Distrugerea Manastirii Vacaresti


        Se implinesc doua decenii de la unul dintre cele maimari assassinate culturale din istoria Romaniei: distrugerea Manastirii Vacaresti. La galeria Uniunii Arhitectilor din Romania, din Calea Victoriei 126, Nicolae Ghinea, arhitect de profesie, martor al acelor evenimente dramatice, a prezentat o expozitie de fotografii inedite (prima de acest gen), infatisand ultimele momente de verticalitate ale bisericilor demolate de „Geniul Carpatilor“. Nu mai putin de 22 de lacasuri de cult, unele monumente de o inestimabila valoare, au cazut prada, in anii ’80, furiei totalitare, fiind rase de pe fata pamantului, translatate, ascunse dupa blocuri, din ordinul diabolic al unor oameni fara frica de Dumnezeu. Multi dintre cei care au contribuit, intr-un fel sau altul, la ruperea acestor pagini din cartea de identitate a poporului roman se plimba azi linistiti printre noi. Au vile si masini luxoase, copii si nepoti bine vazuti in societate.

Cateodata, insa, in somnul lor putin si adesea cotropit de cosmare, le apar chipurile blande ale sfintilor de pe peretii batrani ai bisericilor, loviti nemilos de fierul buldozerelor.


Cea mai mare manastire din sud-estul Europei

Constructia Manastirii Vacaresti a fost inceputa la 1716 de Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot din Tara Romaneasca, om de mare cultura si rafinament. In anul 1730 acesta moare din cauza ciumei si este inmormantat chiar in biserica ridicata de el. La conducerea tarii vine insa fiul sau, Constantin, cel care continua lucrarea tatalui. Construieste inainte de 1736 paraclisul de pe latura estica a incintei si o noua curte. Ansamblul astfel format se intindea pe 18.000 mp si era cel mai important monument de arhitectura al secolului 18 si, totodata, cea mai mare manastire din sud-estul Europei. In 1848 Vacarestiul devine loc de detentie pentru capii revolutiei. Din 1864 se transforma in inchisoare oficiala de stat. Urmeaza apoi anii declinului. Zidurile sunt zguduite de cutremure, iar lipsa de interes a autoritatilor determina degradarea continua a edificiului. Totusi, prin anul 1973 lumea arhitectilor bucuresteni avea sa primeasca o veste imbucuratoare: inchisoarea Vacaresti este dezafectata si se demareaza preoiectul de restaurare a lacasului. Lucrarea a fost incredintata unui colectiv de specialisti condus de arh. Liana Bilciurescu. Arh. Gheorghe Leahu, cel care raspundea de numeroase lucrari de arhitectura din zona Berceni, Oltenitei, Piata Sudului, a vizitat santierul impreuna cu cativa colegi entuziasti, dornici sa afle ce se ascundea de atata timp in spatele zidurilor de cetate ale manastirii. Pe vremea aceea, Gh. Leahu nici nu banuia ca va fi autorul celei mai dramatice marturii despre distrugerea importantului monument.

 

Vacarestii inainte de furtuna

Cu putin timp inainte de cutremurul din 1977, latura de est, cuprinzand Casa Domneasca, Galeria pe doua nivele, Paraclisul si partial Staretia erau aproape in intregime restaurate, urmand ca lucrarile sa continue si la biserica. Seismul din ’77 avea sa produca cateva stricaciuni lacasului de cult, dar care, se pare, nu i-ar fi afectat structura de rezistenta, astfel incat sa necesite demolarea. Tot in acel an, Directia Monumentelor Istorice a fost desfiintata si patrimoniul arhitectural al tarii a ramas la discretia clanului ceausist. Harta Bucurestiului devenise o tabla de joc pe care Nicolae Ceausescu se juca de-a edilul, punand la pamant cartiere intregi, mutand sau distrugand biserici dupa bunul lui plac. In spatele lui, o suita de oameni de incredere ii cantau in struna, in frunte cu primarul Capitalei de atunci, Gheorghe Pana, vicepresedintii primariei Dumitru Necsoiu si Nicolae Iordache, directorul Proiect Bucuresti, Constantin Jugurica si arh. Sef al orasului, Paul Focsa. Pe nepusa masa, dictatorul descindea in anumite cartiere. Dadea de cateva ori din mana si, peste cateva zile, totul era sters de pe suprafata pamantului. Asa au fost distruse, numai in Bucuresti peste 22 de biserici. Pentru Manastirea Vacaresti ziua fatidica a fost in 2 decembrie 1984. Ceausescu, insotit de apropiatii lui, a facut aici o vizita inopinata. Urand cu patima aceasta zona, el a ordonat sa se studieze amplasarea unui nou tribunal peste ansamblul Manastirii Vacaresti. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabila au urmat zile si nopti de cosmar, in incercarea disperata de a-l salva. S-a apelat la toate mijloacele omenesti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Libera“, in paralel cu propunerea unor solutii tehnice in masura sa evite demolarea edificiului. Zadarnic! „Marele ctitor“ era de neclintit. Memorii semnate de personalitati culturale ale vremii (Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Sora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Busulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Razvan Theodorescu, Peter Derer) nu au putut sensibiliza in nici un fel clanul dictatorial, care incepuse practic distrugerea. Se credea ca Ceausescu ura Vacarestiul pentru ca aici fusese inchis, ca detinut de drept comun sau politic, in tinerete. In lupta pentru salvarea monumentului a fost implicata si presedinta de onoare a Uniunii Arhitectilor din Romania, nonagenara doamna Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovaraselor Suzana Gadea si Tamara Dobrin, figuri de trista amintire ale „epocii de aur“, carora putin le pasa de biserici, de monumente, icoane sau de spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbata prin C.C. in bataie de joc, de la un birou la altul, obligata sa suporte obraznicia zelosilor ofiteri de Securitate postati la fiecare usa.

 

„Cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa“

In acelasi timp, in presa vremii apareau articole care-l omagiau pe Ceausescu si „faptele lui de vitejie“. La inceputul anului 1986, pe numai putin de 9 coloane, apare in revista Saptamana articolul „Minciuna are picioare scurte“, semnat de Corneliu Vadim Tudor. Iata un fragment: „Hotararea conducerii de partid si de stat de a construi un centru civic, pe masura imperativelor epocii pe care o traim, a fost intampinata cu reala bucurie de locuitorii Capitalei [.]. Nu este nici un motiv de suparare, ci dimpotriva, cetatenii orasului se mandresc sa participe in mod direct la o lucrare pe cat de nobila, pe atat de utila“. Iar la sfarsitul textului scrie: „Capitala Romaniei traieste acum cel mai frumos moment urbanistic din intreaga sa existenta, iar bucuria locuitorilor sai nu poate fi adumbrita de nici o propaganda ostila si mincinoasa“! Atunci, pe vremea celui „mai frumos moment urbanistic“, cum il denumea Vadim, au fost distruse, translatate sau mutilate zeci de biserici, a disparut o cincime din suprafata construita a vechiului Bucuresti, s-au distrus Spitalul Brancovenesc, Institutul Medico-Legal „Mina Minovici“, capela acestuia si inegalabila Manastire Vacaresti, pe care marele arhitect G. Cantacuzino o numea „cea mai izbutita biserica din lumea ortodoxa“. La sfarsitul lui martie 1985, profesorul Panait I. Panait, directorul Muzeului de Istorie si Arta a Municipiului Bucuresti sesizeaza Studioul Buftea ca in timpul operatiunilor de filmare conduse de regizorul Sergiu Nicolaescu pentru un film cu subiect de razboi, a fost afectat grav monumentul istoric Vacaresti. In incinta manastirii s-au folosit aruncatoare de flacari, petarde si o mare masa de ostasi si vehicule grele, tunuri si tancuri. In adresa se mentionau fapte grave de vandalism in timpul filmarilor, printre care: „fracturarea crucii din marmura a unuia dintre ctitorii manastirii, domnitorul Constantin Mavrocordat; fortarea lacatelor si a drugilor de fier care inchideau paraclisul, precum si a usii altarului Bisericii Mari“. Aceasta opera de distrugere a fost intregita de niste tigani pripasiti in zona, care au gasit usile lacasului deschise. Au intrat si au pus mana pe tot ce le-a iesit in cale. In carutele lor s-au descoperit ulterior valoroase icoane pe lemn datand din secolul 18. Din fericire, acestea au putut fi recuperate.

 

Orasul fara inima

Luna decembrie a anului 1986 a fost trista pentru bucuresteni. Manastirea Vacaresti, inima care batea pentru ortodoxia romaneasca, dispare pentru totdeauna de pe pamant, ramanand doar in fotografii si in amintirile oamenilor. Orasul parea asediat, cu sufletul smuls din piept. Rani adanci rasareau zilnic in trupul lui, buldozerele sfartecau cu dintii lor mari bucati din biserici vechi, sfaramau sfintii pictati pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucurestenii stateau pe margini si plangeau neputinciosi. In cartea sa Distrugerea Manastirii Vacaresti, arh Gh. Leahu consemneaza emotionant: „Pe 11 decembrie 1986, dupa-amiaza, inainte de inserare, cand nu te mai puteai apropia de fosta manastire din cauza cordoanelor de securisti si de militari ce inconjurau zona, am trecut cu jale in suflet prin Piata Sudului, sa-mi iau ramas bun de la fostul monument. Intreaga incinta din fata nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc si Staretia erau fara acoperisuri si fara zidurile de la etaje, din biserica se smulgeau ferestrele, lasand mari orbite negre in zidurile sfaramate. Pana la 15 decembrie 1986, in preajma Craciunului, terenul pe care fusese ridicata intre 1716-1740 falnica manastire era complet liber, totul fusese ras de pe fata pamantului“.

 

Ultimul preot de la Vacaresti

Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici inainte de distrugerea sfantului lacas. Povestea vietii acestui om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tata iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevarat. Fiica sa, doamna Elena Visinescu, ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint in timpul terorii comuniste. „Tata s-a nascut la 16 iunie 1907 in comuna Siscani, judetul Husi. A fost pe front in cel de-al Doilea Razboi Mondial, in regimentul 2 Dorobanti. Era preot capitan. A primit multe decoratii, printre care Steaua Romaniei cu spada, pentru pretioasele servicii spirituale. Tot timpul cat a stat pe front, in genunchi prin transee, in frig, ploaie si zloata, cu bombele explodand deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastra, cu mama, cu sora mea si cu mine. O pastrez si acum. E mototolita pentru ca a tinut-o la inima, intr-un buzunar“. Dupa terminarea razboiului preotul Argint slujeste, incepand cu 17 iulie 1947, la Manastirea Vacaresti. Tot in acelasi perimetru se afla si temuta inchisoare. Din cand in cand, detinutii erau lasati sa vina la slujba in biserica. In timpul spovedaniei unii dintre ei ii dadeau preotului biletele pentru familie. Urmarit indeaproape de Securitate, parintele Argint este acuzat la un moment dat ca duce corespondenta intre puscariasi si rudele lor. El mai este invinut si de tiparirea unor manifeste anticomuniste. „Imi amintesc perfect, de parca ar fi fost ieri“, marturiseste fiica preotului. „Tata ma trimitea adesea la parintele Nica Tuta, langa Patriarhie, sa duc literele de plumb, cu care se tipareau manifestele. Eu atunci nici nu stiam ce fac, pentru ca nu-mi spunea. Imi zicea atat: nu te uita in stanga, nu te uita in dreapta! Mergi inainte si nu te opri decat atunci cand il vezi pe parintele Tuta!“ Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. In miez de noapte, o masina neagra a Securitatii a urcat scrasnind din roti Dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. „Ce faci parintele, te tii de corespondente cu detinutii?“, l-au intrebat agentii in timp ce-l urcau in masina. De atunci, sotia si cele doua fiice nu l-au mai vazut multa vreme. Parintele Dumitru Argint a fost „arestat pentru multiplicarea de publicatii interzise“ si condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la 4 ani si 6 luni inchisoare. Ulterior i s-a mai adaugat o pedeapsa suplimentara de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioada crancena. Preoteasa era invatatoare de profesie, dar nu mai avea voie sa practice aceasta meserie. Asa ca a fost nevoita sa se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Romane. Trebuia sa-si intretina cele doua fiice. „Biata mama, niciodata nu s-a plans, dar noi stiam ce e in sufletul ei. Venea acasa franta de oboseala, cu mainile tremurand. Avea bratele ei albe si frumoase pline de vanatai si de rani, pentru ca trebuia sa care zeci de suluri de linoleum singura“. Viata a fost nemiloasa. Elena si-a „serbat“ majoratul fiind la „vorbitorul“ de la Poarta-Alba, privindu-si tatal incatusat, dupa garduri de sarma ghimpata. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebes, Jilava. Torturat, batut, umilit, preotul Dumitru Argint a indurat ca un martir totul. Cand s-a eliberat, era o mana de om. Slab si trist. Niciodata nu a vorbit familiei despre durerile suferite in inchisoare. Niciodata nu s-a plans. A lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tamplar, apoi gestionar de materiale. In cele din urma i s-a permis sa fie preot din nou, in 1966 dandu-i-se parohia 23 August. Din 1967 pana in 1977 a fost preot paroh la o biserica din Balta Alba. A fost chemat la Domnul in data de 16 mai 1988, la 81 de ani.

 

Rana vie

Azi, locul unde se ridica spre cer Manastirea Vacaresti e pustiu si rece. Ceausescu, in paranoia lui, ar fi vrut sa construiasca acolo ceva ce nu s-a mai pomenit in toata lumea! Un edificiu grandios al „epocii de aur“, un complex care sa aiba o sala de sport si congrese, cu 12.000 de locuri. Pana in decembrie 1989 au fost realizate lucrarile de infrastructura si subsoluri multiple, care, insa, au ramas in forma de santier. Tiganii au furat tot ce au gasit. Au taiat fiare, au rupt caramizi. Acum, mormane de gunoaie, cadavre de animale si uneori de oameni, fiare si bucati de mobila putrezesc intr-o lumina agonizanta si iute, aratand cat de mult le pasa guvernantilor de aceasta zona. Sau poate altceva se ascunde in spatele acestei indiferente? Vom afla, poate, curand. Pana atunci, rana de nevindecat, situata pe Calea Vacaresti 391-393, inca doare.

 

                                                                                       Cristina MARCULESCU

                                                                                         Gabriel MATEESCU
                                                                              Lumea credintei, anul III, nr. 2(19)

 

.

26 Iunie 2005

Vizualizari: 18221

Voteaza:

Distrugerea Manastirii Vacaresti 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Radu Cristian IleaPostat la 2010-09-27 04:42

    Cel mai emoționant articol pe care l-am citit pe Crestin Ortodox până acum.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE