Locul si timpul spovedaniei

Locul si timpul spovedaniei Mareste imaginea.


Locul si timpul spovedaniei

Locul spovedaniei

 

Sintagma frecvent intalnita, "scaunul spovedaniei", nu se refera strict la un scaun de sedere, ci la procedeul confesional in sine. Chiar daca pozitia duhovnicului este, in mod obisnuit, asezat pe scaun, expresia se refera mai degraba la o "asezare" (tihna) de tip psihologic si duhovnicesc, decat la pozitia fizica a preotului confesor. In optica mai veche, unii interpretau in sens literal aceasta formula: "constructia si forma lui vor asigura o pozitie dominanta a duhovnicului fata de penitent si, credem noi, este necesar a avea anexe, care sa ofere loc lesnicios, pentru ingenunchere, in timpul rugaciunii finale de iertare sau dezlegare".

Astazi, sintagma "pozitie dominanta" este extrem de controversata, cautandu-se mai curand orizontalizarea "pozitiilor de dialog" (pe "picior de egalitate", de asistare si de insotire a credinciosului), decat verticalizarea unor "pozitii de forta" (pe "picior de razboi"; pozitii de superioritate, judecare, critica, devalorizare a celuilalt). Un dialog real si ajutor duhovnicesc (sau psihologic) nu se pot realiza decat la nivel de "parteneriat" si de schimb emotional interpersonal: de la om la om. De aceea se impune ca si ambientul de spovedanie sa favorizeze un tratament uman al "penitentului", intr-un spatiu tihnit si intim din biserica (de preferat o incapere separata, un paraclis etc), care sa favorizeze detensionarea psihologica, deschiderea si increderea celui ce se confeseaza.

Sa vedem mai intai cum intelegeau autorii mai vechi problema locului de spovedanie: "in tot cazul - sustinea pr. prof. P. Vintilescu -punctul (locul, n.n.) in care are sa se faca spovedania, trebuie sa asigure secretul marturisirii, chiar pentru cei surzi. El va fi ferit de imbulzeala, asa incat sa nu se poata auzi nici marturisirea penitentului si nici cuvintele duhovnicului sa nu poate fi descifrate de cei care l-ar privi din fala...; conditi-unile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt lucruri de neglijat; el trebuie, pe deoparte, sa corespunda caracterului religios al marturisirii si sa fie propriu a facilita psihologiceste intoarcerea penitentului, impacarea si unirea lui din nou cu Dumnezeu...; locul cel mai nimerit si indreptatit pentru asezarea scaunului de spovedanie este biserica; ea este "casa lui Dumnezeu", aici El este prezent de preferinta, aici a fixat El intalnirea Sa cu omul, aici se impartasesc mai ales harurile si darurile Sale...; unde ar putea cauta si gasi credinciosii pe Dumnezeu, in conditii psihologice mai corespunzatoare, intr-un cadru vrednic de maiestatea Lui...? Deci, in chip obisnuit, marturisirea pacatelor trebuie primita in biserica, intr-un loc, intr-o strana, intr-un scaun sau o catedra anume amenajata. "Spovedania trebuie a se face nu oricum o fi, ci in loc cinstit, sfant si osebit (separat, n.n.) si fara zgomot (Si-mion, arhiepiscopul Tesalonicului)"... in cazuri exceptionale sau particulare, cancelaria parohiala, decorata religios si corespunzator, ar putea servi cea dintai dupa biserica, pentru scaunul de spovedanie...".

Daca la romano-catolici macar exista confesionalul (cu avantajul de a crea un sentiment de securitate si de confidentialitate, oferit de acel spatiu privat de dialog, dar si cu dezavantajul spovedaniei auriculare; desi astazi se tinde tot mai mult -cel putin in occident - spre dialogul fata catre fata!), la noi, nici pana in prezent nu a fost clarificata problema locului spovedaniei in biserica, de multe ori felul in care se spovedeste incalcand cele mai elementare reguli: a confidentialitatii si a intimitatii personale, prin ignorarea (poate chiar din ignoranta!) unui spatiu separat, din care sa nu se auda spovedania celuilalt.

Sunt cat se poate de penibile acele scene din posturile mari de pe la diverse biserici si catedrale sau de pe la hramuri de manastiri (in aer liber!), cand preotul sta pe un scaun, de fata cu toata lumea, "penitentul" in genunchi, sub epitrahil, si la numai un pas de el stau zeci de credinciosi, cu lumanarea in mana asteptand sa le vina randul sa se spovedeasca!? Desigur ca problema e reciproca: pe de o parte, preotul ignora o regula elementara, dar fundamentala, a spovedaniei (confidentialitatea), pe de alta parte credinciosul - dincolo de sinceritatea si simplitatea lui - se aseaza cu prea mare naivitate acolo unde vede ca e "coada"!? Sa fie o reminescenta din "anii lumina"!? Oare nu se stie ca sufletul uman nu are "circumscriptie", "sector", de care "apartine" sau unde sa fie "repartizat", ca ai dreptul de a-ti alege (nu neaparat de a-l schimba dupa bunul plac al instabilitatii emotionale!) duhovnicul tau personal!?

Nici nu e de mirare ca spovedania se practica intr-un mod atat de "neprofesional", intrucat preocuparile concrete pe aceasta tema au lipsit decenii de-a randul din cultura noastra teologica si, de ce sa nu o spunem, chiar din formarea propriu-zisa in scolile teologice. Iar din putinele indrumarile tipiconale din cartile de ritual (preluate in majoritatea lucrarilor despre spovedanie din perioada interbelica), accentul cade mai mult pe forma, decat pe problematica psihologica si pastoral-spirituala a credinciosilor. Iata un exemplu, din recomandarile de Molitfelnic: "Duhovnice, venind la tine cei ce vor sa se marturiseasca, sa stai tu imbracat in toate vesmintele preotesti inaintea icoanei Stapanului Hristos si, chiar de ar fi lucrul in graba (?!), fara epitrahil si felon sa nu indraznesti a marturisi", de parca epitrahilul si felonul ar fi mai importante decat persoana umana!? Cat despre "lucrul in graba", vom vedea in cele ce urmeaza!

Iata cum se reflecta aceasta indrumare in mentalitatea pastorala a clericilor din anii '30-40 (si, de ce sa n-o recunoastem, chiar si a multor din vremea noastra!): "Eu fac Marturisirea in modul urmator - declara arhim. Mina Prodan, staretul manastirii Maglavit - imbracat in felon si epitrahil, avand de fata icoana cu Taina Marturisirii, in care se vede cum sta duhovnicul, cum Dumnezeu Tatal sta nevazut privind Marturisirea, cum diavolul vine si aduce rusine a nu spune pacatul, cum fiecare pacat marturisit iese ca un sarpe din gura penitentului, cum ingerul sta de fata si sterge fiecare pacat marturisit... si alte icoane cu muncile iadului despre fiecare pacat; tin intai o cuvantare aratand ce lucru mare e Taina Marturisirii..., (apoi) arat icoanele cu Taina Marturisirii si numai dupa ce i-am convins (!?) ca trebuie a se marturisi cu lacrimi ca femeia pacatoasa la picioarele Domnului, doar apoi incep Marturisirea; (ca loc) in biserica, in fata icoanei Mantuitorului; la nevoie si in casa, insa in modul mai sus aratat, cu lumina si candela aprinsa". La citirea acestor randuri n-am putem ocoli intrebarea cum, apeland la asemenea imaginii terifiante, preotul confesor ar putea obtine o atmosfera de incredere, dragoste, calm, deschidere, reconciliere cu Dumnezeu, cu semenii, cu constiinta proprie s.a.m.d.!?

Iata si alte modalitati de a practica spovedania, culese cu grija de pr. Ilarion Felea, potrivit declaratiilor unor duhovnici din vremea sa:

- "cand marturisesti in biserica, stai in mijlocul bisericii imbracat cu epitrahilul si felonul; cat timp pui intrebarile si asculti Marturisirea, pentru oboseala si pentru a putea asculta mai bine Spovedania, poti sta pe un scaunas, iar in timpul dezlegarii te ridici" (arhim. Atanasie Chirii, din manastirea Varatic) ;

- "in biserica, la Spovedanie, stai in tinda sau in pridvor, intrebi dupa cum sta scris in carte (Molitfelnic), fara abatere, sa le intrebuintezi pe toate (arhim. Atanasie Popescu) ;

