Vindecarea slabanogului din Capernaum

Vindecarea slabanogului din Capernaum Mareste imaginea.

Vindecarea slabanogului din Capernaum

"In vremea aceea, intrand in corabie, Iisus a trecut marea inapoi si a venit in cetatea Sa. Si, iata, I-au adus un slabanog zacand pe pat. Si Iisus, vazand credinta lor, a zis slabanogului: Indrazneste, fiule! Iertate sunt pacatele tale! Dar unii dintre carturari ziceau in sinea lor: Acesta huleste. Si Iisus, stiind gandurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetati rele in inimile voastre? Caci ce este mai lesne?, a zice: Iertate sunt pacatele tale, sau a zice: Ridica-te si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele, a zis slabanogului: Ridica-te, ia-ti patul si mergi la casa ta. Si ridicandu-se, s-a dus la casa lui.

Iar multimile, vazand acestea, s-au spaimantat si au slavit pe Dumnezeu, Care da oamenilor asemenea putere." (Matei 9, 1-8)

Evanghelia Duminicii a VI-a dupa Rusalii ne arata legatura care exista intre iertarea pacatelor si vindecarea de boli, prin faptul ca Mantuitorul Iisus Hristos vindeca mai intai sufletul si apoi trupul. Sufletul omului se imbolnaveste prin pacate, deoarece rupe comuniunea cu Dumnezeu si nu mai iubeste cu adevarat pe Dumnezeu si pe semeni.Starea de iubire fata de Dumnezeu si fata de semeni este singura stare sanatoasa a sufletului. Vindecarea de pacate inseamna refacerea legaturii omului cu Dumnezeu prin credinta, smerenie, fapte bune si rugaciune multa, urmate de impartasirea cu Sfintele Taine.

Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este numit in rugaciunile Bisericii, inspirate din Sfanta Scriptura, Doctorul sufletelor si al trupurilor, iar aceasta exprimare arata lucrarea vindecatoare a Mantuitorului in timpul vietuirii Sale printre oameni, dar si puterea Lui vindecatoare de-a lungul veacurilor prin Biserica.

Boala, in Sfanta Scriptura, este inteleasa, in primul rand, ca o alterare a sanatatii, iar din acest punct de vedere, ea poate cuprinde infirmitati ale sufletului si ale trupului. In Vechiul Testament, in general in Psalmi, avem cereri si strigate de vindecare. Psalmistul cere ca Dumnezeu sa-l vindece de neputinte. Altadata el constata cum viata i se apropie de batranete si de moarte, sau vede cum trece viata omului ca "floarea campului". De aici constatarea nevoii existentiale de vindecare nu numai de boala, ci si de moarte. Deja in Vechiul Testament, in capitolul 53 din cartea proorocului Isaia, Hristos-Mesia este prezentat ca fiind Cel care ia asupra Sa neputintele, bolile si suferintele noastre (cf. Isaia 53, 4). In ranile Sale se gaseste vindecarea noastra, adica El nu este doar Cel ce vindeca, ci si Cel ce sufera cand vindeca. El Se identifica cu natura umana slabita prin pacat, desi El nu are pacat. El nu vindeca firea umana din exterior, ci din interiorul ei.

In Noul Testament bolnavii cer vindecare de la Hristos, iar ucenicii Lui vindeca prin puterea data lor de Dumnezeu. Sfintele Evanghelii ne arata cat de importanta este activitatea de vindecare a Mantuitorului: "Iisus strabatea toate cetatile si satele […] vindecand toata boala si toata neputinta in popor" (Matei 9, 35). Intotdeauna in jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare, sufleteasca si trupeasca. Numarul mare al vindecarilor din Sfintele Evanghelii ne arata ca vindecarile savarsite de Iisus devin un mod de a proclama puterea si prezenta plina de compasiune a lui Dumnezeu intre oameni.

Asa cum reiese din Sfintele Evanghelii (Matei 4, 23; 9, 35; Luca 9, 11; Matei 11, 4-5),vindecarile pe care Mantuitorul Hristos le savarseste sunt semnele prezentei Imparatiei lui Dumnezeu in lume, semnele inceputului eliberarii omului de pacat, suferinta si moarte. Cu alte cuvinte, vindecarile Lui au un caracter profetic; ele sunt prefigurarea si inaugurarea unei vindecari finale, adica invierea de obste si viata vesnica intr-un cer nou si un pamant nou, in care nu va mai fi lacrima si moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4).

Biserica este mediul vindecarii omului de pacat, boala si moarte

Puterea vindecatoare de pacat si de boala a fost daruita de Iisus Hristos ucenicilor Sai, adica Bisericii Sale. Astfel, harul vindecator al lui Hristos este lucrator prin preotii Bisericii si prin puterea rugaciunii Bisericii intregi (cf. Iacov 5, 14-16), dupa cum se vede mai ales in Taina Pocaintei si Taina Sfantului Maslu.

Intelegem, asadar, ca Biserica este, in primul rand, un spital pentru vindecarea de pacate. Pentru unii parinti din pustie conta mai putin daca trupul era sanatos sau nu.Patericul ne spune ca unii chiar se intristau daca treceau un an sau doi si nu se mai imbolnaveau! Ei foloseau prezenta bolii ca pe o aducere aminte de moarte, ca o constientizare a faptului ca nu trebuie sa ne incredem prea mult in sanatatea noastra trupeasca, in propriile forte fizice. In schimb, ei se preocupau foarte mult de sanatatea sufletului sau de legatura lui permanenta cu Dumnezeu, adica de forta spirituala de-a iubi constant si dezinteresat pe Dumnezeu si pe semeni.

Taina mantuirii omului in Hristos, ca taina a pocaintei si a iertarii pacatelor, a fost pe deplin descoperita de Hristos ucenicilor Sai si Bisericii Sale dupa Invierea Sa din morti.

Puterea de a ierta pacatele apartine numai lui Dumnezeu, dar in iubirea Sa milostiva, nesfarsita si negraita pentru oameni, Hristos daruieste Bisericii Sale aceasta putere sfanta si mantuitoare.

Daca examinam cu atentie Sfanta Scriptura, vedem ca in prima zi a Invierii Sale din morti, Mantuitorul Hristos insoteste, ca si cand ar fi fost un pelerin necunoscut, pe ucenicii Sai Luca si Cleopa in drum spre Emaus. Pe drum, El le talma-ceste Scripturile, aratand ca toate contin in ele Taina Persoanei si lucrarii Sale, ca toate cele intamplate cu El in Ierusalim erau prezise de Moise, prooroci si psalmi (cf. Luca 22, 27 si 44). Iar cand vorbeste de ceea ce se va intampla in viitor, Iisus precizeaza ca "asa este scris si asa trebuia sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi. Si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta: spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim" (Luca 24, 46-47).

Mai mult, dupa Invierea Sa din morti, Hristos-Domnul nu anunta numai ca trebuie sa se propovaduiasca pocainta spre iertarea pacatelor, ci si daruieste ucenicilor Sai adunati laolalta puterea de a ierta pacatele: "Si Iisus le-a zis iarasi: Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicand acestea, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan 20, 21-23). Aceasta putere dumnezeiasca si mantuitoare de a ierta pacatele, daruita Bisericii de catre Hristos-Domnul dupa Invierea Sa din morti, a fost fagaduita mai inainte lui Petru si celorlalti Apostoli cand le-a zis ca le va darui cheile Imparatiei cerurilor, astfel ca orice vor dezlega pe pamant va fi dezlegat si in ceruri (cf. Matei 16, 18; 18, 18). Fericitul Augustin lamureste ca puterea de a lega si dezlega se refera la iertarea pacatelor. El spune in aceasta privinta: "Daca voiti sa aveti dovada ca Biserica a primit cheile Imparatiei cerurilor, ascultati ce a zis Domnul tuturor apostolilor: "Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele se vor ierta lor…." Aceasta cuprinde puterea cheilor despre care a zis: "orice veti dezlega pe pamant…" Nimic nu este dezlegat in afara de Biserica" 1. Insa puterea sau harul de a dezlega sau de-a ierta pacatele inseamna si puterea sau harul de a impaca pe om cu Dumnezeu. Este puterea harica de a schimba viata oamenilor, de a-i trece de la pacat la sfintenie, de la moarte la viata si de pe pamant la cer. Ceea ce iarta Biserica prin slujitorii ei, in care lucreaza harul iertator si mantuitor al lui Hristos, se iarta si in ceruri.

Cand puterea de a ierta pacatele, daruita de Hristos Bisericii Sale, este numita "cheile Imparatiei cerurilor", se foloseste pluralul chei, aratand astfel ca pentru a intra in Imparatia cerurilor omul are nevoie in acelasi timp de pocainta si de iertarea pacatelor, acestea fiind "cheile" mantuirii.

Puterea de a ierta pacatele este puterea de a salva pe oameni de osanda vesnica. In acest sens, Sfantul Efrem Sirul spune ca Biserica est locul unde sunt salvati cei condamnati la moarte. De ce? Pentru ca plata pacatului este moartea (cf. Romani 6, 23). Orice om pacatos este un om condamnat la moarte spirituala vesnica, la despartire de Dumnezeu, dar prin pocainta si prin iertarea pacatelor care se dobandeste prin Taina Sfintei Spovedanii sau a Marturisirii si iertarii pacatelor in Biserica, omul condamnat la moarte poate deveni candidat la viata vesnica sau cetatean al raiului.

Pacatul ne desparte de Dumnezeu, insa pocainta ne intoarce spre El, iar Sfanta Impartasanie ne uneste cu Dumnezeu Fiul, Mantuitorul lumii

Pacatul, in limba greaca (hamartia), are intelesul de esec, si anume de a rata o tinta, de a pierde un tel, de a nu ajunge la o destinatie. In limba ebraica insa pacatul (hattat) inseamna ruperea unei aliante, unui legamant, unei intelegeri, de fapt, ruperea comuniunii omului cu Dumnezeu. Asadar, cand omul pacatuieste rupe legatura cu Dumnezeu Cel Unul Sfant, pentru ca pacatul se opune sfinteniei. Adesea pacatuim prin uitare, prin neglijenta, prin nebagare de seama, prin lenevire duhovniceasca. Cartile ortodoxe de cult arata ca Dumnezeu nu este indiferent fata de pacat, chiar daca este iertator al pacatosilor care se pocaiesc. In rugaciunea din timpul Trisaghionului sau al cantarii Sfinte Dumnezeule, se spune: "Cel Ce dai intelepciune si pricepere celui care cere si nu treci cu vederea pe cel ce greseste, ci pui pocainta spre mantuire" 2. Deci Dumnezeu Cel Milostiv nu trece cu vederea pacatul, ci El cere pocainta spre indreptare, spre ridicare din pacat. Ori de cate ori pacatuim cadem din comuniunea cu Dumnezeu, ne despartim de Dumnezeu. Sunt doua feluri de caderi: caderea din dreapta credinta (e-rezia sau ateismul), cand nu mai marturisim credinta ortodoxa, si caderea din dreapta vietuire (viata pacatoasa), cand nesocotim porunca iubirii fata de Dumnezeu si de aproapele. Cand ne culcam fara sa ne rugam, cand ne trezim din somn fara sa ne rugam, cand mancam fara sa ne rugam, atunci pacatuim impotriva iubirii fata de Dumnezeu prin uitare si neglijenta. Iar cand nu-l iubim pe aproapele nostru, cand il suparam, cand il batjocorim, cand nu-l ajutam, desi am putea sa-l ajutam, atunci cadem din iubirea fata de aproapele. Insa Dumnezeu vrea ca noi sa traim in iubire fata de El si fata de semenii nostri: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti" (cf. Luca 10, 27 si Marcu 12, 30). Daca nu aratam iubire fata de Dumnezeu prin rugaciune si iubire fata de semeni prin savarsirea de fapte bune, pacatuim si pierdem mantuirea. De aceea, este nevoie de pocainta ca lepadare de pacate si de refacerea comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul iubirii si al vietii vesnice.

Pocainta, in limba greaca (metanoia), inseamna schimbarea modului de a gandi. Sfantul Ioan Damaschin spune ca pocainta este intoarcerea de la rau la bine, de la pacat la Dumnezeu, de la cele neplacute lui Dumnezeu spre cele placute lui Dumnezeu. Deci este necesara o schimbare a modului de-a gandi, de-a fi si de-a faptui. In acest sens, trebuie sa meditam asupra gandurilor, cuvintelor si faptelor noastre inainte de a ne spovedi, asupra a tot ceea ce in viata noastra nu este potrivit cu voia lui Dumnezeu exprimata in Sfintele Scripturi, in scrierile si in vietile sfintilor. Examinarea interioara a constiintei omului este necesara ca fiind o constientizare a starii noastre duhovnicesti de cadere si, in acelasi timp, o dorinta de ridicare si de vindecare. Pocainta omului aduce bucurie lui Dumnezeu, ingerilor si Bisericii intregi. Mantuitorul Iisus Hristos ne spune ca mare bucurie se face in ceruri cand un pacatos se intoarce la Dumnezeu (cf. Luca 15, 10). De ce? Pentru ca omul care se pocaieste se elibereaza de robia pacatelor si a duhurilor rele sau a demonilor. Demonii sunt multumiti cand oamenii pacatuiesc si nu se mai pocaiesc, sau nu-L mai iubesc pe Dumnezeu si nici pe semenii lor, deoarece ei cauta sa-i piarda pe oameni, adica sa-i desparta de Dumnezeu prin tot felul de pacate savarsite cu gandul, cu vorba, cu fapta. Exista pacate sau patimi egoiste majore prin care diavolii ii ispitesc pe oameni, si care, intr-un anumit fel, le contin si le genereaza pe toate celelalte. Astfel, Evagrie Ponticul spune ca "gandurile cele mai generale, in care se cuprind toate celelalte, sunt in numar de opt. Primul este gandul lacomiei; dupa el vine cel al curviei; al treilea este al iubirii de arginti; al patrulea, gandul tristetii; al cincilea, al maniei; al saselea, al akediei (lenevirii); al saptelea, al slavei desarte; al optulea, al mandriei " 3. Toate acestea trebuie marturisite in Taina Spovedaniei, pentru a fi smulse din sufletul omului, si a fi inlocuite cu gandurile bune ale virtutilor: infranarea, curatia, darnicia, bucuria, pacea, harnicia, cumpatarea si smerenia.

Taina Spovedaniei sau a Pocaintei este Taina caintei sau regretului pentru pacate, a marturisirii pacatelor si primirii iertarii de pacate. In limba romana, cuvantul spovedanie,provenit din slavona, nu acopera toate aspectele Sfintei Taine a Pocaintei, care cuprinde nu numai marturisirea pacatelor de catre om, ci si iertarea pacatelor acestuia, precum si impacarea omului cu Dumnezeu si cu Biserica. Asadar, Taina Spovedaniei, ca Taina a Pocaintei, trebuie inteleasa atat ca Taina marturisirii si iertarii pacatelor, cat si ca Taina impacarii sau a reconcilierii omului pocait cu Dumnezeu si cu Biserica. Intr-una din rugaciunile Tainei Pocaintei sau Spovedaniei se spune: "Impaca-l si-l uneste pe el cu Sfanta Ta Biserica" 4. De fapt, cand pacatuim, ne indepartam de Dumnezeu si de Biserica Lui, deoarece rupem comuniunea cu Hristos - Capul Bisericii si cu Sfintii Lui, care sunt centrul vietii Bisericii.

Asadar, Sfanta Taina a Pocaintei are trei dimensiuni distincte, dar complementare:marturisirea pacatelor, primirea iertarii pacatelor (sau dezlegarea de pacate) siimpacarea sau reconcilierea omului cu Dumnezeu, cu Biserica si cu el insusi, cu propria sa constiinta. In acest sens, Sfanta Taina a Pocaintei este o lucrare de eliberare, innoire si crestere spirituala. Cand primim dezlegare de pacate si ne eliberam de un trecut pacatos apasator, de o constiinta incarcata de ganduri, cuvinte si fapte rele, incepem sa ne ridicam, sa ne vindecam si sa ne innoim viata cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

Iertarea pacatelor in Sfanta Taina a Pocaintei nu e o simpla declaratie juridica de iertare exterioara, ci este o lucrare harica, pentru "a pune un inceput bun", pentru o schimbare interioara de inviere a sufletului ranit si omorat de pacat. Fiul risipitor din Evanghelie a zis: "Ridicandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta" (Luca 15, 18). Ridicarea aceasta nu era numai una de ordin fizic, a trupului, ci era in primul rand o ridicare a sufletului din starea de cadere si decadere, o trezire de ordin spiritual. Cu alte cuvinte, fiul risipitor cel ce "si-a venit in fire" sau "in sine" nu mai era multumit de starea de decadere in care a ajuns si dorea o schimbare, dorea sa se ridice din pacat si din instrainarea lui de Dumnezeu si de oameni. In timp ce pacatul este o instrainare a omului de Dumnezeu, de semeni si de el insusi, pocainta sincera si fierbinte este o refacere a comuniunii de iubire a omului cu Dumnezeu- Tatal si, deci, o reinfiere spirituala. Prin Botez omul primeste iertarea pacatului stramosesc si a pacatelor personale, daca cel care se boteaza este adult, dar el primeste si infierea prin harul Sfantului Duh, devenind fiu al lui Dumnezeu- Tatal, dupa har, prin credinta in Dumnezeu-Fiul (cf. Ioan 1, 12). Iar pacatele pe care le-a savarsit omul dupa Botez trebuie curatite prin "Botezul lacrimilor" 5 cum a fost numita Sfanta Taina a Pocaintei. De aceea, prin pocainta, deodata cu iertarea pacatelor, se redobandeste si infierea baptismala.

Cand ne pocaim, in stare de smerenie, post si rugaciune, facem inchinaciuni sau metanii mari si mici, deoarece recunoastem ca suntem oameni cazuti, aplecati prea mult spre cele trecatoare, spre pamant si spre mormant, dar si ca dorim sa ne ridicam spre cele ceresti si vesnice. Cand prin metanii mari ne inchinam cu fata la pamant, tot corpul nostru participa la aceasta stare de smerenie a recunoasterii pacatoseniei noastre, insa avand si speranta sau increderea ca iubirea milostiva a lui Dumnezeu este mai tare decat pacatele noastre. Astfel, metaniile exprima atat smerenia pacatosului, cat si speranta ridicarii sau mantuirii lui. Toate aceste aspecte privind eliberarea sau invierea sufletului din moartea pacatului spre insanatosirea vietii spirituale sunt cunoscute si recomandate de parintele duhovnicesc sau de duhovnic, care nu poate fi dascal al pocaintei pentru altii, daca nu este si traitor al ei pentru sine, pentru propria mantuire.

In istoria Bisericii vedem ca unii dintre marii pacatosi au devenit, prin multa pocainta,sfinti vindecatori de boli ale trupului, iar altii au devenit pastori duhovnicesti si vindecatori de suflete ranite de pacate si patimi. Asa a fost, de pilda, Fericitul Augustin (†420), care in tinerete a avut o viata agitata si plina de ispite, dar s-a convertit la credinta crestina si a devenit un mare dascal al pocaintei si un intelept pastor de suflete, incat spunea: "Eu sunt episcop pentru voi, dar penitent impreuna cu voi".Vedem, de asemenea, ca Sfantul Apostol Pavel, dupa ce a prigonit Biserica lui Hristos, s-a convertit si a devenit crestin, iar apoi "a convertit" toate energiile sale sufletesti, toata intelepciunea, toata cultura lui teologica si laica spre marturisirea si slujirea lui Hristos si a Evangheliei Sale. Astfel, dintr-un mare prigonitor al Bisericii a devenit cel mai mare slujitor al ei, apostol-misionar si pastor de suflete. Sfantul Ioan Gura de Aur, care a fost si el un mare dascal al pocaintei, zice despre convertirea Sfantului Apostol Pavel: "Vezi cat de mare este harul pocaintei? A pus lupul sa pazeasca oile". Deci aceasta schimbare radicala a felului omului in bine este in primul rand lucrarea Duhului Sfant, omul fiind numai vasul care poarta in el harul datator de viata noua, numai sfesnicul care poarta lumina mantuirii. Slujirea de duhovnic sau de parinte duhovnicesc este mare, pentru ca mare este si bucuria cand un pacatos pocait dobandeste iertarea pacatelor, mantuirea si viata vesnica. Mare este si binele pe care pocainta sincera a pacatosilor il aduce in familie, in Biserica si in societate, deoarece astfel scade rautatea si creste bunatatea intre oameni.

Sa multumim lui Dumnezeu pentru marele dar al pocaintei si al iertarii pacatelor dat oamenilor de iubirea Lui smerita si milostiva. Amin.

PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Sursa:ziarullumina.ro

Note:

1 Sermo 295, 2-3; PL 39, col. 1349-1359, cf. pr. Ilarion V. Felea, Pocainta, Sibiu, 1939, p. 188.
2 Vezi Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2012, p. 144.
3 Evagrie Ponticul, Tratatul practic, 6.
4 Vezi Molitfelnic, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2002, p. 74.
5 Asa a numit Pocainta Sfantul Grigorie de Nazianz (†390).

.

06 Martie 2015

Vizualizari: 4499

Voteaza:

Vindecarea slabanogului din Capernaum 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE