurat, nici bucurandu-ne de dansuri si ritmuri lipsite de minte.

Ideea sabatului duhovnicesc este mult mai veche. Philo din Alexandria considera chiar ca Dumnezeu este singurul Care Se odihneste.

Aceasta valorificare duhovniceasca am intalnit-o si la Sf. Grigorie de Nazianz, care vorbea de un "sabatism al sufletelor" din ziua a opta si prima a veacului viitor sau la Sf. Ioan Gura de Aur.

Respingerea sabatului a avut si un important aspect cultic: comunitatea crestina s-a autoidentificat, celebrand duminica; insa nu trebuie uitat ca baza cultica a duminicii a fost una preluata din cultul sinagogal sabatic.

Celebrarea duminicii a inceput fara indoiala din epoca nou-testamentara. Fapt. 20:7 constituie o prima marturie a cultului crestin (frangerea painii) in zi de duminica, desi nu este inca dovada unui cult duminical indatinat. Colecta facuta in fiecare duminica, in I Cor. 16:2 deja ar putea indica obisnuita unui cult duminical, cadru in care cel mai probabil colectele de acest tip se desfasurau. In Col. 2:16 este mentionata criticarea crestinilor ca nu respecta sabatul (ca si alte sarbatori iudaice), ceea ce arata ca deja Biserica se departase de cultul kerygmatic al sabatului; autorul Colosenilor ii indeamna insa pe crestini sa nu se lase judecati pentru aceasta.

Sarbatoarea duminicala a crestinilor inseamna chiar o implinire a sabatizarii din Vechiul Testament, duminica fiind numita "ziua a opta", care fireste neexistand in calendarul sabatic, sugera prin denumirea sa tocmai implinirea prin depasirea timpului obisnuit.

Astfel in Epistola lui Barnaba, duminica este numita pentru prima data "ziua a opta", celebrata pentru ca atunci a inceput creatia si pentru ca in ea a inviat Hristos. Motivatia aceasta a serbarii duminicii se intalneste si la Sf. Iustin.

Barnaba insa mai spune in continuarea textului citat: "Nu-mi plac sambetele de acum, ci sambata aceea pe care am facut-o, in care dupa ce Ma voi fi odihnit de toate, voi face inceput zilei a opta, care este inceputul altei lumi". Apxn se poate traduce si prin "principiu". Sabatul de tip divin, caci Dumnezeu Se odihneste, devine principiul noii creatii. Sf. Iustin observa si el ca "ziua a opta avea o taina mai mare decat cea de-a saptea".

Origen spune ca invierea Mantuitorului in ziua de dupa sabat, adica (intr-a opta, este chip al vietii celei noi. Sabatul in sens duhovnicesc e dobandit de "cel drept care distruge lucrurile lumii, care il slaveste pe Dumnezeu, care se linisteste, care nu paraseste locul unde a stat - pe Hristos - nici foc nu aprinde nepacatuind cu nimic, nici sarcina nu ia. Orice pacat e o sarcina mai grea decat muntele. Alta descriere a sabatului ar fi «a fost lasat un sabat poporului lui Dumnezeu», o odihna sfanta. Caci cel care si-a facut toate lucrarile, e vrednic sa se impartaseasca de acel sabat, dedicandu-se numai contemplarii adevarului si intelepciunii".

Marele teolog alexandrin este si primul care introduce un nou concept, de origine platoniciana, in sabatizarea crestina: contemplatia. Origen spune ca "nu este scris in Scriptura" "Dumnezeu S-a odihnit", ci "S-a retras in contemplarea de Sine". Aceasta autocontemplare divina constituie baza pentru contemplarea lui Dumnezeu de catre om.

Mai tarziu se observa contopirea celor doua aspecte (contemplativ si moral). Sf. Athanasie va observa importanta sabatului nu in inactivitatea ca atare, ci in cunoasterea lui Dumnezeu, expiere a pacatelor si oprire de la ele. Un alt concept al sabatizarii crestine este aspectul hristologic, atestat tot la Origen. Eliberarea sclavului in anul al saptelea inseamna, ca si odihna de la lucrari din sabat, libertarea in har data prin Hristos. In baza acestei libertati, Origen vorbeste de cei ce ajung la "sabatizarea mintii in Hristos prin credinta, adica la odihna si oprirea de la pacate".

Expresiile sunt reluate cuvant cu cuvant de catre Sf. Chiril al Alexandriei. Interpretand episodul manei din pustie, el insista pe sabatizarea in inteles spiritual, ca odihna a mintii in Hristos.

Fer. Augustin exprima foarte poetic teologia sabatica intr-o rugaciune inclusa in Confesiuni: "Doamne, Dumnezeule, da-ne pace, caci pe toate ni le-ai dat, pacea linistii, pacea sabatului, pace fara de seara. In adevar, aceasta ordine prea frumoasa a lucrurilor foarte bune, dupa ce vor trece masurile lor, va zice ca, in adevar, in ele s-a facut dimineata si seara. Dar ziua a saptea este fara de seara si nu are apus, pentru ca ai sfintit-o ca sa ramana in vesnicie, pentru ca glasul Cartii tale sa ne vorbeasca mai inainte faptul ca tu, dupa lucrarile tale foarte bune, te-ai odihnit in a saptea zi, desi le-ai facut linistit, ca si noi dupa faptele noastre foarte bune, pentru ca tu ni le-ai dat, ne vom odihni in tine, in sabatul vietii vesnice.

Caci chiar si atunci tu te vei odihni in noi, asa cum lucrezi in noi, si acea odihna a ta va fi pentru noi asa cum sunt aceste lucrari ale tale pentru noi. Tu, insa, Doamne, mereu lucrezi si mereu te odihnesti si nu vezi pentru un timp si nici nu te odihnesti pentru un timp si totusi faci si vederile in timp, si timpurile insesi, si linistea dupa timp. Speram ca dupa ele [dupa faptele bune] ne vom odihni in marea ta sfintenie. Tu, insa, Bun care nu are nevoie de alt bun, esti mereu linistit, pentru ca linistea ta esti tu insuti".

Concluzie

Sabatul, in pofida repetabilitatii sale, nu are nimic in comun cu o viziune ciclica a istoriei. Este cel mult un eveniment repetabil, dar el il pune pe credincios in contact cu realitatea transcendenta a unui progres cosmic. Impartasirea de sabat asigura marturisirea cultica a faptului ca Dumnezeu este Creatorul lumii si Stapanul istoriei, dar si asteptarea implinirii unei odihne de care sa se bucure creatura. Sabatul nu poate fi in crestinism despartit de inviere, de aceea for a sa cultica este duminicala. Dar sabatizarea, ca realitate teologica, reflecta taina Treimii.

Fundamentat creational, sabatul trimite la Tatal, Facatorul tuturor celor vazute si nevazute (Crez 1). Fundamentat istoric trimite la Fiul, atat in Vechiul Testament (pentru ca mana oferita israelitilor in ritm sabatic este identificata cu Fiul - Ioan 6:31-58), cat si in Noul Testament pentru ca de sabat Si-a implinit lucrarea de propovaduire (atat celor vii cat si celor morti). Sabatul fundamentat eshatologic trimite la Duhul Sfant, pentru ca sabatizarea creatiei inseamna imparatia cereasca.

Voi indrazni sa merg chiar mai departe. Oare nu trebuie identificat sabatul, ca realitate necreata, asa cum am vazut din textele biblice (P), cu energia divina, si ea necreata? Iar daca Dumnezeu nu creeaza decat sabatic, nu este un motiv in plus pentru identificarea propusa, mai ales ca energia divina izvoraste din Dumnezeu si-L manifesta pe Acesta in exterior? Iar daca sabatizarea divina este daruirea energiei necreate, oare nu inseamna atunci sabatizarea creaturii impartasirea de harul necreat?

asist. drd. Alexandru Mihaila

.

30 August 2007

Vizualizari: 5474

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE