Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere

Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere Mareste imaginea.

Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere

Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci

(Marcu 8, 34-38; 9, 1)
Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mântui.

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Citim an după an, în logica dată de Părinţii Bisericii, Evangheliarul. Construcţia lui ne descoperă ritmul unei lecturi duhovniceşti a Scripturii, acordat la ritmul liturgic al Bisericii şi acordând fundament biblic ritmului liturgic al Ortodoxiei. Duminica aceasta se numeşte după Înălţarea Sfintei Cruci. În fond, Ortodoxia respiră Tainele Împărăţiei, numai după Cruce, după ce Aceasta s-a umplut de Lumină, asemeni unui Rai redobândit. Hristos Domnul este Cel care dăruie din viaţa Sa viaţă Crucii, o aduce în conştiinţa noastră ca pe o fiinţă vie. De aici şi cântarea ce i-o adresăm, şi rugăciunea şi răspunsul ce-l primim. „Bucură-te, Cruce!“ este parola ce schimbă în noi garda sufletului, legând inima noastră de Înviere.

Pregătiţi să purtăm Crucea?
Când ucenicul cel de taină, Nicodim, caută lămuriri asupra tainelor prezenţei lui Dumnezeu în lume, Mântuitorul, care folosise deja exemple din viaţa pământească pentru a limpezi înălţimile cereşti, pune întrebarea fundamentală fiecărei vocaţii: cum veţi crede când vă voi spune despre lucrurile cereşti? (Ioan 3:12). De ani de zile asist, uneori neputincios, alteori revoltat, dar niciodată indiferent, la atacurile asupra Crucii ca semn de închinare. Cei care îmbrăţişează Scriptura pe post de dumnezeu împăiat, bun doar să le servească intereselor şi vorbirilor lor despre Dumnezeu, nu cu Dumnezeu, par că sunt orbiţi tocmai de duşmanul Crucii. Evanghelia din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci face amintire de un moment greu al neamului lui Israel. Când evreii au fost salvaţi privind spre un şarpe de aramă ridicat în mijlocul lor, la vreme de pustiire veninoasă (Numeri 21). În acord cu acea amintire a minunii lui Dumnezeu, Hristos Dumnezeu spune: „Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, la fel trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică“ (Ioan 3, 14-15). Oare să fie Hristos idolatru şi închinător la chip cioplit, sau oare, insistând pe simbol, uităm de realismul intervenţiei lui Dumnezeu în planul vieţii poporului lui Israel? Nu. Dumnezeu nu a vindecat simbolic pe cei atinşi de muşcătura morţii. Fiul Omului, înălţându-se pe muchia de blestem a Crucii, pe noi ne-a izbăvit din moarte, real şi veşnic. De aici prima provocare a Crucii în viaţa creştinului: să vadă Crucea vie şi dătătoare de Viaţă.

Părintele Arsenie Boca spunea că „cine face semnul Crucii trebuie să fie pregătit să poarte Crucea“. Crucea este provocarea cea mai mare a vocaţiei noastre umane, ne aduce dinaintea ochilor mereu Învierea Domnului, început învierii noastre. Acelaşi avva Arsenie consemna Lecţia Mântuitorului pe Cruce: „Oamenii veacului acestuia vă vor face şi vouă ce Mi-au făcut Mie. De M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă pe Mine M-au denunţat Stăpânirii veacului acestuia, şi pe voi vor pune mâna şi vă vor da în judecăţi şi vă vor duce înaintea regilor şi stăpânitorilor lor şi vă vor arunca în temniţe pentru vinovăţia numelui Meu! Deci păziţi-vă de oameni“! De ce atâta prigoană? Fiindcă creştinii au ieşit din complicitatea cu păcatul. Şi-au schimbat cetăţenia. Ei s-au declarat cetăţenii Împăratului Cerurilor“ (vol. Icoane pentru suflet, 2014, p. 14). Este limpede că omului de astăzi îi este mai greu să caute şi să împlinească rigorile legate de adevăr, dragoste, credinţă şi nădejde. Nu contezi dacă nu accezi în straturile de mediocritate absurdă ori mercantilism superficial prin care lumea de azi se susţine. Nu pare că respiri dacă nu te înalţi pe culmile unui peisaj uman apropiat de iad, de prăpastia nesmeririi, neiubirii şi necredinţei. Dinaintea unor atare provocări, singura cu valoare, definitorie, rămâne chemarea Crucii.

A voi să voieşti voia Domnului
Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci leagă exigenţele chemării de cea mai de preţ exigenţă umană: urmarea Chemării. Nu este prima dată în Evanghelie când Domnul cheamă. Biserica prăznuieşte aceste chemări ca nişte noduri de iubire prin care se constituie Biserica. Pe construcţia aceasta minunată, de încredere desăvârşită, se leagă de cer toată misiunea Bisericii: chemare - răspuns - trimitere. De aceea a te împlini în planul mântuirii înseamnă a primi şi împlini chemarea lui Dumnezeu în Biserică. Trebuie mereu să ne reamintim, dinaintea multora dintre cei cărora li se pare prea grea orice misiune pe pământ, că deznădejdile care ne cuprind, anxietăţile care cotrobăie sufletele copiilor şi tinerilor ori deznădejdile bătrânilor, ţin toate de pierderea credinţei în Înviere, altfel spus, de refuzul de a asuma Crucea.

Aici este cheia de boltă a Evangheliei acesteia. A voi să voieşti voia Domnului. A te pune la îndemâna Lui fără ifose şi false fasoane culturale, a te smulge din ritualism şi a asuma apostolia ridicării Crucii pe umerii tăi. Pentru aceea în textul acesta evanghelic Părinţii Bisericii reuşesc mereu să identifice treptele pocăinţei: a voi - a te lepăda de tine - a lua Crucea - a urma. Iar această voinţă ţine de darul lui Hristos de a împreună-voi cu omul de fiecare dată, întru mântuirea lui. Pentru El, Domnul care face din Cruce semn de biruinţă, mântuirea noastră este o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru noi uneori e o chestiune de opţiune, pentru El e totul să fie Primitorul nostru în Rai. De aceea apropie Împărăţia mereu de noi, ne-o face apropiată, în zilele Pogorârii Duhului Sfânt rugându-ne: „Apropie-te de noi, Doamne, apropie-te...“

Crucea şi simbolurile false ale bunăstării
Cât de lucid vedea Mircea Vulcănescu răsturnarea voinţei omului dinspre Dumnezeu spre lume, dinspre Cruce spre simbolurile false ale bunăstării mediocre. El arată cum tabla valorilor umane s-a rupt de Dumnezeu, iar Fericirile - trepte ale Crucii mântuirii, s-au transformat în coordonate ale iadului pe care suntem îndemnaţi să-l trăim: „Fericiţi cei îndestulaţi - răspunde veacul acesta lui Hristos, că a acelora este împărăţia acestei lumi, şi alta nu e. Fericiţi cei tari, că aceia vor stăpâni pământul. Fericiţi cei cumpliţi şi neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni. Fericiţi cei ce râd şi se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie. Fericiţi cei îndrăzneţi, că aceia vor avea parte de praznic. Fericiţi semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii. Fericiţi cei iscusiţi, că aceia vor afla taina multor lucruri. Fericiţi veţi fi, când vă vor slăvi şi vă vor tămâia, minţind pentru voi, că v-aţi aflat plata acum, pe pământ, şi mâine de voi cine o să-şi mai aducă aminte!“ (vol. Creştinul în lumea modernă. Răul veacului şi criza Bisericii, 2013, pp. 68-69). Care din fericirile acestea nefericite nu le auzim astăzi, căreia dintre nenorocirile propuse ca rod nu i-a căzut omul victimă? Doar „atârnaţi“ de Crucea Mântuitorului supravieţuim provocării furtunilor de astăzi, oceanului de indiferentism şi ateism, de neopăgânism spilcuit în luciri de vedetism ieftin.

Bucuria autentică vine din asumarea Crucii
Pentru aceasta Mântuitorul propune lecţia purtării Crucii ca fiind exerciţiu de împreună-lucrare în favoarea omului. A vedea Împărăţia venind cu putere este fundamentul vieţii noastre în Biserică, este Taina Liturghiei, viaţa Ortodoxiei noastre. Scânteierea de Har a Potirului care ne cheamă, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“, este opusul nefericirilor lumii în care înţepenim, ea poartă cu sine amintirea şarpelui celui de aramă şi a Crucii Mântuitorului Hristos. Pentru aceea slujitorul Liturghiei rosteşte, îndată după Împărtăşire, minunata rugăciune „Învierea lui Hristos văzând...“, al cărei text spune „...că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea“. Părtăşia acestei bucurii nu poate să vină decât din purtarea Crucii lui Hristos cu Hristos. Nu absurdizarea propriilor cruci ori mediocrelor noastre provocări pe care le hiperbolizăm prin lipsa de discernământ. Nu strecurarea noastră pe sub braţele Crucii în colţuri ale obscurantismului, pietismului sterp ori a sincretismului erodant. A lua Crucea înseamnă a identifica corect, exigent, crucea pe care trebuie să o porţi. A dărui acestei purtări toată energia ta umană, dospită fundamental în focul Duhului Sfânt. E taina care ne ţine în viaţă, care ne este Viaţa. Domnul Hristos nu ne cheamă la o simplă demonstraţie de forţă. Tocmai fragilitatea firii umane o cunoaşte Domnul, pentru împlinirea ei în iubire El poartă Crucea. Duminica aceasta, după Înălţarea Sfintei Cruci, face din toate zilele vieţii noastre Duminici de înălţare a firii umane prin Cruce. Un praznic prelungit, dar nu unul al binelui consumist ori secularizat prin publicitatea ieftină a lumii, ci un bine fundamental legat de Cruce şi, prin ea, de Dumnezeu - Binele Absolut.

În Rai nu se poate intra decât purtând Crucea Mântuitorului
Suntem chemaţi să spunem, sufletelor noastre mai întâi şi apoi celor care vor să ne asculte, că Mântuitorul ne vrea întru Împărăţia Sa. Ucenici, tâlhari pocăiţi, păcătoşi întorşi la viaţa duhovnicească, duşmani întorşi întru dragoste... Pentru toţi este loc în Rai, dar în Rai nu se poate intra decât purtând Crucea Mântuitorului. Ea face ca Împărăţia să se apropie, să vină cu putere. Este modul în care Biserica vede mântuirea, nu ca pe o tensiune apocaliptică sterp comunicată, ci ca o realitate eshatologică prezentă în permanenţă. Crucea, miezul de mântuire al Bisericii.

Înainte de a fi înălţată în mijlocul poporului, Crucea a fost purtată pe calea Golgotei, înfiptă în miezul culmii Căpăţânii şi în inima iadului, deopotrivă. E semnul biruirii morţii şi a unui nou început al lumii. Să nu uităm nimic din toate acestea şi să începem nevoinţa pentru mântuire. În fiecare zi, pentru ziua cea neînserată a Împărăţiei. Care vine cu putere!

Prof. Constantin Necula
Sursa: ziarullumina.ro

09 Septembrie 2015

Vizualizari: 2159

Voteaza:

Imparatia lui Dumnezeu venind cu putere 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE