Noua orientare cosmologica impusa de teoria relativitatii generalizate si de fizica cuantica

O sansa de intalnire intre teologie si stiinta

Mecanica cuantica constituie provocarea majora pentru cunoasterea stiintifica a secolului XX. Unul din principiile fundamentale ale acestei teorii are un profund caracter ontologic, afirmandu-se fara echivoc faptul ca realitatea fizica nu poate fi studiata in sine, neexistand separare intre obiectul de cercetat si subiectul cunoscator. Astfel pentru evaluarea lumii trebuia sa se depaseasca o conceptie fragmentara, faramitata ce analiza parti ale intregului separate de subiectul cognitiv. Analiza unui fenomen fizic sau al unui sistem fizic considerat independent fata de realitatea totala a lumii ducea la o conceptie determinista bazata pe legea cauzalitatii.
 

Au fost mai multi fizicieni care nu au fost de acord cu caracterul nedeterminat al mecanicii cuantice. Dintre acestia cel mai celebru este Einstein. El spera ca cercetarile din fizica teoretica vor impaca mecanica cuantica (ale carei postulate erau categoric adevarate, demonstrate deja si experimental de fizica atomica) cu cauzalitatea prin introducerea unor parametri ascunsi. Se credea ca mecanica cuantica nu este completa si ca era nevoie de descoperirea acestor parametri ascunsi care ar fi restabilit conditiile majore de obiectivitate (realitatea fizica este independenta de observator si toate procesele fizice sunt cauzale).

In 1932 John von Neumann publica o demonstratie prin care arata ca este imposibil ca mecanica cuantica sa fie completata cu parametrii ascunsi. Ca raspuns, Einstein impreuna cu Boris Podolsky si Nathan Rosen, publica un articol prin care evidentiaza ca realitatea fizica nu poate fi descrisa complet de mecanica cuantica. Raspunsul acestora a devenit celebru fiind cunoscut sub denumirea de paradoxul EPR. In mare argumentul celor trei fizicieni pleaca de la urmatoarele premise: realitatea fizica este independenta de observator, o teorie este completa daca fiecarui element practic ii corespunde unul in teorie, predictiile mecanicii cuantice sunt valabile in practica, orice doua obiecte suficient de departate nu actioneaza unul cu altul.

Printr-un experiment mintal se considera ca o particula se dezintegreaza in doua particule. Masurand pozitia si impulsul unei particule se ajunge pe baza valabilitatii mecanicii cuantice la paradoxul de a se cunoaste cei doi operatori si pentru cea de-a doua particula, fara sa fie nevoie de inca o masuratoare. Paradoxul nu poate fi inlaturat decat daca admitem ca mecanica cuantica nu este o teorie completa.

In 1952 David Bohm reuseste sa construiasca o teorie cu parametri ascunsi care sa fie simultan cauzala si sa respecte predictiile mecanicii cuantice. Nu inseamna ca demonstratia lui John von Neumann este infirmata, ci se elimina premisa lui care continea criteriul separabilitatii (realitatea fizica este independenta de cercetator). Astfel aceasta teorie respecta predictiile mecanicii cuantice, introducandu-se anumiti parametri ascunsi, dar cu conditia non-separabilitatii obiectelor si fenomenelor fizice. Cu alte cuvinte, toate obiectele si fenomenele sunt interconectate intre ele si nu doar atat, ci si subiectul cunoscator face parte dintr-o aceeasi realitate totala a lumii fizice.

In 1964 John Stuart Bell a demonstrat ca o teorie cu parametrii ascunsi care sa respecte predictiile mecanicii cuantice trebuie sa elimine criteriul separabilitatii. Acesta teorema ne pune in fata a doua ontologii: lumea separabila a lui Einstein si lumea non-separabila a lui Bohm. Pentru Bohm adevarata ontologie afirmata de fizica cuantica consta tocmai in faptul ca lumea trebuie perceputa ca o totalitate continua, indivizibila si care se manifesta ca o plenitudine ce infasoara totul intr-o ordine implicita si se desfasoara intr-o ordine explicita.

In aceasta perspectiva se renunta la o viziune reductionista si se opteaza pentru o paradigma holista in care toata realitatea este interconectata in aceasta plenitudine. David Bohm are meritul de a fi subliniat faptul ca lumea nu poate fi receptata si studiata ca o realitate in sine. Intr-o astfel de perspectiva criteriul realitatii este inlocuit cu cel al non-separabilitatii. Lumea nu poate fi analizata ca o realitate separabil, viziunea fragmentara fiind inlocuita cu o viziune unificatoare ce integreaza observatorul (constiinta) in realitatea fizica a lumii.

Aceasta perspectiva integrativa e mai putin comoda pentru o mentalitate predispusa spre faramitare, disecare, pulverizare si cere o reconsiderare principiala a conceptiei noastre despre lume care permite articularea cosmologiei cu ontologia intr-un cadru ce relationeaza constiinta cu realitatea. Tendinta stiintei moderne de a se concentra spre predictii teoretice, cu asteptarea valorificarii lor intr-un registru al aplicabilitatii utilitare, poate fi depasita printr-o conceptie mai profunda ce urmareste relatia intrinseca intre toate partile realitatii la care este conectata si constiinta.

David Bohm afirma in acest sens: "Cum putem gandi oare in mod coerent asupra unei realitati curgatoare a existentei, unica, nefaramitata, luata ca un intreg, continand deopotriva constiinta si realitatea externa, asa cum ne e data in experienta? Evident, aceasta ne conduce la a lua in seama viziunea noastra globala despre lume, care include notiunile generale referitoare la natura realitatii, impreuna cu cele privind ordinea totala a universului, deci cosmologia. Pentru a raspunde provocarii care ne sta in fata, notiunile noastre cosmologice si cele privind natura generala a realitatii trebuie sa fie capabile sa tina seama in mod consistent de constiinta. Reciproc, notiunile noastre despre constiinta trebuie sa permita intelegerea a ceea ce inseamna realitatea ca un intreg. Atunci, cele doua seturi de notiuni luate impreuna ar trebui sa permita o intelegere a modului in care realitatea si constiinta sunt legate".

Bohm arata ca divizarea realitatii este un mod de a gandi cu bune rezultate in planul utilitar, pragmatic cu conotatii tehnice si functionale. Insa daca se extinde aceasta reprezentare dominata de divizari si intr-un plan mai larg ce vizeaza o conceptie generala despre sine si despre lume, ea isi va dovedi nu doar falsitatea ci va perpetua un esec existential al omului care are constiinta unitatii sale cu lumea, traita arhetipal si atenuata in prezent. Unitatea dintre om si univers poate fi recuperata prin constientizarea lumii ca o realitate continua ce se manifesta ca o plenitudine intr-o perpetua curgere.

Nu trebuie sa ne lasam captati de iluzia fragmentelor din realitate. Ele ne apar ca atare doar pentru ca gandirea noastra este divizata, este fractionata neputand percepe adevarata realitate. In momentul cand se va recupera constiinta plenitudinii, se va ajunge la intuitia integralitatii lumii, iar fenomenele si obiectele nu se vor mai constitui in entitati separate. Teoria nu este o descriere a realitatii asa cum este perceputa ea fragmentar ci o viziune atotcuprinzatoare asupra lumii ce reflecta adevarata identitate a existentei inteleasa ca o plenitudine.

Pentru o noua forma de intelegere Bohm introduce o realitate numita plenitudine indivizibila in miscare curgatoare. In aceasta viziune unificatoare nu exista o descriere explicita a realitatii. "Exista un flux universal care nu poate fi definit explicit si care poate fi cunoscut numai implicit, asa cum se indica prin formele si configuratiile explicit definibile, unele stabile, altele nestabile, care pot fi abstrase din fluxul universal. In aceasta curgere, mintea si materia nu sunt substante separate. Mai degraba, sunt aspecte diferite ale unei singure miscari intregi si nefaramitate. In acest fel, suntem capabili sa privim toate aspectele existentei ca neseparate unele fata de altele, si astfel putem pune capat fragmentarii implicate de atitudinea uzuala proprie punctului de vedere atomist, care ne conduce la a diviza orice prin orice intr-un mod transant".

Recuperarea unei viziuni integrative asupra lumii ne da sansa de a depasi o intelegere exterioara a realitatii, de a sesiza ordinea interna a lucrurilor, structurarea dinlauntru a unei rationalitati ce trece dincolo de tot ceea ce este masurabil. Fragmentarea este o consecinta a felului nostru rutinat si rigidizat de a ne raporta la lume si ea poate fi inlaturata printr-o asumare totala, atotcuprinzatoare a lumii.

Plecandu-se de la teoria relativitatii generalizate a lui Einstein si a fizicii cuantice, in secolul XX s-au dezvoltat mai multe teorii cosmologice. O prima teorie cosmologica este aceea a teoriei relativitatii cinematice, dezvoltata intre 1932 si 1950 de Milne, Whitrow si Walker. Principalul autor este Milne si lui i se datoreaza expresia de "principiu cosmologic". El a fost profund preocupat de gasirea unei solutii cosmologice, care sa explice expansiunea universului si totodata sa elimine erorile unor teorii cosmologice relativiste anterioare. In efortul sau de cercetare el a reformulat marile concepte ale fizicii teoretice: spatiul, timpul, miscarea, materia.

Principala lui lucrare este Kinematic Relativity, publicata in 1948. Ideea de baza a lui Milne era ca orice depaseste realitatea sesizabila cu aparatele de masurat, reprezinta o constructie intelectuala. Astfel el da o mare importanta construirii unui model cosmologic bazat pe deductii ce depasesc sfera masurabilului. Cosmologia relativista este inductiva si ea se bazeaza pe masuratori, in schimb ce cosmologia cinematica a lui Milne este deductiva si accentul se pune pe observator, nu pe datele observate. In cosmologia relativista universul este o varietate cvadridimensionala structurata de o metrica riemanniana, pentru Milne universul este o suma de aparente observate din diferite puncte de vedere.

Milne ofera un model de univers construit nu atat pe date empirice ci pe baza unor axiome epistemologice si metodologice. Pentru Milne universul este strans legat de legile abstracte care il guverneaza iar teoria cosmologica nu poate fi separata de teologie. El este cel care defineste universul plecand de la intersubiectivitatea metricii, inainte de a trece la descrierea obiectivitatii fizice. Milne ia atitudine impotriva empirismului pozitivist, aratand ca epistemologia pozitivista idolatrizeaza legea naturala autonoma si prin aceasta nu se poate impartasi de adevarul universului, care este unul ce depaseste obiectivitatea empiriei.

Milne nu poate separa cosmologia de teologie. El marturisea in lucrarea sa Modern Cosmology and the Christian Idea of God: "Am primit formatia unui fizician matematician, dar si pe cea a unui credincios al Bisericii anglicane. Chiar daca am avut perioadele mele de agnosticism, mi-am revenit intotdeauna. Cred cu cea mai mare fervoare ca universul a fost creat de un Dumnezeu atotputernic…Cercetatorul care lasa la o parte pe Dumnezeu, adica ratiunea de a fi a universului, este lamentabil handicapat in examinarea problemelor cosmologice".

Cosmo-teologia lui Milne ne evidentiaza universul ca idee nu ca si concept, situandu-ne astfel la limita stiintei. In teoria cosmologica a lui Milne recunoastem relativitatea cunoasterii stiintifice, care nu are raspuns la problemele orginii universului. Armonia si unicitatea universului sunt argumente pentru rationalitatea si unicitatea Dumnezeului Creator.

O alta teorie cosmologica este teoria starii stationare a universului in expansiune. Ea a fost publicata in 1948 de Bondi si Gold. Acestia merg mai departe cu principiul cosmologic al lui Milne si concep principiul cosmologic perfect conform caruia universul se prezinta pentru un observator ca fiind unul si acelasi, indiferent de timp. Autorii teoriei stationare a universului nu propun nici un fel de ecuatie pentru campul gravitational, principiul cosmologic perfect ducand la crearea continua de materie-energie din nimic.

In ceea ce priveste epistemologia acestei teorii cosmologice, se constata o asumare a metodei deductive a lui Milne. Pentru a evita riscul ancorarii in teorii speculative ce nu au legatura cu realitatea, Bondi opteaza pentru inlocuirea ipotezelor cu o singura ipoteza, foarte plauzibila. El crede cu tarie in valabilitatea unei axiome unice. Se insista mai mult decat in cazul cosmologiei cinematice asupra legaturii dintre legea ce descrie universul si realitatea fizica descrisa. Se face o legatura indestructibila intre cosmologie si fizica, prioritate avand cosmologia.

Interactiunea dintre legile fizice si structura universului va trebui sa conduca la o stare de stabilitate a universului. Numai un asemenea univers aflat intr-o stare stationara va putea explica ipoteza constantei legilor fizice. Astfel Bondi afirma: "...aspectul universului la scara mare trebuie sa fie independent nu numai de pozitia observatorului, dar si de momentul in care el isi face observatiile".

Pentru a se impaca miscarea de expansiune a universului cu principiul cosmologic perfect va trebui sa se admita generarea continua a unei materii ex nihilo. Cantitatea de materie-energie din universul observabil este constanta si pentru a se compensa energia care se pierde prin expansiunea universului va trebui sa existe o generare continua de materie in univers.

Fred Hoyle este cel care continua teoria starii stationare a universului, dar intr-o forma nedeductiva. In teoria lui Hoyle universul este identic cu sine insusi, desi ia nastere in mod continuu o noua materie ce realizeaza noi structuri ale universului. Aceste structuri desi se include unele pe altele nu reduc universul la o suma a structurilor, deoarece universul inseamna mai mult decat suma partilor care il constituie.

Dintre multimea de teorii cosmologice ale secolului XX le mai mentionez pe urmatoarele: teoria inertiei a lui D. Sciama, cele legate de constanta cosmologica elaborate de Arthur Eddington, Paul Dirac si Pascal Jordan. Eddington sublinia faptul ca fizica nu are acces in structura intima a lucrurilor, fizica nestiind in mod direct despre ceea ce este timpul cosmic si devenirea universului, deoarece fizica se intoarce la natura metricii impuse aprioric realitatii universului. Dirac a fost preocupat de gasirea unei semnificatii structurale a numerelor cosmice ce relationeaza macrocosmosul cu microcosmosul. Jordan propune o teorie cosmologica in care formarea materiei ex nihilo devine un fenomen fizic prioritar. Mai sunt apoi modelele de univers izotrope si neomogene ale lui Godel.

Pentru configurarea teoriei cosmologice a big bang-ului, in mare voga in cercurile stiintifice contemporane, doua elemente sunt de referinta: expansiunea galaxiilor descoperita prin efectul Doppler si prezenta unei radiatii de fond in univers. Stim ca undele electromagnetice cuprinse intr-un spectru de culori au lungimi de unda intre ? = 780 nm (? 10-9 m) si ? = 400 nm (? 10-9 m). Aceste unde sunt: radio lungi, radio medii, radio scurte, radio ultrascurte, unde TV, microunde, lumina. Spectrul luminii descompus in culori si asociat acestor unde este cel dat de culorile: rosu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet. Mai avem apoi unde care nu sunt cuprinse in acest spectru (ultraviolete, radiatii X, radiatii ?, radiatii ? dure).

Prin efectul Doppler s-a constatat in spectrul rosu al radiatiilor emise de galaxiile foarte indepartate, ca ele se departeaza unele de altele. Adica universul este in expansiune. In ce consta efectul Doppler? Acest efect arata ca daca o sursa emitatoare de unde se deplaseaza cu o anumita viteza de noi, unda care va ajunge la noi va ajunge intr-un interval de timp sporit, care determina ca unda ajunsa la noi sa aiba o lungime de unda mai mare decat unda emisa de sursa.

Efectul a fost pus in evidenta pentru prima data si la undele luminoase si la cele sonore de Johann Christian Doppler, profesor de matematica la scoala reala din Praga, in 1842. Efectul Doppler a inceput sa joace un rol deosebit in astronomie din 1868 cand a fost aplicat la studiul liniilor spectrale individuale. In 1868 William Huggins a reusit sa arate ca liniile intunecate din spectrele catorva din stelele mai stralucitoare sunt usor deplasate catre rosu sau albastru fata de pozitia lor normala din spectrul soarelui. El a interpretat in mod corect aceste rezultate. A aratat ca aceasta deplasare de datoreaza efectului Doppler, cauzat de indepartarea stelei fata de pamant sau miscarii in sens invers. Determinarea vitezelor cu ajutorul masurarii deplasarilor Doppler este o tehnica performanta si in acelasi timp facila, pentru ca lungimea de unda a liniilor spectrale poate fi masurata cu mare exactitate.

Determinand vitezele cu care se deplaseaza galaxiile se poate afla in ce univers traim. Mai intai vom da definitia vitezei de fuga a unei galaxii. Consideram o sfera care concentreaza o masa, deci genereaza un camp gravitational. Daca consideram pe suprafata exterioara a sferei o anumita galaxie, atunci definim viteza de fuga a galaxiei, viteza limita de la care galaxia aflata pe suprafata sferica ar putea sa scape la infinit.

O galaxie din univers va avea o viteza care poate fi mai mare respectiv mai mica decat viteza de fuga. In prima situatie avem de-a face cu un univers deschis (infinit), in a doua situatie cu un univers inchis (finit). Viteza unei galaxii care se deplaseaza, respectand legea lui Hubble, depinde de densitatea universului. In momentul cand viteza galaxiei este egala chiar cu viteza de fuga, universul are o valoare a densitatii pe care o numim critica.

Pentru o valoare a constantei lui Hubble folosita in mod obisnuit (15 km/s pe un milion ani lumina (9,46 ? 1012 Km)) vom avea ?c = 4,5 ? 10-30 g/cm3.

Daca universul are o densitate mai mica decat densitatea critica el este infinit (deschis). In caz contrar avem de-a face cu un univers inchis (finit). Astazi este inca destul de incerta valoarea densitatii universului. Daca s-ar lua doar materia vizibila a galaxiilor din univers, densitatea universului ar fi cu mult sub cea critica. Dar asa cum a sugerat George Field de la Harvard si altii exista posibilitatea ca intre galaxii sa existe hidrogen ionizat gazos, care nu poate fi detectat si astfel sa se ajunga la o valoare critica a densitatii. Apoi condensarea de materie in gauri negre (invizibile) demonstreaza foarte clar ca masa universului este cu mult mai mare decat masa observabila.

Aceste sumare observatii nu permit sa consideram ca Universul se dilata uniform si izotrop si ca acest lucru este resimtit de catre toti observatorii din toate galaxiile si aceasta dilatare se face in toate directiile. Expansiunea galaxiilor nu se datoreaza unei respingeri de tip gravitational ci este pusa pe seama unei explozii initiale. Prin calcule se ajunge la ipoteza unei astfel de explozii in urma cu 10 000 – 20 000 milioane de ani.

In 1964 laboratoarele societatii Bell Telephone dispuneau de o antena de radio la Holmdel, in New Jersey, pe inaltimea Grawford Hill. Antena a fost realizata pentru telecomunicatii prin intermediul satelitului Echo. Dar datorita capacitatilor ei deosebite, antena respectiva putea fi folosita in radioastronomie. Arno A. Penzias si Robert W. Wilson s-au hotarat pentru a folosi antena in studierea intensitatii undelor radio galactice. Dupa experiente repetate cei doi astronomi au sesizat existenta unei radiatii de microunde. Aceasta emitere parea sa nu provina din Calea Lactee, ci persista in tot universul si se propaga in toate directiile. Acest zgomot nu varia in timp.

Se stie ca orice corp aflat deasupra temperaturii lui zero absolut (0 ?K) emite unde datorita miscarii electronilor din interiorul corpului. Penzias si Wilson au determinat temperatura echivalenta a zgomotului radio pe care-l receptau si au gasit o valoare de 3,5 ?K (mai precis intre 2,5 si 4,5 ?K).

In acea perioada un fizician de la Princeton, J. E. Peebles sustinea existenta unui zgomot radio care se pastreaza din universul timpuriu si in prezent acesta s-ar afla la o temperatura de 10 K. Aceasta valoare a fost supraestimata. Dupa mai multe calcule Peebles a revenit, ajungand la o temperatura de cateva grade K. El arata ca in primele minute ale universului, acesta era plin de o cantitate de radiatie, care a impiedicat formarea unor particule mai grele. De atunci datorita expansiunii universului temperatura echivalenta a acestei radiatii ar fi ajuns la cateva grade K. Deci in prezent se impunea existenta unui fond de radiatii, cu temperatura echivalenta de cateva grade K. Aceasta presupunere teoretica a fost validata in mod practic de descoperirea celor doi radioastronomi, Penziaz si Williams. Pentru aceasta descoperire ei au primit in 1976, Premiul Nobel.

Aceasta prezicere a lui Peebles a fost prefatata mai inainte. Astfel la sfarsitul anilor 1940 o teorie de tip "big bang" era elaborata de George Gamow si de colaboratorii sai Alpher si Robert Herman. Aceasta teorie i-a facut pe Alpher si Herman ca in 1948 sa prezica existenta unui fond de radiatie avand in prezent temperatura de 5 K. Calcule asemanatoare au fost facute de B. Zeldovici la rusi si independent de Fred Hoyle si J. Tayler in Anglia. Prin aceasta descoperire a lui Penzias si Wilson este confirmata ipoteza teoriei "big-bang". Prin aceasta teorie care se refera la originea universului, ni se ofera o imagine despre macrocosmosul existent in prezent. Dar acest macrocosmos este strans legat de microcosmosul din universul timpuriu.

Nu am insistat asupra detaliilor tehnice si nu cred ca e esentiala expunerea matematico-fizica a noilor cosmologii din secolul XX, ci mai importanta este noua orientare filosofica si epistemologica a acestor cosmologii. Noile cosmologii se distanteaza de metodologia empirista si pozitivista, optand pentru o metodologie necarteziana. Un prim principiu al cosmologiilor dezvoltate in secolul XX este cel al inlocuirii experientei observabile cu deductia axiomatica a unor modele matematice ce pleaca de la premisa legaturii observatorului cu universul si a legilor matematico-fizice cu realitate deschisa. Cosmologia nu mai este extrapolarea unor legi fizice valabile intr-o anumita portiune a universului, ci devine stiinta primara careia fizica trebuie sa-i imprumute principiile sale.

Ceea ce ne intereseaza e ca "… in noua cosmologie nu au fost angajate numai valori epistemologice, ci si valori etice si religioase. Accentul pe care i l-au dat unii dintre fondatorii sai o situeaza in miscarea generala de reactie contra scientismului…In ochii noilor cosmologi -cel putin ai unora dintre ei- viziunea materialista a universului era condamnata irevocabil, si in consecinta, teologia traditionala era repusa in drepturile sale asupra naturii". Astfel cosmologia se poate constitui acum ca o veritabila interfata in dialogul onest dintre teologie si stiinta.

Pentru un bun dialog intre teologie si stiinta trebuie sa existe o intalnire in plan filosofic. O hermeneutica a datelor stiintifice nu este posibila decat intr-o filosofie a naturii deoarece demersul stiintific in sine exclude o interpretare filosofica a datelor stiintifice. E adevarat ca descoperirile actuale ale stiintei favorizeaza deschiderea acesteia catre un taram filosofic unde rezultatele stiintifice pot constitui suportul unor interogatii existentiale. In acest plan al hermeneuticii filosofice a cunostintelor stiintifice se poate intalni teologia cu stiinta.

Stiinta prin ea insasi nu poate stabili un sens al propriilor descoperiri, nu are in vedere realizarea unei ierarhii axiologice sau constientizarea naturii etice a cercetarilor sale. Dialogul dintre teologie si stiinta comporta mereu un risc: acela de a fi prins intre doua tendinte extreme. Se poate ajunge fie la un rationalism radical, fie la fideism. Dar pentru cel care respecta dimensiunile adevarate atat ale teologiei cat si ale stiintei acest risc nu este descurajator, dimpotriva el se cere asumat si totodata depasit.

In plan cosmologic se poate valoriza un dialog intre teologie si stiinta, chiar daca acestea au metodologii si puncte de vedere diferite asupra realitatii deoarece actualmente cosmologia stiintifica nu se mai ocupa de un univers detasat de om, ci dimpotriva il implica pe om (principiul antropic). Orice teologie care surprinde relationarile Dumnezeu-om-lume se poate intalni cu cosmologia stiintifica tocmai intr-o perspectiva care fructifica istoria umanitatii, coreland-o cu devenirea cosmosului. Chiar daca un inceput al cosmosului nu este identic cu creatia, sfarsitul cosmosului cu eshatologia crestina, evolutia universului cu transfigurarea lui, se poate ajunge la o mai adanca patrundere in tainele creatiei lui Dumnezeu si la o asumare mai responsabila a lumii ca dar nepretuit al lui Dumnezeu.

Astfel "… perspectiva crestina care valorifica istoria se acorda cu demersul cosmologiei. Daca universul exista intr-o durata ireversibila orientata de sageata timpului, el nu se opune cu aventura spirituala a omului. Teologia se intalneste cu stiinta in cosmologie atunci cand recunosc o ontologie a realitatii, in care lumea nu e inteleasa doar prin experiente si teorii manipulabile a unor date observabile exclusiv empiric".

Prep. Drd. Adrian Lemeni