Sarbatorile postexilice ale evreilor

Sarbatorile postexilice ale evreilor Mareste imaginea.


Sarbatorile postexilice ale evreilor

 

In viata omenirii, un loc deosebit il ocupa zilele de praznuire, de sarbatoare si de bucurie. Toate popoarele au cunoscut zile consacrate exclusiv cultului divinitatii si alaturi de acestea, zile de serbare si comemorare a unor evenimente fericite sau extraordinare din viata lor, ca acelea ale biruintei asupra dusmanului cotropitor si a dobandirii libertatii, bunul cel mai dorit de om si mai demn de menirea lui, bunul de care omul isi leaga in mod di­rect toata fericirea vietii lui.

 

Si la poporul evreu, fiecare saptamana era sfintita prin repaosul sabbatului. Cea dintai zi a fiecarei luni era inchinata iui Dumnezeu prin rugaciuni si sacrificii particulare. Pastele, Cineizecimea, Ziua impacarii, Sarbatoarea corturilor, etc, erau tot atatea prilejuri de inaltare a sufle­tului catre Dumnezeu si de savarsire a faptelor bune.

 

Dar, pe langa acestea, evreii, intorcandu-se din exil, au introdus si alte sarbatori pentru a intipari bine in mintea urmasilor amintirea faptelor intamplate si a-i indemna la pastrarea bunurilor cucerite cu jert­fa vietii atator inaintasi. In acest sens se explica existenta Sarbatorilor: Purim sau a Sortilor, a Innoirii sau a Sfintirii templului (Hanucca), a zilei lui Nicanor, a Recuceririi Ierusalimului de catre Simon Macabeul etc.

 

1. Sarbatoarea Purim sau a Sortilor

 

Sarbatoarea Purim, cunoscuta si sub numele de Ziua lui Mardoheu a fost instituita in amintirea sca­parii evreilor de la nimicirea totala, decretata de catre Aman, demni­tar la curtea regelui Persiei, in anul al treilea al domniei lui Artaxerxe (Est, 9,36 ; 9,21 ; 3,7).

 

"Barbati mari si piosi s-au ridicat pentru organizarea vietii evre­ilor care s-au intors din robie in Pamantul Fagaduintei (anul 536 in. Hr.) ; dar, Domnul n-a parasit cu pronia Sa nici pe aceia care ramasesera   intre   hotarele   regatului   Persiei.   In   anul   nenorocirilor, mana Lui le ridica si acolo aparatori vrednici. Si aceasta se dovedeste stralucit prin istoria despre vestita Estir".

 

In timpul domniei regelui persan Artaxerxe Longimanul (486- 465 in. Hr.), cunoscut din Sfanta Scriptura si sub numele de Ahasveros (Est. 1,2-2), traia in Suza, capitala regatului persan, Mardoheu, un evreu ce se tragea din tribul lui Veniamin si era descendentul lui Kis. Bunicii si parintii lui renuntasera de a se mai intoarce in Palestina cand a sosit momentul eliberarii. Astfel, el urma sa-si duca restul vietii in patria pe care o adoptase.

 

Fiind fara copii, Mardoheu crestea pe orfana Hadasa (Estir) si aceasta, datorita frumusetii ei este luata de sotie de catre Artaxerxe. Regele o cinstea chiar mai mult decat pe toate celelalte sotii ale sale si pentru intelepciunea si sinceritatea ei "i-a pus pe cap coroana im­parateasca" (Est. 2,17). In vremea aceasta, evreii, care ramasesera mai departe in regatul persan, se bucurara de liniste. Dar lucrul acesta nu a tinut prea mult, caci la curte traia un oarecare Aman, amalekit, care, fiind pus mai presus de toti printii regatului (Est. 3,1), se folosi de puterea sa si de increderea ce i-o acorda regele, pentru apa­sarea trufasa a tuturor acelora care nu se prosternau cu supunere de rob inaintea sa. Pe langa toate acestea, Aman nutrea o invidie si o ura nestavilita fata de evreii, care vietuiau in capitala si mai ales fata de Mardoheu, care dobandise trecere la curtea lui Artaxerxe si care manifesta o indiferenta cand se gasea in prezenta demnitarului regal, refuzand sa-si plece chiar genunchiul, cum faceau ceilalti sluji­tori ai Curtii. Refuzul sau era, evident, bazat pe un motiv religios : acela ca era evreu si religia sa nu-i permitea un act de genul acesta.

 

Aceasta atitudine umplu pe Aman de ura. El lua hotararea sa piarda nu numai pe Mardoheu, ci si pe toti cei de un sange cu el. "Cu o singura lovitura el voia sa razbune atat ofensa sa personala, cat impreuna cu aceasta, sa satisfaca si ura ereditara a poporului sau fata de iudeii cei dispretuiti". Prin intrigi viclene la rege, impotriva evreilor ca si contra "unui popor deosebit intre popoare, care are legi deosebite de ale tuturor popoarelor si nu tine legile imparatului" (Est. 3,8) si astfel, necontenit a servit ca pricina a tot felul de tulburari si ras­coale, Aman indupleca pe rege pentru editarea unui decret, care sa prevada  nimicirea  lor  in  tot  regatul   (Est.  4,12-13).

 

La persi, inainte de inceperea unei actiuni, era foarte raspandit obiceiul   de  a   consulta   sortii.   Micul   obiect,   denumit   "pur"   le   era nelipsit pentru a cerceta soarta si norocul si a se incredinta asupra viitorului. Asa procedeaza si acum. "In luna intai, adica luna nisan,in al doisprezecelea an  al domniei imparatului  Ahasveros,  au aruncat purul, adica sortul inaintea lui Aman, pentru fiecare zi si pentru fiecare luna, pana in luna a douasprezecea, adica luna adar" (Est, 3,7). Sortul a aratat a treisprezecea zi din luna a douaspre­zecea, zi in care evreii urmau sa fie masacrati.

 

Odata hotarata ziua in care evreii trebuiau sa fie exterminati, Aman ia toate masurile ca edictul sa fie cunoscut in tot regatul. In a treisprezecea zi a lunii intai, el cheama toti scriitorii regesti, care au scris totul "cum a poruncit Aman, catre satrapii regatului si catre capetenia fiecarui tinut. si toate se scrisesera in numele imparatului Ahasveros si se intarira cu inelul domnesc" (Est. 3,12). Scrisorile au fost raspandite apoi in toate provinciile regatului "ca sa ucida, sa ni­miceasca si sa piarda pe toti evreii, tineri si batrani, prunci si femei, intr-o singura zi si anume in ziua a treisprezecea a lunii a douasprezecea, adica luna adar, iar averile lor sa le jefuiasca" (Est. 3, 13). Acest act plin de cruzime, caracterizeaza intru totul despotismul nemarginit al monarhilor orientali.

 

Veste trista se raspandi cu repeziciune in toate partile. Ea ajunse si la urechile lui Mardoheu si cum el era primul vizat, s-a intristat si rupandu-si hainele (Est. 4,1), a alergat spre palat pentru a vesti pe Estir, singura lor scapare. Estir afland de planul lui Aman, s-a intristat si cu lacrimi si post negru a cerut ajutor lui Iahve, pentru a-si intinde si de data aceasta mana Lui ocro­titoare. Tot poporul evreu, impreuna cu ea, a petrecut in post si rugaciune (Est. 4, 15-16). Estir a mers apoi la rege, aratand nete­meinicia cruzimii ce urma sa se savarseasca si lucrurile s-au schimbat in asa fel ca Aman este spanzurat din ordinul regelui chiar in spanzuratoarea pe care acesta o pregatise pentru Mardoheu, iar evreilor li s-a dat dreptul de a se apara.

 

Iosif Flaviu aminteste acest eveniment in cartea sa "Antichitatile iudaice". In amintirea salvarii evreilor de la pieire, Mardoheu, in intelegere cu Estir si aprobarea conationalilor, au stabilit ca zilele de 14 si 15 adar (Est. 9, 9) sa se praznuiasca in fiecare an prin ospete, "ca zilele in care capatasera odihna, scapand de vrajmasii lor; luna in care intristarea lor se prefacuse in bucurie si jalea lor in zi de sarbatoare" (Est. 9, 22)

 

De la cuvantul "pur" =  sort, sarbatoarea a luat numele de Purim si  ea  trebuia  praznuita din  neam  in  neam, "in fiecare familie, in fiecare tinut si in fiecare cetate. Si zilele acestea Purim nu trebuiau desfiintate niciodata din mijlocul iudeilor, nici sa se stearga aducerea aminte de ele printre urmasi." (Est. 9, 28). In anul intercalar, in care se adauga luna intermediara veadar, Purim se serba de doua ori, odata in luna adar (Purim cel mic) si a doua oara in luna veadar (Purim cel mare).

 

Ziua premergatoare sarbatorii, 13 adar, era o zi de post si poca­inta, in amintirea postului tinut de Estir si conationali (Est. 4, 16). Daca patrusprezece adar cadea intr-o zi de sabbat, postul din 13 adar se tinea in ziua a cincea a saptamanii, deoarece in ziua premergatoare sabbatului ei isi pregateau hrana. Tot in ziua a cincea se tinea pos­tul si atunci cand treisprezece adar cadea in zi de sabbat.

 

Nu se poate determina anul in care sarbatoarea Purim a fost praz­nuita prin adunari religioase in sinagoge. In ajunul sarbatorii se ci­teau, la sinagoga, doua pasaje din Geneza (32-34) si se trimeteau daruri celor lipsiti, mai ales daruri de mancari si bauturi, pentru ca toti sa se poata bucura in pace de zilele serbarii. (Est. 9,19).

 

Adevarata serbare incepea in 14 adar, cand evreii se adunau la sinagoga si citeau pasajul din Exod 17, 8-16, care povesteste victoria israelitilor asupra amalekitilor, presupunandu-se ca Aman ar fi avut ca stramos pe regele Amalekit Agag (I Reg. 15, 8 ; Estir 3, 1). Se con­tinua apoi lectura cartii Estir, lucru ce constituia de fapt centrul ser­barii. Rascolirea amintirilor in legatura cu faptele de vitejie ale stramosilor, prin lectura cartii, era un prilej pentru manifestatii de bucurie zgomotoasa, care nu conteneau pana la sfarsitul serbarii.

 

Cand se pronunta numele lui Aman in cursul lecturii, poporul adu­nat izbucnea in strigate pline de indignare : "Sa fie distrus numele lui". Copiii bateau din palme, loveau bancile si faceau un zgomot in­fernal, pornind unii contra altora cu bucati de lemne si piatra, pe care era scris numele lui Aman. Iar la pronuntarea numelui lui Mardoheu striga : "Binecuvantat sa fie numele lui". Lectura se in­cheia cu aclamatii tumultoase :  "Blestemat sa fie Aman ! Binecuvantat sa fie Mardoheu ! Blestemata sa fie Zares, sotia lui Aman ! Binecuvantata sa, fie Estir"! Evreii de mai tarziu au introdus si obiceiul de a arde un manechin ce inchipuia pe Aman.

 

Aceste manifestatii zgomotoase si pline de razvratire, introduse intr-o epoca in care sarbatoarea a luat un caracter din ce in ce mai profan, au fost probabil motivul pentru care s-a facut o redactare pre­scurtata a cartii Estir, in care nu mai apare numele lui Iahve si nu se prevede in aceste zile nici un serviciu liturgic si nici aducerea vre­unui sacrificiu.

 

Dupa adunarile religioase din sinagoge, incepeau ospetele cu mancari si bauturi din abundenta, cu zgomot si veselie. in ziua a doua, 15 adar, spre seara, barbatii schimbau vesmintele cu femeile si astfel mascati cutreierau strazile, incat orasul traia adevarate zile de carna­val. Aproape pe toate casele se puteau vedea inaltate spanzuratori care reprezentau pedeapsa lui Aman si la vederea lor multimea care umbla pe strazi striga : "Blestemat sa fie Aman ! Sa piara numele celor rai!"

 

Cu vremea, sarbatoarea Purim a capatat o importanta tot atat de mare ca si Pastile, incat, proverbial, evreii ziceau ca templul si profetii puteau dispare, dar niciodata Purim si nici Cartea Estir.

 

Dar nu toti teologii sunt de acord in ceea ce priveste originea sarbatorii in sensul aratat mai sus. Unii au crezut ca pot dovedi unele legaturi intre Purim si cateva obiceiuri in mare cinste la persi si ca sarbatoarea n-ar fi altceva decat o adoptare de catre evreii din Suza a sarbatorii Nauroz sau Anul Nou, pe care persii o tineau in martie, cand faceau daruri celor lipsiti si se ajutau reciproc. Rabinii s-au straduit s-o inlature, dar neizbutind, au scris cartea Estir pentru a imprima sarbatorii un caracter iudaic. Dar aceasta teza cade de la sine, deoarece, din punct de vedere etimologic, derivatia cuvantului Purim din Nauroz este imposibila. Si in ce priveste durata si eveni­mentul aniversat, cele doua sarbatori se deosebesc. Altii au identi­ficat sarbatoarea Purim cu Fordigan (Pordigan sau Farwardigan), sarbatoarea mortilor sau a umbrelor mortilor (farvar, fravuhri = pa­zitor, protector), pe care persii o tineau cu mult respect. Dar aceasta sarbatoare nu este atestata decat in secolul al Vl-lea (dupa Hristos) de catre bizantinul Menandru Protector, in singurul fragment, care ne-a ramas din "Istoria" sa. Aceasta sarbatoare se celebra iarna, pe cand Purim este praznuita primavara. Sarbatoarea mortilor nu putea fi in­sotita de manifestatii de veselie, caracteristica sarbatorii Purim.

 

Cuvantul "pur", dupa altii ar fi dedus de la cuvantul babilonian "puhru" (adunare) si sarbatoarea Purim ar fi aceeasi cu sarbatoarea babiloniana Zag-Mug = Anul Nou (care era si sarbatoarea principala a zeului Marduc si care se tinea in prima zi a lunii nisan). Sarba­toarea babiloniana tinea mai multe zile si in cadrul ei se organizau ospete la care participa tot poporul. Zeii, sub conducerea lui Marduc, hotarau destinul noului an.

 

Cei ce admit originea babiloniana a sarbatorii Purim, considera ca istorisirea cartii Estir, ca si numele eroilor ei, au fost luate din mitologia caldeiana. Mardoheu ar corespunde zeului babilonian Marduc ; Estir - zeitei caldeene Istar ; Aman - zeului elamit Human, Uman.

 

Dovezi serioase inlatura insa aceasta ipoteza : a) in primul rand, sarbatoarea Anului Nou, Zag-Mug, care se serba in nisan, prima luna a anului, nu putea fi transferata in adar, ultima luna a anului, b) Ceea ce caracterizeaza sarbatoarea noului an, erau sacrificiile si ofrandele religioase, incat nu ne putem inchipui cum ea s-ar fi transformat intr-un adevarat carnaval, c) Zag-Mugu-ul avea loc in primele zece zile ale lunii si nu in 14 si 15 ca Purim. d) Nici identificarea perso­najelor cartii Estir cu zeii caldeeni nu este intemeiata. Nu Mardoheu hotarase soarta poporului evreu, ci Aman si deci, mai degraba el ar putea fi identificat cu Marduc, care hotara in acele zile soarta noului an. Sarbatoarea Zag-Mug nu are nici o legatura cu zeita Istar, pe cand in cazul sarbatorii Purim,  Estir joaca rolul prim.

 

Cercetatorul Reuss este de parere ca sarbatoarea descrisa in cartea Estir ar fi inlocuit cu vremea sarbatoarea lui Nicanor, care cadea in 13 adar si care se celebra la Ierusalim in 14 adar. Cartea Estir n-ar fi decat o fictiune. Evenimentele pe care le povesteste auto­rul i-ar fi fost inspirate de suferintele indurate de evrei in per­secutiile siriene si de victoria obtinuta asupra lui Nicanor in 13 adar (161 in. Hr.). Aceasta este o presupunere pur si simplu arbitrara, deoarece cartea intai si a doua a Macabeilor, precum si Iosif Flaviu arata ca la Ierusalim, sarbatoarea lui Nicanor se tinea numai in 13 adar.

 

S-au cautat asemanari si intre primele capitole ale cartii Estir si romanul "O mie si una de nopti". Regele daduse mortii pe prima sa sotie si soarta ei o urmau zilnic alte sotii, pana cand frumoasa Seherazada  indupleca  pe  rege,  mantuind prin  aceasta pe  celelalte fecioare ale neamului ei, care trebuiau sa devina sotiile regelui. Tot asa Estir urmeaza unei sotii repudiate de rege si ea ar fi exercitat oarecum o influenta asupra lui Ahasveros. Dar specialisti ca Brocklemann nu admit aceasta parere, deoarece povestirea "O mie si una de nopti" este de o data cu mult mai recenta decat cartea Estir, asa ca lucrurile s-ar fi putut intampla numai invers, in ce priveste imprumutul.

 

Concluzia poate fi, deci urmatoarea : Sarbatoarea Purim a fost instituita pentru a pastra memoria unui eveniment national, acela al scaparii poporului evreu de la nimicirea totala decretata de Aman, dem­nitar de frunte al curtii persane. "Cartea a doua a Macabeilor (15, 37) atesta ca ea se celebra in Iudeea, in timpul lui Nicanor, catre anul 160 (in. Hr.). Aceasta marturie o aduce si Iosif Flaviu (Ant. iud. XI, VI, 13) pentru veacul intai al erei noastre. Nu se poate da nici o alta explicatie serioasa originei acestei sarbatori, in afara de aceea pe care o da si textul sacru". Ea se deosebeste atat in ce priveste timpul, cat si cultul de celelalte sarbatori ale persilor. In documentele istorice ale evreilor nu se afla nici cea mai mica aluzie la posibilitatea unei eventuale transformari sau adoptari a vreunei sarbatori straine.

 

II.    Sarbatoarea Sfintirii Templului sau Innoirilor

 

Sarbatoarea   Sfintirii  templului   (Hanucca -  innoirile, a fost instituita in anul 164, in amintirea curatirii si sfintirii templului dupa profanarea facuta de Antioh IV Epifanes, rege al Siriei.  (I Macab. 4, 52-59 ; II Macab. 2, 20 ;  10, 1-8).

 

Regii sirieni, sub stapanirea carora ajunge si Palestina, incepand cu anul 203 in. Hr. (in urma ciocnirilor dintre Lagizi si Seleucizi), au avut o atitudine cu totul ostila fata de evreii credinciosi Legii, care se opuneau planurilor lor de jefuire. Se remarca in aceasta privinta Antioh IV Epifanes, fiul lui Antioh cel Mare (223-187), care reusise sa puna mana pe tronul tatalui sau prin viclesug si indrazneala si care "se hotari sa nimiceasca de tot religia lui Iahve si in locul ei sa instau­reze paganismul grecesc". Daca Iulian Apostatul se deosebea de el prin iubirea unei vieti simple, amandoi aveau comun un zel fanatic pentru elenism.

 

Starea de dezbinare si de neintelegere care domnea in Palestina, a fost binevenita pentru intrigantul Antioh. Inca din primele zile ale domniei sale, Antioh IV Epifanes inlatura pe arhiereul Iason si vinde arhieria lui Menelau, reprezentantul partidului elenist. Acest lucru a dus nemultumire in Ierusalim, si printre evreii din celelalte cetati ale Palestinei. Deci, nu e de mirare faptul ca, atunci cand soseste la Ieru­salim stirea ca Antioh ar fi cazut in campania ce o intreprinsese con­tra Egiptului, in anul 170, poporul se alatura lui Iason si porneste spre Ierusalim pentru a-l inlatura pe Menelau, cumparatorul arhieriei.

 

Dar Antioh nu cazuse, ci, fortat de imprejurari, renunta la campanie si cu sufletul plin de manie, se intoarce spre Antiphia. In drum afla de nelinistea si ciocnirea de la Ierusalim si gaseste prilej de a-si varsa tot potopul de manie al nereusitei sale.

 

Prin viclenie, prefacandu-se iubitor de pace, intra in Ierusalim si pune stapanire pe oras. Incepe apoi un macel sangeros, "omorand tineri si batrani, barbati si femei si feciorii au pierit si fecioarele si pruncii s-au junghiat. Si nemdestulandu-se cu aceasta, a indraznit a intra in casa Domnului, cea decat tot pamantul mai sfanta, avand povatuitor pe Menelau, cel ce si legilor si patriei s-a facut vanzator. Si cu maini nelegiuite a luat sfintele vase" (II Macab. 5, 12-16), "sfesnicele de aur, altarul din aur, masa si vasele umplute cu tamaie. Nici macar perdelele nu le-a lasat acolo. A golit si tezaurul templului si n-a lasat nimic de pret in acel loc, decat pentru evrei o tristete adanca".

 

Mana aspra a lui Antioh au trebuit s-o simta evreii si dupa in­toarcerea, tot fara izbanda, din a doua incursiune facuta contra Egip­tului (in anul 167 in. Hr.). De data aceasta, regele sirian se indrepta contra Ierusalimului, in zi de sabbat, convins fiind ca evreii, potrivit Legii, nu se vor impotrivi. Din templu nu mai era nimic de jefuit. Asa ca soldatii se aruncara cu furie asupra locuitorilor, jefuind casele. Macelul a fost crunt si de data aceasta. Antioh a dat porunca ca toti evreii "sa se stramute de la legile lor parintesti si sa nu se ocarmuiasca cu legile lui Dumnezeu" (II Macab. 6, 1) si de acum sa aduca jertfe numai zeilor elini.

 

Pentru a supraveghea orice miscare ce ar fi avut loc in Ierusa­lim, Antioh construieste o citadela, un turn, in partea mai inalta a cetatii. Peste tot a ridicat altare si statui ale zeitatilor pagane si porurci ca evreii "sa aduca jertfa carne de porc si vite necurate, sa-si lase pe fiii lor necircumcisi si sa pangareasca sufletul lor cu toata necuratia, ca sa uite Legea si sa schimbe toate indreptarile. Iar cel care nu va face dupa cuvantul regelui, sa moara" (I Macab. I, 50-52). In felul acesta, evreii au fost impinsi prin violenta la apostazie. Inima lor a fost adanc jignita si pietatea lor brutal lovita.

 

A fost introdusa ca obligatorie serbarea zilei de nastere a regelui, dupa uzul imprumutat se pare din sanctuarele Egiptului, iar in locul ramurilor traditionale, pe care le purtau la Sarbatoarea Corturilor, ei erau obligati sa-si puna pe cap coroane de edera, obicei paganesc prac­ticat la sarbatorile Iui Baehus.

 

Profanarea a ajuns la culme, cand in ziua de 15 kislev, a anului 168, templul din Ierusalim a fost inchinat lui Zeus Olimpianul. A fost ridi­cata pe altar statuia lui Zeus si primul sacrificiu a fost oferit la 10 zile dupa aceasta, la 25 kislev. Cu sangele porcului jertfit a fost stropit jertfelnicul,   iar   carnea  fiarta  impreuna  cu  file  de  Thora, a fost data credinciosilor sa o manance. Sulul Thorei a fost ars, iar evreii obligati sa se prosterne in fata statuii lui Zeus, aceasta "uraciune a pustiirii". Curtea templului a fost umpluta de curtezane desfranate si paganii nu s-au rusinat sa savarseasca si cele mai nelegiuite fapte de desfrau (II Macab. 6, 4-5). Templul de pe Garizim a avut aceeasi soarta. Si in celelalte cetati ale Iudeii au fost zidite capisti, iar inaintea usilor caselor si pe strazi se tamaia in cinstea zeilor. (I Macab. 1, 57-58). Sabbatul a fost profanat; acei care se incapatanau a-l respecta riscau sa fie arsi de vii. Cartea a doua a Macabeilor (6, 11) consemneaza chiar faptul ca unii, refugiindu-se in pesteri pentru a serba ziua Domnului, au fost descoperiti si li s-a dat foc.

 

Dar sfarsitul prigonitorilor era aproape si acest sfarsit l-a prega­tit familia distinsa a Asmoneilor. Razbunarea o porneste Matatia. Matatia era preot, avea locuinta statornica in Ierusalim, dar din cauza pri­gonitorilor se retrasese la Modin, orasel situat la 20 km nord de Ierusalim. A simtit ca nimeni altul durerea destramarii neamului sau si a jefuirii tarii sale. Si-a dat insa seama de situatia momentului. De aceea, a incurajat pe fiii sai si s-a aruncat insusi in lupta. Impresio­nante sunt cuvintele pe care le rosteste in fata unui trimis al inrobi­torului, care-i cerea sa jertfeasca : "Chiar daca toate neamurile din cuprinsul stapanirii regelui vor asculta de el si de poruncile lui si se vor departa fiecare de la inchinarea parintilor lor, totusi eu si feciorii si fratii mei vom umbla intru asezamantul legii parintilor nostri si de cuvintele regelui nu vom asculta, ca sa nesocotim slujba noastra" (I Macab. 2, 19-22). El rastoarna apoi jertfelnicul idolesc si striga plin de indignare impotriva inrobitorilor : "Tot cel care are ravna Legii si tine de legamant, sa vina dupa mine" (I Macab. 1, 27). Era anul 167 in. Hr. Un mare numar de patrioti se adunara in jurul Maca­beilor si cu totii se retrag in muntii Efraim.

 

Sfarsitul lui Matatia il aduce anul 166, dar el n-a lasat poporul rasculat fara conducator, caci fiul sau Iuda nu era mai putin inflacarat decat tatal sau. Iuda era un razboinic din al carui suflet izvora o pu­tere nevazuta, care umplea pe toti cu nepasarea de moarte si setea de biruinta. Datorita vitejiei sale a fost numit Macabeul (ceea ce in evreieste inseamna ciocan) si dupa el si ceilalti membri ai familiei au fost numiti Macabei.

 

Cateva atacuri nereusite impotriva lui Iuda, il fac pe Antioh sa-si piarda cumpatul si sa se arunce cu disperare in lupta. Dar batalia definitiva se apropia si o data sosita, prin iscusinta lui Iuda si vitejia detasamentului sau, cununa biruintei este de partea evreilor. Sosi timpul eliberarii Ierusalimului si vremea alungarii "uraciunii pustiirii" ce se incuibase acolo. Era in ziua a treia a lunii kislev, anul 165. Ceta­tea sfanta era intr-o stare jalnica, "locul sfant pustiit, jertfelnicul pangarit si portile arse. In curti erau rasarite tufe.,  iar camarile erau surpate"   (I Macab. 4, 38).

 

Prima grija a eliberatorilor a fost sa inlature toate necuratiile din locul sfant. Jertfelnicul a fost inlaturat si s-a zidit unul nou. S-au re­facut portile si s-au asezat vase noi, sfesnicul de aur, altarul tamaierii si masa aurita pentru painile punerii inainte (I Macab. 4, 58-49). Dupa trei saptamani pregatirile au fost terminate, iar in ziua de 25 kislev (decembrie, anul 164 in. Hr.) s-a savarsit sfintirea solemna a templului, insotita de aducerea de jertfe si rugaciuni de multumire (I Macab. 4, 52-53). Ceremoniile au continuat timp de 8 zile, ca in vremea sfintirii templului lui Solomon. "Si s-a facut bucurie mare intru po­por si s-a sters ocara neamurilor si au randuit Iuda si fratii lui si toata adunarea lui Israel ca sa tina zilele innoirii jertfelnicului din an in an in opt zile, de la 25 ale lunii kislev, cu veselie si cu bucurie" (I Macab. 4, 58-59).

Astfel s-a instituit sarbatoarea innoirii sau a Sfintirii templului.

 

In timpul praznuirii, credinciosii purtau ramuri verzi in semn de bucurie. In case se aprindeau lumanari, iar portile de intrare se lumi­nau cu lampi in numar crescand : o lampa in prima zi, doua lampi in a doua zi etc, de unde si numele de "Sarbatoarea luminilor" pe care i-o da Iosif Flaviu. La templu se cantau imne si se aduceau olocauste, sacrificii de multumire si de lauda. Sarbatoarea nu era legata de un anumit loc al cultului mozaic, Ierusalimul, cum erau Pastile, Cincizecimea, Sarbatoarea Corturilor, ci se putea tine peste tot.

 

Sf. Evanghelist Ioan aminteste de Sarbatoarea innoirii la care participase si Mantuitorul : "In Ierusalim se praznuia atunci Sarbatoarea innoirii templului. Era iarna, Iisus se plimba prin templu, pe sub pridvorul lui Solomon" (Ioan 10, 22-23).

 

Unii exegeti, printre care si Calmet, cred ca aceasta sarbatoare, despre care vorbeste sf. Ioan ar fi sarbatoarea Consacrarii templului lui Irod, care se celebra cu mare pompa in ziua aniversarii incoronarii acestui rege. Altii vad in Hanucca adoptarea sarbatorii pagane a solstitiului de iarna. Dar cea mai mare parte a interpretilor si evreii insisi nu vad in ea nimic altceva decat comemorarea unui eve­niment national. Astfel o prezinta si Iosif Flaviu in "Antichitatile Iudaice".

 

III. Sarbatoarea lui Nicanor

 

Este instituita in amintirea invingerii generalului sirian Nicanor, in anul 160, de catre Iuda Macabeul. (I Macab. 7, 40). Se praznuia in 13 adar.

 

Moartea lui Antioh IV Epifanes in anul 164 i. Hr., nu a adus cu sine schimbari mari in situatia evreilor in Palestina. Certurile din­tre cele doua partide: al elenistilor, in frunte cu arhiereul Menelau si cel national, in frunte cu fratii Macabei, continua si se accentueaza mai mult cand se iveste un nou pretendent la arhierie, preotul Ioachim sau Alchim, apartinand elenistilor. Acesta este trimis si sustinut la Ierusalim de catre Demetrius, care ocupase tronul sirian, prin samavol­nicie,  in anul 162 i.Hr.

 

Pentru a aplana situatia, este trimis in Palestina Nicanor, cape­tenie militara in armata lui Demetrius. Singurul gand al acestuia era de a-l lua pe Iuda in robie si prin aceasta de a termina definitiv cu evreii. In acest scop a si pornit o armata spre muntii Efraim (I Macab. 7, 27). Prima ciocnire intre Iuda si Nicanor are loc la 13 adar, anul 160, langa Adasa. Chiar de la inceputul bataliei, Nicanor isi pierdu viata, iar ostirea sa se retrase in fuga. Poporul din cateva sate se alatura invingatorilor si urmareste pe inrobitori. Victoria a fost pentru toti un prilej de mare bucurie si au hotarat ca ziua de 13 adar sa de­vina pentru totdeauna zi de serbare si de rugaciune, asemenea zilei sfintirii templului (I Macab. 7, 48-49). Dar ziua de 13 adar fiind zi de post in amintirea incercarilor grele la care au fost supusi evreii pe vremea vestitei Estir, ei se abtineau de la manifestatii zgomotoase si de la imbuibare. Urmau cele doua zile ale sarbatorii Purim (14 si 15 adar), cand evreii se veseleau si pentru amintirea infrangerii lui Nicanor.

 

Intr-o noua ciocnire cu un alt trimis al lui Demetrius, Iuda Ma­cabeul cazu vitejeste cu sabia in mana. "Dar lupta de multi ani a Macabeilor nu se putea sa ramana zadarnica. Ea scoase poporul din amor­tirea lui si-l incuraja. Sangele mucenicilor iesiti dintr-insul vindeca ranele sale. Eroica abnegatie, exemplele de uimitoare rabdare, mani­festate in timpul razboaielor macabeice prin mucenici gloriosi, au deve­nit mostenirea istorica a poporului si de acum serveau de modele pen­tru dansul in viata si activitatea viitoare."

 

Poporul a aniversat totdeauna biruinta lui Iuda Macabeul impo­triva lui Nicanor, vazand in aceasta biruinta, mana lui Dumnezeu care pedepseste pe cei ce umbla cu nedreptate.

 

 

IV. Sarbatoarea recuceririi Ierusalimului  de catre Simon macabeul

 

Este instituita in anul 142 i.Hr., in amintirea recuceririi cetatii sfinte (I Macab. 13, 49-54).

Ionatan, urmasul lui Iuda Macabeul, este asasinat in anul 143 ina­inte de Hristos. Traditia de lupta este continuata de arhiereul Simon, fratele mai in varsta al lui Ionatan, om energic si priceput. El recu­cereste Gaza si alunga de acolo pe sirieni (II Macab. 13, 48), iar in ziua de 23 ijar, anul 142, el intra in Ierusalim "cu laude si cu stalpari, cu harfe si chimvale, cu alaute si cu cantari, ca s-au zdrobit vrajmasii mai mari din Israel" (I Macab. 13, 51). Garnizoana siriana din Ieru­salim, asezata in fortareata Akra, de mai bine de 20 de ani, este obli­gata sa capituleze. Evreii erau din nou stapani pe Ierusalim.

 

S-a hotarat apoi ca ziua de 23 ijar sa fie praznuita ca zi a victo­riei, zi in care "s-a intarit muntele casei Domnului" (I Macab. 13, 53). Pentru urmasi, ea trezea amintiri pioase legate de numele lui Simon Macabeul si a tuturor inaintasilor care s-au jertfit pentru libertate.

 

V.   Sarbatoarea  aducerii   lemnelor

 

Instituirea sarbatorii Aducerii lemnelor este strans legata de "pecetluirea reinnoirii legamantului", cand evreii, dupa intoarcerea din robie, sub conducerea lui Neemia, s-au jurat lui Iahve de a respecta intru totul poruncile Legii, care fusesera neglijate pana acum din cauza stramtorarilor la care au fost supusi printre straini. Sunt determinate cu aceasta ocazie o serie de randuieli cu privire la cult si in general la viata comuna, si intre acestea e accentuata datoria de a aduce lemne la templu, pentru intretinerea focului pe altarul de sacrificii, dupa cum este scris in lege (Lev. 6, 12). "Apoi au tras la sorti preotii, levitii si poporul, dupa casele noastre parintesti, ca sa se stie cine si cand trebuie sa aduca in fiecare an, la anumita vreme lemne in casa Dumnezeului nostru". (Neemia 10, 34).

 

Dupa Iosif Flaviu ziua de serbare era 14 ab (luna a saptea), dar in Talmud (M. Megilla 1, 3) sunt pomenite noua zile in care se-aduceau lemne pentru intretinerea focului pe altarul olocaustelor.

 

VI. Bucuria Legii

 

Bucuria Legii  (Simchat hattora = se serba la 23 tisri), ultima  zi a  Sarbatorii  Corturilor,  cand se  citea la templu cea din urma parasa, sau sectiune din lege. Rabinii, soco­tind aceasta zi ca un hotar in viata cultica de la templu, au hotarat ca ea sa fie serbata cu veselie si sa se aduca multumiri lui Iahve pentru grija si binefacerile revarsate asupra poporului cu care inche­iase Legamant vesnic.

 

Sabatul urmator, cand se incepea din nou citirea Pentateuhului, era numit "sabbat beresit".

Din cele aratate mai sus, putem constata ca sarbatorile introduse dupa exil isi au locul bine stabilit in cadrul cultului. De ele sunt legate amintirile unor evenimente, fapte si persoane pe care istoria evreilor le-a consemnat cu litere mari. Mardoheu, vestita Estir, Matatia, Iuda Macabeul si Simon Macabeul au ramas eroii cei mai populari si mai iubiti. Daruirea lor dezinteresata si faptele de vitejie pe care le-au savarsit pentru dezrobirea conationalilor, au ramas o mostenire scumpa pentru urmasi si un exemplu demn de urmat.

 

De aceea zilele de sarbatoare in care se face pomenirea lor, sunt serbate de catre tot poporul cu multa evlavie, alaturi de Pasti si Cincizecime, cele mai mari sarbatori, legate si ele tot de evenimente extraordinare din viata neamului evreu.

 

Pr. Prof. Dumitru  Abrudan

 

 

 

.

22 Ianuarie 2007

Vizualizari: 3060

Voteaza:

Sarbatorile postexilice ale evreilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE