Pilda Vamesului si a Fariseului este precedata de pilda despre vaduva staruitoare (Luca 18, 1-8), ca exemplu de daruire in rugaciune, si de cutremuratoarea intrebare: „Oare, cand va veni Fiul Omului, va mai gasi credinta pe pamant?” (v. 8). Pilda se vrea a fi raspunsul Mantuitorului dat unora „care se credeau ca sunt drepti si dispretuiau pe ceilalti”.

In Sfanta Scriptura, pe langa farisei si vamesi, sunt pomenite si alte grupari religioase: saducheii, carturarii, zelotii, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credinciosii nelipsiti de la Templu; saducheii erau aristocratii, sacerdotii timpului; carturarii erau inteleptii poporului; zelotii erau o grupare de politicieni credinciosi, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de calugari ai timpului. Vamesii erau perceptori, slugile romanilor, care strangeau taxele imperiale impuse prin lege. Cu toate ca impozitele erau stabilite de stat, ei aveau suficiente mijloace de jefuire a populatiei.

Cei doi despre care vorbeste pilda s-au urcat la Templu ca sa se roage. Era timpul rugaciunii. Nu se spune daca era vorba de rugaciunea de dimineata (9 a.m.) sau de seara (3 p.m.).

Templul era asezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Asa ca pentru a se ajunge la Templu trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii sa se opreasca pe fiecare treapta, pentru a rosti cate un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde si numele de „Psalmii treptelor”.

Rugaciunea fariseului, desi in prima parte da impresia unei rugaciuni de multumire adusa lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Iti multumesc” (v. 11), pe parcurs ea se transforma intr-o rugaciune de elogiere a propriilor virtuti, expunandu-I lui Dumnezeu, spre informare, ca si cum Dumnezeu nu ar fi stiut ca „nu este rapitor, nedrept, adulter ca altii si chiar ca vamesul” aflat la rugaciune in preajma lui, pe care il considera a fi un pacatos (v. 11). In plus, pentru pacatele poporului – dar nu si pentru ale sale, cu toate ca era iudeu – postea de doua ori pe saptamana, lunea si joia, desi Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispasirii, si platea zeciuiala cuvenita din tot ce cumpara, insa nu si din graul, vinul si untdelemnul obtinute din noua recolta, din care ar fi trebuit sa dea zeciuiala producatorului.

Rugaciunea trufasa a fariseului din Luca 18, 11 pastreaza linia rugaciunilor talmudice. Trufia se omologheaza cu mandria.

Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugaciuni: „Multumescu-Ti Tie, Doamne, Dumnezeul meu, ca mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau in scaunul invataturii si nu cu cei ce stau in colturile ulitelor; caci eu ma duc cu ei devreme la munca si ei tot devreme sunt la munca; eu ma zoresc sa lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc sa lucreze la lucruri de o clipa. Eu ma ostenesc, se ostenesc si ei; eu ma ostenesc si prin aceasta castig, pe cand ei se ostenesc fara nici un castig. Eu alerg si alearga si ei; eu alerg spre viata veacului ce va sa fie, iar ei alearga spre prapastia nimicirii”.

Din pacate, o astfel de rugaciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te instraineaza; te izoleaza de Dumnezeu; este o rugaciune care te inchide in propriul egoism. Este rugaciunea omului trufas, semet, mandru, care nu cauta cu prioritate ceea ce foloseste sau ajuta sufletul, ci dimpotriva, il strica. O astfel de rugaciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci il respinge. Da, trufia imprastie tot binele. De remarcat este faptul ca, pe masura ce fariseul isi enumera virtutile, expunandu-I-le lui Dumnezeu intr-o maniera aroganta si, astfel, sporindu-si trufia si asa fara masura, nu numai ca nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el insusi se instraina de insasi dorinta sa de mantuire, izolandu-se astfel chiar de propriile sale reusite. Ba mai mult, faptele lui virtuoase ii deveneau exterioare, ostile si chiar acuzatoare, deopotriva, in relatie cu Dumnezeu.

Cat priveste rugaciunea cu buna-umilinta a vamesului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului” (v. 13), insotita de lovirea pieptului, ca sediu al pacatului, injugand plangerea cu umilinta, se arata a fi diametral opusa increderii fariseului in dreptatea sa; totodata, aceasta arata dorinta manifesta de indreptare a vietii si de mantuire a unui om cu constiinta zdrobita de pacat. Unei atare dorinte, Dumnezeu i-a acordat bunavointa Sa; i-a raspuns pozitiv si, gratie acestui raspuns primit de la Dumnezeu, vamesul „s-a intors mai indreptat la casa sa” (v. 14). Astfel, rugaciunea de psalm a vamesului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului” ne apare in total contrast cu rugaciunea de autoelogiere a fariseului, fata de care Dumnezeu s-a aratat reticent (v. 14). Trufia s-a aratat pricinuitoare de saracie pentru bogatia virtutilor, pe cand saracia desavarsita s-a aratat indestulatoarea indreptarii, spune troparul cantarii a 4-a. Sfantul Grigorie al Nyssei spune ca: „mandria este un fel de urcus «in jos», pe cand smerenia, nascuta din credinta, este o «coborare in sus»”.

Dumnezeu nu are nevoie de CV-ul nimanui. Fiind Dumnezu, ne cunoaste biografia in intregimea ei. Din pacate, comportamentul fariseului, prin modul sau de abordare a lui Dumnezeu, in loc sa-l fi inaltat, l-a pogorat, pe cand vamesul, prin zdrobirea si lovirea inimii, a obtinut gratitudinea lui Dumnezeu. Iertarea si bunavointa lui Dumnezeu. In actul liturgic, gesturile sunt de o importanta covarsitoare. Dumnezeu, in relatie cu vamesul si, prin el, cu toti oamenii, asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima infranta si smerita a vamesului nu au fost urgisite, ci recompensate. Pe cand fariseul, inaltandu-se peste masura, a cazut in lanturile slavei desarte. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca „smerenia este har si dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134).

Atitudinea lui Dumnezeu fata de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu il va inalta pe cel smerit si-l va smeri pe cel mandru. Acolo, va avea loc o inversare eshatologica a conditiilor existente.Vamesul este modelul ideal a felului in care putem inainta atat in cunoasterea de sine, cat si in cunoasterea lui Dumnezeu; pe cand fariseul este un model pagubos de a fi. Un om, asemenea fariseului, nu ar putea sa descopere treptele care duc la Dumnezeu fara o prealabila pocainta, fara o despatimire, fara ca mai intai sa intoarca pagubitilor fraudulosul castig.

Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu in relatie cu vamesul aflat in disperarea izolarii, ca raspuns al societatii la comportamentul sau, s-a produs gratie smereniei acestuia. De aici reiese ca indurarea lui Dumnezeu fata de inima infranta si smerita este fara de margini. Smerenia – imparateasa a tuturor virtutilor – este remediul omului cazut.
Sfantul Ioan Scararul considera smerenia usa Imparatiei lui Dumnezeu (Filocalia, IX, p. 306).

Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Daca mandria l-a coborat pe om din cer, smerenia l-a inaltat”! Da, vamesul a avut o smerenie ce i-a inlesnit inaltarea.

Fie ca loghionul parabolei din Luca 18, 14: „Fiindca oricine se inalta pe sine va fi umilit si oricine se smereste pe sine va fi inaltat” sa devina argumentul inaltarii fiecaruia dintre noi.

Slava lui Dumnezeu izvoraste numai acolo unde odrasleste smerenia.

Preasfintitul Calinic Botoșaneanul
 

.

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta