Slujire si preotie in Biserica


Slujire si preotie in Biserica

Demnitatea slujirii preotesti

Legatura fireasca, naturala dintre slujire si preotie, asa cum este aratata in cuvantul revelat al Sfintei Scripturi, este importanta pentru intelegerea corecta a rolului mantuitor al Bisericii, Trupul lui Hristos. De-a lungul timpurilor, mai vechi si mai noi, legatura aceasta a fost uneori gresit inteleasa sau interpretata, dupa diverse iscodiri ale mintii veacurilor trecatoare. Fara a numi aceste interpretari gresite, cred ca se poate spune, pe temelia faptelor istorice, ca voia intemeietorului Bisericii a fost uneori asa de mult intunecata, incat lumina mantuirii a stralucit numai datorita faptului ca Dumnezeu este credincios promisiunii, este drept si este milostiv. Caci asa spune Dumnezeu prin gura psalmistului: "Nici nu voi rupe legamantul Meu si cele ce ies din buzele Mele nu le voi schimba" (Psalm 88, 34).

In Sfanta Scriptura realitatea slujirii este exprimata prin termeni diversi, dar aproape sinonimi.

a. Inchinare: termenul are continut liturgic prin excelenta. In traditia noastra crestina numai Dumnezeu este vrednic de inchinare, caci El este valoarea suprema. De aceea inchinarea sugereaza ideea de transcendenta si intentia celui ce se inchina de a se apropia si chiar de a se uni cu cel transcendent, adica cu Dumnezeu. "Duh este Dumnezeu - spune Mantuitorul Hristos in convorbirea cu samarineanca - si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si adevar" (Ioan 4, 24). In rugaciunea domneasca insusi Mantuitorul ne-a invatat cum sa ne inchinam lui Dumnezeu (Matei 6, 9-13). Dreptul Simeon, primind in brate pe pruncul Iisus la templu, aduce multumire lui Dumnezeu cu o rugaciune in care mesajul inchinarii este foarte clar exprimat, si care face parte acum din traditia liturgica a Bisericii noastre: "Acum, slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau in pace..." (Luca 2, 29-32).

b. Ascultarea este supunerea fiintei tale vointei altei persoane. In Biserica crestina aceasta inseamna indeplinirea vointei si poruncilor lui Dumnezeu.

Potrivit traditiei iudaice, preluata de Noul Testament, ascultarea vine din simtul auzului, dar si din autoritatea celui ce ti se adreseaza prin cuvant, adica Dumnezeu. "Urechi au si nu vor auzi" (Psalm 113, 14). Acesta este intelesul cuvintelor Mantuitorului: "cel ce are urechi de auzit sa auda" (Matei 11,15).

c. Slujirea este orice activitate desfasurata in favoarea altuia. In Noul Testament, aceasta inseamna: slujirea liturgica la altar, alte acte religioase sau de pietate crestina, slujirea filantropica, slujirea in sens social, lumesc, munca manuala, slujire militara. Slujirea este termenul cu un cuprins bogat, divers, si care exprima cel mai bine vointa Mantuitorului in legatura cu tipul de relatii care trebuie sa existe intre membrii Bisericii, in calatoria lor catre imparatia lui Dumnezeu. Slujirea este ceea ce contribuie la omogenizarea relatiei ecleziale, si cea care determina si legitimeaza aceasta relatie ecleziala. Relatia ecleziala se naste in Biserica, adica in Hristos si in Duhul, caci Biserica este Trupul lui Hristos si locasul harului Duhului Sfant, dar nu se sfarseste in Biserica, inteleasa in sens institutional sau ca localizare: "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3, 34). Slujirea se extinde prin Biserica, si ca o consecinta a ei, dincolo de Biserica, in biserica cea mare a creatiei lui Dumnezeu: "Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi ?" (Psalm 138, 7). De aceea slujirea este vocatia crestina a creatiei lui Dumnezeu.

Valorile sociale si spirituale vechi erau determinate de relatia superior-inferior, exprimata prin: "cel mai mare", "intaiul", "capetenie" (Luca 22, 26). Toate acestea sunt inlocuite de Mantuitorul Hristos cu "cel ce slujeste". Slujirea, dupa modelul secular al timpului implica un model de relatie umana bazata pe conditia amintita, de superior-inferior (Romani 13, 4). Mantuitorul schimba radical aceasta relatie. Slujirea devine acum privilegiu, nu povara sau corvoada, privilegiul de a ajuta pe altul sa auda si sa raspunda la cuvantul adevarului divin in viata sacramentala a Bisericii. Slujirea este daruirea fiintei tale lui Dumnezeu si Evangheliei Lui, si in linie orizontala, semenului tau.

Aceasta a insemnat pentru acele vremuri un fel de revolutie, revolutia Mantuitorului Hristos. Sigur, nu o revolutie sociala, caci Mantuitorul Hristos spune clar: "Imparatia Mea nu este din lumea aceasta" (Ioan 18, 36). Cel ce slujeste devine slujitor, rob al lui Hristos. Robia pentru Hristos nu are nici o asemanare cu robia sau sclavia ca si conditie sociala. Robia pentru Hristos este bucurie in Duh si prin har, caci bucuria este "roada Duhului" impotriva careia "nu este lege", adica lege umana, sociala, ci numai legea Duhului (Galateni 5, 22-23). De aceea, Noul Testament, cuvintele har si bucurie au aceiasi radacina etimologica. Robia pentru Hristos nu este ocara. Robia sociala este agoniseala vremelnica, trecatoare. Robia pentru Hristos este agoniseala vesnica, intru bucurie, in bucuria izvorata din harul Duhului Sfant. Caci cine are harul Duhului Sfant are bucurie, bucurie mantuitoare.

Stapanitorii sau Intaistatatorii in Biserica lui Hristos sunt cei care prisosesc in bucuria harului sfintitor, nu cei ce prisosesc in nobletea sangelui, in multimea bogatiei pieritoare sau in demnitatea rangului social. De aceea Mantuitorul Hristos condamna pe stapanitorii lumii, ca tip de relatie aplicata in Biserica Sa: "Nu tot asa va fi intre voi, ci care intre voi va vrea sa fie mare sa fie slujitorul vostru" (Matei 20, 26). Crestinul este membru al unei imparatii care nu este din aceasta lume, dar care este pregustata in aceasta lume, si aceasta este foarte important. De aceea stapanirea de tip socio-politic are importanta ei in aceasta lume, si Mantuitorul Hristos o respecta, caci de aceea indeamna sa dam dajdie (Matei 22, 21). Dajdia sau impozitul este semnul servitutii sociale. De aceea Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa ne supunem stapanirilor "ca nu in zadar poarta sabie" (Romani 13, 4). Adica de frica pedepsei, caci "frica are cu sine pedeapsa" (I Ioan 4,18), cu toate ca apostolul Pavel indulceste apoi asprimea poruncii cu paleativul constiintei: intrucat orice stapanire este de la Dumnezeu, si "ea este slujitoare a lui Dumnezeu".

Mantuitorul Hristos interzice cu desavarsire folosirea fortei fizice in Imparatia Sa. Apostolul Petru taie urechea lui Malhus cu sabia (Ioan 18, 21). Mantuitorul Hristos il condamna si ii iarta greseala caci ii vindeca urechea (Luca 22, 51 ). "Daca Imparatia Mea ar fi din lumea aceasta slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum Imparatia Mea nu este de aici" (Ioan 18, 36). Robul, slujitorul lui Hristos lupta o alta lupta, cu o alta arma, cu arma cea duhovniceasca, "Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui" (Efeseni 6, 12). Robia sociala, in alte cuvinte si aplicat la vremurile noastre, orice conditie sociala nu este un impediment pentru slujirea lui Dumnezeu, pentru libertatea spirituala: "Caci robul care a fost chemat in Domnul este un liberat al Domnului. Tot asa cel chemat liber este rob al lui Hristos" (I Corinteni 7, 22). Robia pentru Hristos este libertate in Duh.

Mesajul Mantuitorului si al Sfantului Apostol Pavel este clar: cele doua cetati, a lui Dumnezeu si a omului, nu trebuie antagonizate, caci acest tip de dualism este pacatos, din cauza ca el este impotriva creatiei ca opera a lui Dumnezeu. Dar in acelasi timp, ele nu trebuie confundate, caci tipologia slujirii umane de nuanta si provenienta socio-politica, aplicata la Imparatia lui Dumnezeu este impotriva vointei Mantuitorului Hristos. Dumnezeu si Cezarul nu pot fi confundati cand este vorba de slujirea crestina.

Slujirea este deci valoarea crestina suprema, forma superioara a relatiilor umane de tip crestin, pentru ca:

a. Scoate in evidenta demnitatea creatiei. Insusi actul creatiei este un act de slujire. Dumnezeu a creat pe om din iubire si tot din iubire l-a recreat, l-a rascumparat. Iubirea este forma sublima de slujire. Dumnezeu a creat pe om pentru ca omul sa participe la viata de iubire si slujire a Sfintei Treimi. Mantuitorul se roaga: "Parinte preaslaveste pe Fiul Tau ca si Fiul Tau sa Te preaslaveasca" (Ioan 17, 1). Cand Dumnezeu a creat pe Adam a zis: "Nu este bine sa fie omul singur pe pamant" (Geneza 2, 18). Casatoria este forma primordiala a slujirii si iubirii, de aceea ea este prototipul Bisericii.

b. Deoarece creatia lui Dumnezeu are o demnitate, atunci aceasta trebuie respectata. Slujirea, izvorata din iubire, este etalonul cu care se masoara respectul pentru demnitatea crestina a creatiei lui Dumnezeu.

Intruparea Mantuitorului Hristos este o forma cu totul speciala de iubire si slujire. "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau cel Nascut l-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 2, 16). Deci Dumnezeu "l-a dat", ideea este de permanenta, nu cu imprumut, nu pentru un timp, ci pentru todeauna. "S-a smerit pe sine ascultator facandu-se pana la moarte si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 8). Exista deci o "ascultare" a Intruparii Mantuitorului, o ascultare in smerenia intruparii, o slujire prin Intrupare. Caci prin Intrupare Mantuitorul Hristos a trebuit sa surpe neascultarea lui Adam, a trebuit deci sa il rascumpere pe Adam si astfel sa devina un al doilea Adam, un nou Adam, dar un Adam ascultator, slujitor: "Caci precum prin neascultarea unui om s-au facut partasi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi" (Romani 5, 19). Ascultarea Intruparii Mantuitorului este obiectiva, mantuitoare, este vocatia creatiei pana la a doua venire a Mantuitorului. "Noi surpam iscodirile mintii si toata trufia care se ridica impotriva cunoasterii lui Dumnezeu si tot gandul il robim spre ascultarea lui Hristos. Si gata suntem sa pedepsim toata neascultarea cand supunerea voastra va fi deplina" (II Corinteni 10, 4-6). Intruparea Mantuitorului este deci act de ascultare. Dar ea este o ascultare prin micsorare, imputinare, de aceea valoarea ei pentru creatia umana este deplina: "Ci pe cel micsorat cu putin fata de ingeri, pe Iisus, il vedem incununat cu slava si cu cinste din pricina mortii pe care a suferit-o astfel ca prin harul Lui El a gustat moartea pentru fiecare om" (Evrei 2, 9). Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, atat de mult a dorit ca Iisus Hristos, Fiul Sau cel Unul-Nascut sa slujeasca creatia, incat a ingaduit micsorarea Lui, imputinarea slavei Sale vesnice, prin Intrupare. Iar rezultatul sau urmarea ascultarii prin micsorarea Sa este incununarea cu slava si cu cinste. Slujirea Mantuitorului prin Intruparea Sa este si o saracire a bogatiei Sale divine: "Caci cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi cu saracia Lui sa va imbogatiti" (II Corinteni 8, 9). Pentru ca sa slujeasca neamul omenesc cel cazut in pacatul neascultarii, Mantuitorul Hristos a saracit, prin Intrupare, bogatia Sa divina, si in acest fel noi, din saracia ascultarii, slujirii Sale sa ne imbogatim.

Ascultarea, micsorarea, saracirea, desertarea, smerirea, inrobirea fac din Intruparea Mantuitorului Hristos un act de slujire divina, un act unic si neimitabil in intregimea sa, dar si un act permanent de slujire, caci Mantuitorul Hristos a luat cu sine firea omeneasca pe care a slujit-o ca sa o curateasca. De aceea vocatia crestina a creatiei este slujirea.

Exista doua modele ale slujirii crestine, si aceste modele sunt insusi sursa mereu neimputinata a slujirii:

1. Maica Domnului este modelul uman al slujirii lui Dumnezeu. In vederea Intruparii Sale, Mantuitorul Hristos a ales pe cea "plina de har", adica un vas al slujirii, care sa dea nastere slujirii insasi. Imnul de slava lui Dumnezeu, pe care il rosteste Maica Domnului, dupa vestea Intruparii Mantuitorului Hristos, adusa de arhanghelul Gavriil, imn de o frumusete crestina inegalabila, caci in el se afla nu frumusetea cuvantului, ci frumusetea smereniei si a slujirii, este acum parte din traditia liturgica a Bisericii Crestine: "Mareste suflete al meu pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mantuitorul meu, ca a cautat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 46-48). Este de importanta crestina uriasa faptul ca Mantuitorul Hristos a extins calitatea unica a Maici Domnului de mama a Intruparii Sale, la toti cei care fac voia lui Dumnezeu, la toti cei care slujesc pe Dumnezeu: "Mama mea si fratii Mei sunt aceia care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l indeplinesc" (Luca 8, 21). Slujirea Maicii Domnului este ireprosabila. De aceea Mantuitorul Hristos nu are un cuvant de mustrare la adresa Maicii Sale, in toata viata Sa pamanteasca, in timp ce pentru cei alesi de El ca sa Ii slujeasca, pe apostoli, i-a mustrat permanent. "Nu stiti ce cereti" spune Mantuitorul Hristos fiilor lui Zevedeu (Matei 20, 22). "Mergi inapoia Mea satano ! Sminteala imi esti" spune Mantuitorul Hristos lui Petru apostolul (Matei 16, 23). La piciorul crucii pe care Mantuitorul Hristos rastignea pacatul neascultarii omenesti, se afla mama Sa Maria, pentru ca si acolo sa ii slujeasca. Toti ceilalti ucenici "lasandu-L au fugit" (Matei 26, 56), cu exceptia Sfantului Ioan Evanghelistul, care numai printr-o intamplare fericita era acolo cu mama lui Iisus, pentru ca era cunoscut arhiereului. Dintre toti cei nascuti sub legea biologica lasata de Dumnezeu, nu poate sa fie cineva mai mare decat Maica Domnului. Maica Domnului da tarie Bisericii. Bisericile crestine care au pierdut sau au diminuat rolul Maicii Domnului in Biserica si in mantuire, au pierdut capatul uman al podului intruparii si al mantuirii si au putut ajunge la idei fara nici o tarie in realitatea sacramentala a Bisericii, precum: emanciparea femeii in Biserica, hirotonia femeii etc. Si este curios ca numai ochiul intunecat de pacat nu poate vedea un lucru simplu si frumos, precum este insusi adevarul divin: nici un apostol, pe temelia carora este zidita Biserica (Efeseni 2, 20), si nici un urmas al lor nu au putut sa slujeasca pe Dumnezeu asa cum l-a slujit Maica Domnului, si prin urmare nu s-a bucurat de o cinste mai mare decat aceea a Maicii Domnului.

2. Mantuitorul Hristos este modelul divin al slujirii. El este slujirea desavarsita. Slujirea Mantuitorului a avut trei directii:

a. Slujirea lui Dumnezeu Tatal. In Noul Testament, slujirea Mantuitorului Hristos este centrata pe supunerea lui voii Tatalui: "Mancarea Mea este sa fac voia celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui" (Ioan 4, 34). "Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal si precum Tatal mi-a poruncit asa fac" (Ioan 14, 31), Mantuitorul Hristos ne spune clar si in repetate randuri care este misiunea Fiului Omului: "nu caut voia Mea ci voia celui ce M-a trims" (Ioan 5, 30). In toata activitatea Mantuitorului Hristos, exista doua momente mai importante in care slujirea Tatalui este completa, desavarsita. Si aceste momente marcheaza inceputul si sfarsitul activitatii Sale pamantesti. Mai intai, ispitirea Mantuitorului (Matei cap 4). Cele trei ispitiri ale Mantuitorului, dupa postul de 40 de zile, care se refera la hrana trecatoare a trupului, slava desarta si la inchinare, pot fi reduse cu usurinta la un singur lucru: incercarea diavolului de a-l indeparta pe Mantuitorul Hristos de la slujirea Tatalui, de la voia Tatalui. De aceea Mantuitorul Hristos alunga pe satana cu cuvintele finale: "Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti" (Matei 4, 10). Ispitirea Mantuitorului este modelul slujirii Sale, si este pentru noi modelul desavarsirii duhovnicesti: post, rugaciune, alungarea ispitelor, slujire si inchinare lui Dumnezeu. Ispitirea si perseverenta Mantuitorului in slujirea Tatalui par sa se extinda dincolo de aceste trei ispitiri. Iata numai doua exemple: Mantuitorul fuge in munte cand, cei care vazusera minunea saturarii multimilor, vor "sa-L ia cu sila si sa-L faca rege" (Ioan 6, 15), fuge deci de slava desarta si ramane in slava Tatalui. Mantuitorul il indeparteaza pe Petru, care din lipsa de intelegere cauta sa-L abata de la voia Tatalui, cu cuvinte de mare asprime: "Mergi inapoia Mea, satano ! Sminteala imi esti. Ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu ci cele ale oamenilor" (Matei 16, 23).

Cunoastem ce inseamna sminteala si care sunt urmarile ei (Matei 18, 6). La celalalt capat al activitatii Mantuitorului, Patima Sa, slujirea Tatalui, voia Lui se manifesta in grad maxim si sublim. Rugaciunea Sa adresata Tatalui, inainte de patima Sa, era insotita cu sudoare "ca picaturi de sange care picurau pe pamant" (Luca 22, 44). "Parinte de voiesti treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea ci voia Ta sa se faca" (Luca 22, 42). Si in timpul patimilor Sale, Mantuitorul a slujit pe Tatal: "Parinte, in mainile Tale incredintez Duhul Meu" (Luca 23, 46).

b. Sluiirea Sfintilor Apostoli. Mantuitorul spune Sfintilor Sai Apostoli care erau preocupati de cele lumesti: "Eu in mijlocul vostru sunt ca unul care slujeste" (Luca 23, 46). Mantuitorul Hristos a numit intodeauna pe apostolii Sai slujitori si I-a indemnat la slujire. Hristos este modelul suprem al slujirii: "paziti poruncile Mele ... dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu" (Ioan 15, 10). Porunca include cu necesitate ideea de slujire, supunere, ascultare. Modelul acesta nu poate fi intrecut de ucenici caci el provine din ordinea divino-umana: "Nu este sluga mai mare decat stapanul si nici solul mai mare decat cel ce l-a trimis" (Ioan 13, 16). Este semnificativ faptul ca o singura data Mantuitorul Hristos a schimbat statutul de slujitori al apostolilor Sai, si ii numeste prieteni. "De acum nu va mai zic slugi ca sluga nu stie ce face stapanul sau ci v-am numit pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute" (Ioan 15, 15). Prietenia cu Hristos este rezultatul trairii intense a slujirii permanente, dar nu orice fel de slujire, ci slujirea care aduce roade. Caci imediat spune Mantuitorul Hristos: "Nu voi M-ati ales pe Mine ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti si roada voastra sa ramana" (Ioan 15, 16). Caci tot ce nu face roada se taie si in foc se arunca. Ucenicii Mantuitorului, deoarece sunt alesi de El, trebuie sa aduca roada prin slujire. Prietenia cu Hristos este slujirea care devine bucurie: "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 15, 11), si indeamna pe apostoli: "cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 16, 24). Mai mult, Mantuitorul Hristos roaga pe Tatal ca bucuria sa fie deplina in apostoli, caci plinatatea bucuriei este semnul abundentei harului Duhului Sfant: "Iar acum vin la Tine si acestea le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei" (Ioan 17, 13). Bucuria este salutul Intruparii si salutul Invierii. Ingerul Gavriil vesteste Fecioarei Maria intruparea Mantuitorului, cu salutul bucuriei: "Bucura-te cea plina de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 28). Mantuitorul Hristos cel Inviat se arata pentru prima data, dupa inviere, femeilor mironosite si le intampina zicand: "Bucurati-va ! Iar ele I-au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat" (Matei 28, 9). Prietenia cu Hristos, slujirea-bucurie trebuie sa devina marturisire: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine. Si voi marturisiti, pentru ca de la inceput sunteti cu Mine" (Ioan 15, 26, 27). Asadar, chemarea Mantuitorului Hristos, din preaplinul slujirii Sale, aceasta este: sa-l slujeasca pe El, sa devina prieteni ai Lui prin slujire, slujirea lor sa devina bucurie, bucurie in har, iar bucuria sa devina marturisire. Marturisirea este modelul suprem de slujire a lui Dumnezeu. Marturisire inseamna a-ti da viata, chiar in mod martiric daca cineva se invredniceste de aceasta harisma, pentru Hristos: "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa il puna pentru prietenii sai" (Ioan 15, 13). Mantuitorul Hristos si-a pus sufletul, a marturisit pentru prietenii Sai, apostolii. Slujirea apostolilor de catre Mantuitorul Hristos este asa de mare, asa de importanta, incat Iisus se preamareste intru ei: "si M-am preamarit intru ei" (Ioan 17, 10). Ideea este extraordinara: slujirea confera demnitatea, iar demnitatea slava, preamarire. Slujirea legitimeaza si creeaza etosul crestin.

c. Slujirea lumii. Mantuitorul Iisus Hristos si-a pus sufletul, a marturisit pentru apostoli, dar nu numai pentru ei ci si pentru cei care cred impreuna cu ei: "Dar nu numai pentru acestia Ma rog ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una ... ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 20-21). Jerfa Mantuitorului Hristos pe cruce si consecinta ei, rascumpararea, este slujire prin excelenta, obiectiva, si ea se indreapta catre toata omenirea. Iisus, pastorul cel bun este Iisus care slujeste, care marturiseste pentru omenire: "Eu sunt pastorul cel bun. Pastorul cel bun isi pune sufletul pentru oile sale" (Ioan 10, 11 ). Devotamentul slujirii pastorului cel bun este asa de mare, incat oile asculta de glasul pastorului si de aceea ele cunosc pastorul si vin dupa pastor: "Si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri in veac si din mana mea nimeni nu le va rapi" (Ioan 10, 28). Pastorul care isi pune sufletul pentru oi este pastorul care sufera.

Suferinta este o forma de slujire a Mantuitorului nostru Iisus Hristos: "Dar mai intai El trebuie sa sufere multe si sa fie lepadat de neamul acesta" (Luca 17, 25). Mantuitorul Hristos se intristeaza si sufera de "invartosarea inimii lor" (Marcu 3, 5), adica a iudeilor care refuzau slujirea lui Hristos. Suferinta aceasta a Mantuitorului Hristos este jugul Sau pe care ne indeamna sa-l luam: "Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Jugul lui Hristos, suferinta Lui aduce odihna sufletelor, adica mantuire: "Caci spre aceasta ati fost chemati, ca si Hristos a patimit pentru voi, lasandu-va pilda ca sa pasiti pe urmele Lui" (I Petru 2, 21). Cel ce paseste pe urmele Mantuitorului Hristos, cel care a patimit, a suferit pentru noi, devine "partas al patimilor Domnului", se face asemenea cu El in moartea Lui (Filipeni 3, 10).

Suferinta lui Lazar cel sarac in timpul vietii sale pamantesti (Luca, cap. 16), nu trebuie inteleasa numai ca o lipsa de cele materiale, ca boala fizica etc, ci ca o participare la suferinta, la patima lui Hristos, dar nici nu trebuie confundata cu suferinta bogatului din aceiasi parabola care se chinuia in vapaia focului ca rasplata pentru pacatul din timpul vietii pamantesti. Acesta este chinul pacatului, ca si la Sodoma si Gomora, acesta este jugul, suferinta lui Hristos care mantuieste. Asa ne spune Sfantul Apostol Petru: "Intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare" (I Petru 4, 13). La fel ne spune proorocul Isaia, in proorocia sa despre Mantuitorul Hristos: "Prin suferintele Lui, dreptul, sluga Mea va indrepta pe multi si faradelegile lor le va lua asupra Sa" (Isaia 53, 11). Suferinta lui Hristos pentru noi si suferinta noastra cu Hristos au valoare mistica care cu greu se poate pune in cuvintele cele mai potrivite.

Slujirea este iubirea in actiune, iubirea roditoare. "Slujiti unul altuia prin iubire", spune Apostolul Pavel (Galateni 5, 13). Slujirea adevarata confera transformare interioara si aduce bucuria harului lui Dumnezeu si aceasta este o conditie permanenta, caci spune Mantuitorul Hristos Martei care se silea sa slujeasca: "Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti. Dar un lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea" (Luca 10, 41-42). Darurile lui Dumnezeu, nu se pot lua inapoi (Romani 11, 29), bucuria Duhului este permanenta.

Preotia in Biserica este slujire, slujire din slujirea lui Hristos, caci preotia Bisericii este din arhieria lui Hristos. Sunt semnificative cateva evenimente:

a. Alegerea lui Matia in locul lui Iuda. Iuda "era numarat cu noi si luase sortul acestei slujiri" (Fapte 1, 17). Este vorba de harul preotiei si de darul apostoliei. Dar pentru ca el a ales sa slujeasca alt domn, pe satana, apostolii au ales pe Matia "ca sa ia locul acestei slujiri si al apostoliei din care Iuda a cazut" (Fapte 1, 25).

b. Alegerea celor 7 diaconi. "Nu este drept ca noi lasand la o parte cuvantul lui Dumnezeu, sa slujim la mese" (Fapte 6, 2). De remarcat, si aceasta este foarte important, ca slujirea la mese, adica slujirea filantropica, este parte a slujirii in Biserica. De aceea apostolii au ales pe cei 7 diaconi, "iar noi vom starui in rugaciune si in slujirea cuvantului" (Fapte 6, 4). Slujirea la mese trebuie sa fie parte din slujirea generala in Biserica, altfel ea nu are valoare. De aceea imediat dupa alegerea diaconilor, autorul Faptelor are grija sa spuna ca arhidiaconul Stefan nu era numai slujitor la mese: "Iar Stefan plin de har si de putere, facea multe minuni si semne mari in popor" (Fapte 6, 8). De aceea el vorbea cu Duhul si nimeni nu putea sa stea impotriva lui, caci cine se poate opune Duhului lui Dumnezeu ? Nu intamplator un astfel de slujitor al lui Hristos, la mese dar mai ales cu Duhul, este primul martir al Bisericii crestine.

"Caci orice arhiereu fiind luat dintre oameni este pus pentru oameni, spre cele catre Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate" (Evrei 5, 1). Textul acesta este fundamental pentru intelegerea slujirii preotesti. Preotul este luat dintre oameni, dar nu este separat de oameni, insa spre cele catre Dumnezeu, adica spre slujirea lui Dumnezeu. Caci aceasta inseamna ca el aduce daruri si jertfe pentru pacate. Si iarasi este fundamental sa vedem pe preot ca parte a comunitatii, nu separat de ea, caci spune Apostolul Pavel in continuare: "Dator este, precum pentru popor asa si pentru sine sa jertfeasca pentru pacate" (Evrei 5, 3). Aici este taina slujirii preotesti. Slujirea preotului este legitimata de slujirea generala a comunitatii din care face parte organic. Preotul nu poate fi separat de comunitatea sa, de comunitatea pentru care a fost chemat sa slujeasca. Preotul care se lipseste pe sine, de slujirea in comunitatea sa, pentru un timp indelungat, nu mai are preotie lucratoare. Nu exista preotie data ca demnitate, absoluta, cu valoare in sine, ci exista numai preotie slujitoare. "Eu sunt in mijlocul vostru ca unul care slujeste" spune Mantuitorul, izvorul preotiei Bisericii (Luca 22, 27).

Sfantul Apostol Pavel a fost cel care s-a ocupat mai mult de pozitia si lucrarea preotiei in Biserica, de aceea in epistolele sale ierarhia bisericeasca prinde contur iar slujirea preoteasca capata diverse numiri. Dupa apostolul Pavel, si prin asemanare cu pozitia sa de apostol si cu pozitia celor asezati de el sa slujeasca ca preoti, preotul este slujitor al Evangheliei (Efeseni 3, 7), slujitor al lui Dumnezeu (Romani 1, 9), slujitor al impacarii (II Corinteni 5, 18), adica al impacarii omului cu Dumnezeu, al mantuirii, slujitor al Bisericii (Coloseni 1, 25), slujitor al lui Hristos (I Corinteni 4, 1), slujitor al oamenilor (II Corinteni 4, 5), mijlocitor intre Dumnezeu si om (II Corinteni 5, 20). Asadar, slujirea preotului imbratiseaza toate aspectele posibile ale vietii noastre spirituale, ale vietii in Hristos.

Si este bine si potrivit sa vorbim de slujire in Biserica, si nu de putere. Slujirea in Biserica este intreita: Invatatoreasca (cuvantul lui Dumnezeu) sfintitoare (sacramentala) si de conducere (carmuitoare). Mantia slujirii in Biserica este o mantie spirituala, chiar si in cazul slujirii de conducere. Aici este locul slujirii preotului.

Preotul trebuie sa fie, cu necesitate, parte din acea "ramasita aleasa prin har" (Romani 11, 5). Preotul trebuie sa fie constient de faptul ca "darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua inapoi" (Romani 11, 29). De aceea slujirea preoteasca, ca stare sau vocatie, este permanenta, nu se poate lua inapoi. Iar darurile si chemarea lui Dumnezeu sunt date "spre desavarsirea sfintilor, la lucrul slujirii, la zidirea templului lui Hristos" (Efeseni 4, 12). Puterea slujirii este spre zidirea, nu daramarea comuniunii (II Corinteni 10, 8). Daca darul slujirii preotesti nu se poate lua inapoi, atunci preotul trebuie sa fie cu mare grija, ca nu cumva pacatele lui personale sa opreasca sau sa limiteze lucrarea harului. Trebuie sa existe o sinergie intre lucarea harului, care este obiectiva, si conditia sufleteasca a preotului slujitor. Preotul se roaga in taina, la Liturghie: "Iarta-mi toata greseala cea de voie si cea fara de voie si sa nu opresti pentru pacatele mele, harul Sfantului Tau Duh de la Darurile care sunt puse inainte". Si Iuda a cazut din apostolie prin pacat, si apostolia este o harisma. Este infricosator pentru preot sa fie fara bagare de seama la starea sa morala si spirituala. Automatismul sacramental ar transforma preotul intr-un functionar, iar slujirea preotului ar fi ceva formal, rece, birocratic. Formalismul si birocratia in slujirea preoteasca sunt semne clare ale lipsei lucrarii Sfantului Duh. Este tragedia umana a pacatului care poate afecta slujirea preoteasca, dar nu si lucrarea harului.

Preotul nu trebuie sa se ingrijeasca excesiv sau sa se infricoseze de o posibila neputinta sau slabiciune a trupului, in fata slujirii preotesti, care uneori cere eforturi mari, iar responsabilitatea ei nu poate fi masurata cu masuri omenesti. Caci Duhul Sfant pe cele slabe le intareste. "Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre" (Romani 8, 26). Asa cum nici Avraam "nu s-a uitat la trupul sau amortit" si "nici la amortirea pantecelui Sarei" (Romani 4, 9) atunci cand a fost facut tata a multor neamuri.

Slujirea preotului nu cunoaste limite de varsta, de timp. Nu exista preot pensionar, caci un preot niciodata nu se poate pensiona de la slujirea lui Hristos, ci exista numai preot paroh pensionar, adica pensionat de obligatiile administrative parohiale. Timpul are o valoare calendaristica, caci cu el masuram mersul nostru in aceasta viata, are o valoare psihologica, poate sa para mai lung sau mai scurt in functie de starea sufleteasca a persoanei, dar are si o valoare sacramentala sau mistica. Slujirea preotului se inscrie in valoarea sacramentala sau mistica a timpului. In timp preotul impreuna cu cei incredintati lui spre grija, dar niciodata singur, bate la usa vesniciei. In acest fel timpul este rascumparat cu pretul vesniciei (Efeseni 5, 16) caci de aceea exista o plinie a vremii, adica o priveliste a vesniciei inca din vremea pelerinajului nostru catre Imparatia lui Dumnezeu.

Preotul trebuie sa propovaduiasca cuvantul lui Dumnezeu, sa slujeasca Cuvantul. De aceea, preotul trebuie "sa calce drept dupa cuvantul Evangheliei" (Galateni 2, 14). Caci Sfanta Scriptura cuprinde cuvantul adevarului divin, si numai acest adevar ne face liberi. Adevarul divin face pe preot sa vorbeasca cu autoritate, cu autoritatea adevarului. Dar ca sa faca acest lucru preotul are nevoie si de un minim de competenta, de pregatire, care se obtine prin studiu dar si prin rugaciune. Autoritatea adevarului si competenta dobandita de preot, fac ca atunci cand el vorbeste sa se faca "mare tacere", asa cum Pavel apostolul a vorbit cu autoritate divina iudeilor din Ierusalim (Fapte 21, 40).

Aceeasi autoritate a adevarului divin, il face pe preot sa fie cutezator, plin de avant, fara teama. Indemnul pe care Dumnezeu l-a dat Sfantului Apostol Pavel in Corint: "Nu te teme, ci vorbeste si nu tacea, pentru ca eu sunt cu tine" (Fapte 18, 9) este adresat oricarui slujitor al lui Hristos.

In numele adevarului divin si cu armele lui, preotul trebuie sa surpe "iscodirile mintii" (II Corinteni 10, 4), si pe "calcatorii de cuvant" (Romani 1, 31). Preotul trebuie sa infrunte si sa doboare marirea necredintei, asa cum Pavel a doborat templul zeitei Artemisa, zeita Asiei, din Efes (Fapte 19, 27).

Preotul trebuie sa fie semanator de Cuvant, de Cuvantul lui Dumnezeu, si nu "semanator de cuvinte", in sensul in care filozofii epicurei si stoici din Atena il intelegeau pe marele Apostol Pavel (Fapte 17, 18). Preotul trebuie sa semene "cele duhovnicesti" (I Corinteni 9, 11). Dar trebuie sa fie cu multa luare aminte sa nu semene cu zgarcenie, caci in acelasi fel va secera (II Corinteni 9, 6).

Preotul este iconom al tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, l) adica slujeste spre sfintire, spre mantuire. Preotul trebuie sa fie "Lumina neamurilor spre mantuire" (Fapte 13, 47). Caci Dumnezeu este lumina (I Ioan 1, 5) adica viata si sfintenie. Dar pentru ca sa fie lumina neamurilor, preotul trebuie sa fie el insusi imbracat cu armele luminii (Romani 13, 12). Preotul trebuie sa dea vedere, sa lumineze ochii celor care nu vad, ochii celor care asemenea lui Pavel pe drumul Damascului, adica pe drumul pacatului, nu vad din cauza cetii pacatului (Fapte 22, 11). Fiecare preot trebuie sa fie un Anania, care sa primeasca pe un Pavel orbit in pacatul lui si lovind in tepusa, si sa ii dea vedere, vederea luminii lui Dumnezeu (Fapte 9, 17).

Preotul trebuie sa tamaduiasca pe cei bolnavi trupeste dar mai ales sufleteste, cu undelemnul bucuriei (Iacob 5, 14). Preotul este si trebuie sa fie un taumaturg. Nicaieri si niciodata acest lucru nu se dovedeste mai adevarat decat in scaunul duhovniciei.

Preotul trebuie sa atate ravna mantuirii (Romani 11, 14), mantuirea sa in primul rand si apoi mantuirea turmei incredintate lui. Caci altfel, afirmatia sau acuzatia cinica adusa de iudei lui Hristos pe cruce: "Pe altii a mantuit iar pe sine nu poate sa se mantuiasca" (Matei 27, 42), poate fi cu dreptate aplicata lui.

Preotul trebuie sa fie marturisitor (Fapte 10, 42; Ioan 15, 27) adica martor al Invierii lui Hristos (Fapte 1, 22), pana la marginile pamantului (Fapte 1, 8) dupa exemplul lui Hristos care si-a pus sufletul pentru prietenii sai. Marturia despre Hristos este foarte importanta in viata preotului. Orice crestin trebuie sa fie marturisitor, dar mai cu seama preotul. Cel ce marturiseste pe Hristos poate sa fie, in cazuri exceptionale, martir. Nu exista harisma mai mare decat aceasta. Biserica crestina este zidita pe marturisire. Nu oricine se poate invrednici de cununa martiriului. Dar toti trebuie sa urmeze vocatia marturisirii. Caci exista o porunca a marturisirii: "Ceea ce va graiesc la intuneric (adica in particular) spuneti la lumina (adica in public) si ceea ce auziti la ureche (adica prin descoperire personala) propovaduiti prin case" (Matei 10, 27). Cel ce marturiseste pe Hristos "fierbe cu duhul" (Romani 12, 11) sau "arde cu duhul" (Fapte 18, 25). Devine un rug ce nu se mistuie (Exod 3, 2). Preotul are aceasta chemare, sa intretina in permanenta focul arderii pe altarul fiintei: "Dar focul pe jertfelnic sa arda sa nu se stinga; preotul sa puna pe el lemne in fiecare dimineata" (Levitic 6, 12).

Acest foc curatitor trebuie permanet intretinut de fiecare preot. Si iarasi, preotul trebuie sa fie cu luare aminte, caci mai exista si un alt foc, cel mistuitor, focul Sodomei si Gomorei (Geneza 19, 24), asa cum apa baii botezului curata de pacat, si tot apa, dar a potopului, distruge pacatul si desigur vasul care poarta pacatul.

Preotul trebuie sa se faca rob tuturor (I Corinteni 9, 19), dupa cum Hristos s-a smerit pe sine si s-a facut ascultator pana la moarte. Dar preotul trebuie sa fie cu luare aminte ca sa placa in primul rand lui Dumnezeu si apoi oamenilor (Galateni 1, 10).

Preotul trebuie sa fuga de slava cea desarta, dupa cum Mantuitorul Hristos a fugit atunci cand au voit sa-l faca cu sila rege (Ioan 6, 15). Caci spune Mantuitorul: "slava de la oameni nu primesc" (Ioan 5, 41), pentru ca Mantuitorul Hristos "nu cauta la fata oamenilor" (Marcu 12, 14), pentru ca cel ce place oamenilor nu este slujitor al lui Hristos (Galateni 1, 10).

Preotul trebuie sa mangaie pe cei in necaz "prin mangaierea cu care noi insine suntem mangaiati de Dumnezeu" (II Corinteni 1, 4). Caci cel ce este partas al suferintelor lui Hristos este partas si al mangaierii, al bucuriei harului. Pentru ca dupa cum exista o bucurie in suferinta pentru Hristos (II Corinteni 12, 10) tot asa exista si o bucurie a mangaierii.

Preotul trebuie sa se smereasca pe sine, pentru ca astfel credinciosii lui sa se inalte. Spune Sfantul Apostol Pavel: "am facut pacat ca v-am propovaduit in dar (deci fara rasplata lumeasca). Evanghelia lui Dumnezeu smerindu-ma pe mine insumi pentru ca voi sa va inaltati" (II Corinteni 11, 7). Smerenia inalta, suferinta lui Hristos curata, harul Duhului Sfant toate le implineste.

In sfarsit, preotul trebuie sa aiba o bucurie a slujirii. Trebuie sa aiba acea bucurie in Duhul pe care a avut-o Mantuitorul Hristos cand cei 70 de ucenici s-au intors din misiunea lor (Luca 10, 21 ). Era bucuria pe care o avea Mantuitorul Hristos la inceputul intemeierii Bisericii, caci aceasta insemna trimiterea celor 70, era bucuria slujirii, bucuria mantuirii. Trebuie sa aiba bucuria de care vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan, atunci cand scrie prima sa epistola: "Si acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastra sa fie deplina" (I Ioan 1, 4). Este bucuria Duhului pe care Mantuitorul Hristos a lasat-o apostolilor, este bucuria parinteasca a mantuirii. Daca preotul nu traieste intens aceasta bucurie a Bisericii, a slujirii, a Duhului, se face "arama rasunatoare si chimval rasunator". Daca preotul nu transmite aceasta bucurie a mantuirii, slujirea lui este neroditoare. Totul in creatia lui Dumnezeu trebuie sa poarte roada.

Preotul trebuie sa fie mistuit de ravna casei lui Dumnezeu, de Sfanta Biserica (Psalm 68, 11). Daca este mistuit va aduce roada, iar de va aduce roada isi va mantui sufletul lui si sufletele celor incredintati lui, si asa numele lui va fi inscris in ceruri.

Un lucru de mare importanta este acesta: care este rasplata preotului pentru slujirea sa preoteasca, cereasca sau pamanteasca ? Rasplata este si cereasca si pamanteasca. Sfantul Apostol Petru indemna pe preoti in felul urmator: "Pastoriti turma lui Dumnezeu, data in paza voastra, cercetand-o, nu cu silnicie, ci cu voie buna, dupa Dumnezeu, nu pentru castig urat, ci cu dragoste; Nu ca si cum ati fi stapani peste Biserici, ci pilde facandu-va turmei. Iar cand se va arata Mai-marele pastorilor, veti lua cununa cea nevestejita a maririi" (I Petru 5, 2-4). Mantuitorul Hristos, cand cei 70 de ucenici se intorc din misiune, "cu bucurie zicand: "Doamne si demonii ni se supun in numele Tau", le spune care este adevarata rasplata a celui ce slujeste: "Dar nu va bucurati de aceasta, ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Luca 10, 17, 20). Mantuitorul Hristos ii previne sa nu fie tentati de slava desarta a stapanirii - duhurile care pleaca sugereaza acest lucru, ci sa ia in consideratie rasplata mare si adevarata. Preotul nu trebuie sa urmareasca castig lumesc, trecator. Acesta este sensul cuvintelor pe care Mantuitorul le adreseaza celor 70 de ucenici la plecarea lor in misiune: "Iata, Eu va trimit pe voi ca niste miei in mijlocul lupilor. Nu purtati punga, nici traista, nici incaltaminte" (Luca 10, 3-4). Punga, traista, incaltamintea, sunt insemnele bunastarii lumesti, pe care slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie sa le ravneasca, caci oricum ele se vor adauga. Acelasi lucru il spune si apostolul Pavel: "Argint sau aur, sau haina, n-am poftit de la nimeni" (Fapte 20, 33), sau o spune deschis corintenilor: "Si in toate m-am pazit si ma voi pazi, sa nu va fiu povara" (II Corinteni 11, 9). Dar tot Sfantul Apostol Pavel spune un adevar fundamental: "Au nu stiti ca cei ce savarsesc cele sfinte mananca de la templu si cei ce slujesc altarului au parte de la altar ?" (I Corinteni 9, 13). "A trai de la altar" si "a nu fi povara" nimanui sunt cele doua lucruri mari pe care preotul trebuie sa le armonizeze. Deci, preotu1 trebuie sa aiba stiinta smereniei ca sa aiba de prisos, sa fie si flamand si satul, si in belsug si in lipsa. Armonizarea dintre a trai de la altar si a nu fi povara ti-o da numai credinta, smerenia si constiinta slujirii. Preotul trebuie sa isi spuna sie insusi, cu voce tare si raspicat, impreuna cu Apostolul Pavel: "Am de toate si am de prisos" (Fi1ipeni 4, 18). Si preotul are de prisos, orice preot, din mila lui Dumnezeu si din darnicia credinciosilor. Preotul nu trebuie sa uite ceea ce spune Mantuitorul Hristos: "Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie" (Ioan 2, 16)

Legatura preotului cu comunitatea sa este cu totul speciala. Iata numai cateva texte lamuritoare. "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii pana ce Hristos va lua chip in voi" (Galateni 4, 9). Sfantul Apostol Pavel suferea, din suferinta lui Hristos, iar aceasta suferinta se va transforma in bucuria Duhului atunci cand galatenii, copiii lui Pavel vor ajunge dupa chipul lui Hristos, barbatul desavarsit.

"Nu ca doar avem stapanire peste credinta voastra, dar suntem impreuna lucratori ai bucuriei voastre" (II Corinteni 1, 24). Pavel nu este stapan peste credinta corintenilor, desi el le-a transmis-o prin slujirea lui Hristos. Dar Pavel este impreuna-lucrator al bucuriei, ca roada a Duhului, ca rezultat al slujirii.

"Caci de ati avea zeci de mii de invatatori totusi nu aveti multi parinti. Caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos" (I Corinteni 4, l5). Apostolul Pavel este invatatorul adevarat al corintenilor, dar nu din iscusinta cuvantului, ci datorita faptului ca, prin invatatura adevarului divin, adica prin Evanghelie, el ii naste pe ei pentru Hristos. Cu alte cuvinte Pavel este parintele spiritual al corintenilor.

"Ca un parinte pe copii, precum stiti, asa v-am rugat si v-am mangaiat" (I Tesaloniceni 2, 11). Ca un parinte, Pavel i-a rugat pe tesaloniceni, nu i-a obligat, caci obligatia distruge libertatea iar libertatea este parte a chipului lui Dumnezeu in noi. Tot astfel i-a mangaiat. Mangaierea este o calitate sau virtute parinteasca. "De mila Ta Doamne este plin pamantul" spune psalmistul (Psalm 118, 64). Numai parintele stie sa mangaie, mangaie cu adevarat.

Biserica trebuie inteleasa ca o familie, si in aceasta familie preotul, intrucat slujeste, este parintele spiritual. Adam si Eva in rai, inainte de cadere, vazand fata lui Dumnezeu, au fost prototipul Bisericii. Dar ei au pierdut prin pacat aceasta biserica paradisiaca. Toate elementele familiei: maternitate, paternitate, filiatie, fraternitate, rudenie, sunt toate prezente in realitatea sacramentala a Bisericii. Chiar si monahismul, in ciuda votului castitatii, impartasesc aceleasi valori ale familiei. La nunta din Cana Galileii "acest inceput al minunilor" a fost de fata, in mod sacramental, Biserica. Apa si vinul sunt elementele acestei minuni a Mantuitorului, si nu intamplator, caci ele sunt si prevestirea patimilor Mantuitorului, prin care se naste Biserica. Coasta strapunsa a Mantuitorului a izvorat sange si apa. Acestea sunt elementele de baza ale Bisericii: apa botezului naste in Hristos, sangele euharistic hraneste, creste in Hristos. Biserica este familia sacramentala a lui Hristos in bucuria Duhului. Preotul este parinte, parinte spiritual, parinte care slujeste din porunca slujirii lui Hristos, si prin slujirea lui se nasc in Hristos si Duhul Sfant fiii spirituali. Biserica este darul lui Dumnezeu. Slujirea in Biserica este parte a darului lui Dumnezeu. Preotul si credinciosii traiesc in aceasta lume a darului, isi hranesc sufletele cu bucuria darului, iar slujirea reprezinta coloana vertebrala, demnitatea si frumusetea legaturii dintre noi si Dumnezeu !

Pr. Pufulete Silviu-Petre



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5524

Voteaza:

Slujire si preotie in Biserica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.