- "eu primesc Spovedania numai in paraclisul bisericii, care se gaseste langa sfantul altar, cu care comunica printr-o usa; numai in cazuri de boala si cu totul extraordinare admit la spovedit afara din biserica, dar si atunci dupa pregatirea completa ceruta de tipic" (prot. Pavel Borzea din Fagaras);

- "de obicei stau intr-una din strane; simt lipsa unui scaun al Spovedaniei; parte pentru a sta si preotul comod (sezand), parte pentru credincios, care sta in genunchi cu epitrahilul pe cap, raspunzand cu ragaz" (pr. Caius Turicu, Arad);

- "spovedania o fac in loc separat, unde nu se afla decat duhovnicul si penitentul; marturisirea o fac stand in picioare...; penitentul... sta si dansul in picioare... si va ingenunchia numai cand duhovnicul ii citeste rugaciunea de dezlegare; starea in picioare a penitentului cand se marturiseste e practica, pentru ca il privesc in fata si ma conving astfel de sinceritatea Marturisirii, caci daca s-ar marturisi in genunchi, acoperit cu epitrahilul, nu as putea avea aceasta proba psihologica" (pr. D. Morariu, Pecica, Arad);

- "pe credincios il va tine in picioare in fata sa, tot timpul cat il intreaba; duhovnicul sade cu un aer linistit, cu fata si ton care sa transpire iubire, intelepciune, blandete, rabdare si iertare...; de ce recomand sa tina pe credincios in picioare? Din doua motive: facand spovedania temeinica, vei avea convorbire de lunga durata; de-1 vei tine in genunchi sub epitrahil, ii vei obosi genunchii asa de mult, ca ii vei cauza dureri, care abat atentiunea de la cele spuse, iar tu duhovnic, trebuie sa stai cu urechea plecata intr-o parte ca sa prinzi sunetele de sub epitrahil si de la o vreme te indispune; .al doilea motiv, mi l-au sugerat parohienii prin cuvintele: "La popa acesta trebuie sa-i spui drept, ca se uita tot in ochii tai si daca nu te uiti si tu la el, iti zice sa te uiti"; nu stiu sa o fi facut tocmai asa, dar mi-au spus ca e bine s-o fac".

Ca sa avem si un oarecare termen de comparatie, iata cum se petrecea spovedania la o biserica occidentala, Saint-Denis, din centrul orasului Liege, prin anii '80: "Timp de mai multi ani, un preot, aproape orb, a tinut singur aceasta slujire a confesionalului, de dimineata pana seara, cu exceptia unei zile pe saptamana. Cand a trebuit sa inceteze, el a fost inlocuit de o echipa de confesori, dar posibilitatea de a se marturisi la Saint-Denis a fost oferita totdeauna dimineata intre 10 la 13 si dupa masa de la 15 la 18... [O capela de primire] Ideea noastra a fost de a propune persoanelor care vin la Saint-Denis diverse posibilitati privind Taina Spovedaniei. Astfel unii preoti din echipa constituita cu acest scop continua sa primeasca penitentii in confesional, pe cand ceilalti prefera sa-i primeasca in capela pe care am amenajat-o. Un tabel cuprinzand numele preotilor si orele sederii lor, permit sa aleaga celor ce doresc o anumita persoana (duhovnic, n.n.) si forma de ajutor pe care o doresc. Un cuvant mai intai asupra echipei sacerdotale: se intelege de la sine ca am fost nevoiti sa apelam la confrati de pretutindeni. Recrutarea s-a facut discret, fara apel public, ceea ce mi se pare intelept. Suntem acum 25; unii vin de departe, de exemplu din parohii rurale, unde nevoile nu sunt prea presante; dar altii vin de asemenea din parohii importante, ceea ce atesta ca ei cred utila slujirea pe care le-am propus-o. Frecventa prestatiilor lor de una sau doua jumatati de zi pe luna. Din cand in cand ne reunim pentru a trage concluziile, chiar daca ar trebui s-o facem mai des... O capela a fost amenajata pentru primire. Deschisa intr-o nava laterala a bisericii, ea este foarte mica; am pus un covor pe sol si o frumoasa tapiserie pe un perete; o masa rotunda si trei scaune mobileaza interiorul. Am dori un mobilier calduros si nu neaparat liturgic. Deschiderea catre biserica este in parte zidita si in parte cu sticla: astfel pot fi primiti credinciosii cu discretie si, in acelasi timp, se poate vedea din exterior. Pentru a semnala mai bine natura convorbirilor propuse, preotul imbraca un fel de haina calugareasca alba. Dispunerea locurilor permite preotului "in ascultare" sa citeasca sau sa noteze (daca e cazul!, n.n.). La intrarea in capela, un panou indica ceea ce fiecare poate astepta de la intalnirea cu preotul: convorbire, spovedanie, rugaciune, primire... Cel mai frapant este ca aproape toti credinciosii s-au declarat fericiti de a fi putut vorbi fata catre fata (cu preotul, n.n.), chiar daca nu s-au asteptat! Confesorii insisi apreciaza posibilitatea de a asculta si de a dialoga fara barierele grilajului si obscuritatea confesionalului. Chiar spovedaniile traditionale primesc aici o alta dimensiune".

Fara intentia de a cadea prada unui criticism steril si non-constructiv sau, cu atat mai putin, in intentia de a impune vreun model oarecare de spovedanie, consideram ca importante sunt, de fapt: un loc bine definit, tihnit, destinat anume acestei Sf. Taine, izolat fonic, intr-un ambient spiritual (paraclis, sacristie, o incapere separata, con/sacrata); pozitia cat mai fireasca si destinsa, usor laterala a celor doi parteneri de dialog (preotul asezat si credinciosul in genunchi sau chiar asezat, in cazul unei spovedanii prelungite, altfel acesta risca sa nu mai fie atent la dialog din cauza durerilor de genunchi!); distanta intre preot si penitent sa nu fie nici prea mare, nici prea mica (nu recomandam ca preotul sa stea in picioare, iar credinciosul "prosternut" in genunchi, ca si cand l-ar trata "de sus", nici sa-l tina "pitit" sub epitrahil, unde se simte "la inghesuiala", ca la interogatoriu, parca simtind suflarea "iscoditoare" a preotului in ureche!), sa permita un dialog destins, "fata catre fata" (din punct de vedere psihologic sunt importante si expresia fetei, mimica, gestica, limbajul nonverbal, urmarite in mod discret!); atitudinea calda, parinteasca si primitoare a duhovnicului (atentie: credinciosul vine pentru a-1 intelege si a-1 ajuta, nu pentru a-1 judeca, dascali, critica, acuza, moraliza, devaloriza!); un timp bine definit pentru ascultare si dialog, rabdare, atentie, tratament uman s.a.m.d.

Timpul spovedaniei

Pentru orice lucru este o clipa prielnica si vreme pentru orice indeletnicire de sub cer. (Ecclesiastul 3, 1)

In Analiza Existentiala si Logoterapie, unul din elementele fundamentale ale celei de a Ii-a Motivatii Existentiale il constituie faptul de a acorda timp, necesar apropierii si dedicarii in relatie. Nici o relatie adevarata nu se poate constitui fara timp. "Pentru a ma putea dedica, trebuie sa-mi iau timp; sa-mi iau vreme pentru aceasta. Pentru a trai apropierea, pentru a trai relatia in ultima instanta, am nevoie de timp. Cand totul se petrece "pe fuga", apropierea, acea strapungere a delimitarilor dintre mine si ceilalti, dintre mine si lume, care permite acea libera circulatie, acel flux de informatie, intre universul meu interior si universul care ma inconjoara, nu poate avea loc. Si, cu atat mai putin, ma voi putea dedica, daca nu-mi iau timpul necesar pentru aceasta. Nu pot spune, si nu resimt, ca m-am dedicat, consacrat, unui lucru, daca i-am acordat, sa spunem, doar cinci minute". Cu atat mai mult, in cazul nostru nu ne referim strict la spovedaniile ocazionale de prin posturile mari, ci mai degraba la o relatie de durata intre duhovnic si credincios, statornicita in timp, care sa faca loc (!) unui raport personal, unui dialog continuu, unei bune cunoasteri, sa creeze o continuitate de la o spovedanie la alta si sa ofere posibilitatea unei cresteri si maturizari spirituale autentice.

Aceste deziderate se pot realiza in conditiile propuse de Sf. Nicodim Aghioritul, in scrierea consacrata acestui subiect: "avand, asadar, timp si loc randuit pentru sfintita marturisire, ...timpul sa fie dimineata si locul, in primul rand, biserica, dupa imprejurari, chiar si o casa cuviincioasa, curata si linistita, in care trebuie sa se gaseasca si icoana Stapanului Hristos si mai ales a Rastignirii Sale, acolo il vei duce pe cel ce va sa se marturiseasca..." si, indeosebi, in capitolul intitulat: Cum ca duhovnicul trebuie sa spovedeasca fara graba. "Mai presus de toate iti spunem, duhovnice, ca, daca vrei ca spovedania ta sa se faca precum se cuvine, iar indreptarea pacatelor sa se faca dupa canoane si sa fie izbavitoare, trebuie sa zabovesti mult la marturisire si nicidecum sa nu te grabesti, chiar de ar fi multi care te asteapta afara. Iar, mai cu seama, trebuie sa le spui, celor ce se pocaiesc, sa vina cu mai multe zile inainte (de Praznic) sa se marturiseasca... Fiindca, zabovind (spovedind in tihna, n.n.), capeti timp sa socotesti bine lucrurile potrivite pentru indreptarea de care are nevoie fiecare pacatos. Deoarece multi duhovnici grabindu-se adesea si neavand vreme sa chibzuiasca bine, i-au pierdut pe multi, in loc sa-i indrepte, si s-au pierdut si pe ei insisi impreuna cu aceia si - de acest lucru - s-au cait cu amar, pana la moartea lor". Cum se face ca un autor din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea e mai actual si pertinent decat multi "duhovnici" din zilele noastre?

Credinciosii au fost obisnuiti sa se inghesuie la spovedanie cu totii in ultima saptamana de prin posturi (chiar in ultimele zile dinaintea sarbatorii) ori duminica dimineata, intre Utrenie si Liturghie sau chiar in timpul Sf. Liturghii (sunt cele mai contraindicate momente de a spovedi; se da totul peste cap si Spovedania si Liturghia!). Acest lucru se datoreaza insa unei viziuni puritaniste - e drept, promovata puternic si azi de preoti cu vechea mentalitate! -, care pretinde ca trebuie sa fii "vrednic" (de tip "imaculata conceptie"!?) sa primesti Sf. impartasanie, respectiv sa te impartasesti indata dupa spovedanie, ca sa nu apuci sa mai pacatuiesti, de parca firea si naravurile omului s-ar schimba in 2-3 minute, dupa o spovedanie formala ca "in Gara de Nord, intre doua trenuri".

Pe cine vrem sa amagim?! Omul se impartaseste asa cum e el, cu intreaga sa personalitate si cu starea sa morala de fond, nu "sfantul fabricat peste noapte la o spovedanie contra-cronome-tru"! Nu de putine ori asistam la scene penibile cand chiar in fata sfantului potir unii "credinciosi" se imbrancesc sau se burzuluiesc la altii. Oare efectul spovedaniei matinale sa fi trecut deja? Sau la iesirea din biserica vor pleca daruiti cu "aripi angelice"?!

In realitate, spovedania nu se face doar la un rastimp anume, ci cu timp, pentru ca omul sa se poata deschide, sa aiba ragazul de a se destainui pe-ndelete, sa nu stea "ca pe spini" pentru ca il "imping" altii din urma sau ca-l "fugareste" preotul sa inceapa slujba la ora fixa. Cu atat mai mult, daca ai preotul tau duhovnic, se poate stabili (telefonic sau direct) o intalnire in timpul saptamanii, care sa tina cont de programul amandurora si astfel se evita aglomeratia, tensiuni inutile, superficialitatea si ineficienta sfatului duhovnicesc.

Desigur ca nu negam validitatea Sf. Sacrament intr-o spovedanie mai "expeditiva", dar nu o recomandam din punct de vedere psihologic si uman, mai ales in cazul unei prime spovedanii sau a persoanelor care nu s-au mai spovedit de multa vreme. Sunt inca si azi oameni care nu s-au spovedit de ani buni sau chiar niciodata in viata. Cum pot fi ascultati cu toate problemele si pacatele lor intr-o spovedanie "contra-cronometru" de dinaintea Sf. Liturghii, la o coada de zeci de persoane? Daca ar fi numai sa comparam cu o cura psihanalitica, ce poate dura de la 2 la 5 ani, cu o ritmicitate a sedintelor de pana la patru ori pe saptamana, cum am putea califica o spovedanie superficiala si zorita, o data la cativa ani, o data pe an sau chiar numai de 4 ori pe an (prin posturile mari).

Cat despre ritmul si frecventa spovedaniilor, acestea depind si de ritmul personal (interior) al credinciosului. Unii simt nevoia mai des (indeosebi persoanele anxioase si scrupuloase!), altii mai rar. Important este ca spovedania sa nu fie nici prea deasa (la mai putin de o saptamana), intrucat se creeaza dependenta psihologica de duhovnic si se incurajeaza imaturitatea afectiva (si chiar infantilismul moral), nici prea rara (dincolo de 3 luni), intrucat intervalul prea mare intre spovedanii produce o racire si "decompensare" afectiva, pana la deznadejde morala, in cazul unor persoane labile emotional. Exista persoane care, dupa ce repeta un anumit pacat, cad prada rusinii si disperarii, incat le vine foarte greu sa se spovedeasca din nou. De aceea, din ratiuni spirituale si practice, Biserica a randuit cele patru mari posturi (cam unul pe trimestru!), dand posibilitatea unei primeniri duhovnicesti continue (ritmice), dar asta nu inseamna nici macar ca spovedania si impartasania se limiteaza la acele perioade speciale din timpul anului liturgic.

Credinciosul se poate spovedi oricand simte nevoia sau, cu atat mai mult, cand este puternic tulburat sufleteste, nu e cazul sa astepte postul urmator sau - cum obisnuiesc sa conditioneze unii "duhovnici"! - neaparat sa tina un post formal de 3 zile si de-abia atunci sa se adreseze preotului (cand poate ascultarea sa devina "postuma"; o persoana a declarat duhovnicului ca daca nu ar fi ascultat-o intr-un moment de grea cumpana, cand a avut neaparata nevoie de ajutor duhovnicesc, s-ar fi sinucis!). Pe de alta parte, nu incurajam nici spovedania pentru orice chestiune minora ce creeaza un anumit disconfort psihic. Maturizarea psihologica si cea spirituala pretind sa ne asumam si personal propriile limite, s/caderi si neimpliniri. Nu e cazul sa apelam la spovedanie ca toxicomanul la drogul sau.

Experienta pastorala ne-a demonstrat ca o spovedanie curenta (la aproximativ o luna de zile sau ceva mai rar, dar nu la mai mult de 3 luni de zile) este ideala pentru mentinerea unui tonus spiritual adecvat. In cazul in care duhovnicul cunoaste foarte bine persoana si poate sustine dorinta acesteia de a primi Sf. Impartasanie mai des, ar fi absurd sa-i pretinda spovedanie zilnica sau tot la cateva zile. Ar semana cu o menajera obsesiv-compulsiva (perfectionista), ce "aduna cu farasul si maturita dupa fiecare invitat tot firicelul de praf. Credinciosul poate primi dezlegare sa se impartaseasca mai des si sa se spovedeasca la intervalul optim cerut de starea sa sufleteasca (fara sa incurajam nici scrupulozitaiea, nici laxismul moral).

Faptul de a te putea impartasi mai des nu bagatelizeaza nicidecum Sf. Taina, ci dimpotriva, responsabilizeaza (constientizeaza prezenta vie si unirea ontologica cu Cel de Sus), incurajeaza si maturizeaza spiritual. Pe cat stii ca duhovnicul este mai ingaduitor cu tine, pe atat se cade ca si tu sa devii mai responsabil de autonomia spirituala castigata si de inlesnirea accesului la Jertfa euharistica. Persoanele care practica un "ritm" spiritual normal (nu excesiv, ca in cazul unor mecanisme nevrotice disimulate sub masca religioasa!), sunt de regula si echilibrate emotional si au un orizont de cunoastere si de apropiere de Dumnezeu mult mai matur si lucid. Se bucura de intalnirea pe viu cu Dumnezeu, nu doar se tem de El (ca un copil de tatal sau autoritar!).

Eugen Jurca
Spovedanie si psihoterapie, Editura Despina

Pe aceeaşi temă

08 Iulie 2015

Vizualizari: 19856

Voteaza:

Locul si timpul spovedaniei 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Isabel AndreaPostat la 2015-04-29 23:14

    Imi poate recomanda cineva un Duhovnic. Nu m-am mai spovedit de foarte multi ani si acum as vrea sa incep sa fac asta dar, as vrea sa gasesc un duhovnic care sa ma asculte si sa ma indrume. Multumesc!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE