Incercarile Brancovenilor

Incercarile Brancovenilor Mareste imaginea.

Zilele lui august au fost parca dintotdeauna randuite de Domnul spre felurite incercari si patimi pentru copiii Sai, incununate insa, din mare mila Sa, de izbanzi graitoare si puternice; se cuvine de aceea sa ne oprim si in aceasta luna a gustarului, pentru o clipa, din mersul rutinic al vietii, ca sa meditam cu piosenie la incercarile credintei noastre si la vietile si patimile indurate de sfintii nostri. La mijloc de august stralucesc, in calendarele crestinilor ortodocsi, Sfintii martiri Brancoveni, cei care ne izvorasc tuturor, cred, din suflete, suspine de recunostinta.

"A ingaduit Iubitorul de oameni, cu judecatile Sale infricosate si neajunse mintilor noastre intunecate, sa se abata mania urgiei paganesti asupra casei voastre celei blagoslovite.

Plangeau cu amar si jale neostoita toti locuitorii Bucurestiului, ba chiar si pietrele din drumul vostru, vazandu-va urcati in care si dusi spre Tarigrad, sub paza aspra, spre infricosata cercetare"… iata cum descrie autorul acatistului Sfintilor Brancoveni momentul solemn trait atunci de intreaga Tara Romaneasca. Citind astazi acatistul mult-patimitorilor martiri Brancoveni, nu putem sa nu constatam cu destula amaraciune, existenta unor "similitudini" sa le zicem, intre "urgiile paganesti" de tot felul si "jalea neostoita" a locuitorilor acestei tari, oameni atat de incercati in credinta si puterea lor de rezistenta, incat, nu o data, se intreaba retoric, necajiti si resemnati: "Pana cand, Doamne…".

Departe de a intrica zbaterile si dezbaterile publice actuale (percepute de multi dintre noi tot ca pe un soi de martiriu) in comemorarea Sfintilor Brancoveni si a sfetnicului Ianache, impresioneaza si intristeaza totodata, constientizarea faptului ca romanii au fost alesi (da, cred ca acesta e termenul), sa ofere un pret scump pentru credinta lor materializata (de data asta nu stiu daca termenul e cel mai potrivit) in rezistenta, valorile, durabilitatea si perenitatea neamului.

Ce am inteles eu, astazi, la comemorarea martirilor Brancoveni si din incercarile presarate de-a lungul istoriei noastre, incercari care pesemne ca au menirea fixarii puternice a radacinilor crestine, dar si a "suspendarii in timp si spatiu" a acestui popor (asa cum se exprima deunazi un tanar student roman, explicand de ce romanii sunt atat de atipici in lume si nu evolueaza deloc previzibil, intrigandu-i pe straini) - este faptul ca trebuie sa fii de-a dreptul orb spiritual sa nu observi unele aspecte cel putin ciudate ale romanismului precum:

- mustrarea noastra aproape permanent de catre Domnul, pentru faptul ca, desi am fost daruiti cu talanti si cu o tara dumnezeiesc de frumoasa si bogata, nu reusim sa sporim nici talantii, si nici frumusetea si bogatiile tarii;

- uitarea prea lesne a jertfelor de sange pe care le-au dat martirii nostri, de la eroii necunoscutt, la monahi sau domnitori credinciosi, asa cum au fost si Sfintii Brancoveni;

- vorba multa si fapta prea saraca in viata noastra cea de zi cu zi;

- predispozitia spre fatalism, in detrimentul unei lupte mai sustinute in numele binelui si al credintei neamului (cum altfel sa ne explicam intelesul Mioritei, cu un erou parca mult, mult prea resemnat la nedreptate, incat nici macar nu îsi pune, teoretic, problema luptei);

- neintelegerea deplina sau intelegerea superficiala a jertfei Mantuitorului, Care, este adevarat, nu S-a opus nici El, nici o clipa, autoritatilor si soartei Sale, dar S-a opus cu hotarare pacatosilor si pacatelor diverse, prin acttuni concrete precum alungarea negutatorilor din templu si prin mustrarea explicita, nu doar in parabole, a neamului cel putincredincios, care Ii cerea mereu cate ceva, fara sa Il mangaie insa cu o conduita mai imbunatatita.

Nu te poti opri sa te gandesti ca, de nu ar fi fost domnitorii cei viteji si monahii cei lucratori, care deseori au iesit din albia obisnuitului si a tacerii ca sa mustre, sa lupte si sa moara pentru norod, acesta nu ar fi avut acel imbold absolut necesar in momentele de cumpana si de deznadejde, iar romanismul ar fi disparut, poate…

Brancovenii aveau totul pe lumea aceasta: bogatie, cultura, bunatate, o familie mare si iubitoare, un popor harnic si supus. Aveau insa, mai presus de toate, o credinta crestina autentica si atat de adanca, incat au simtit nevoia sa o raspandeasca prin "tiparnite din care au iesit sfinte carti, comori de vindecari, bucuria crestinilor evlaviosi", concomitent cu nevoia de a dura lacasuri sfinte, simtind parca permanent imboldul de a crea. Adica si de a faptui, nu doar de a crede, ei, poate cei mai importanti "ctitori de manastiri si daruitori de odoare" pe care i-au avut romanii. Si nu acesta este oare exemplul cel mai bun pe care trebuie sa ni-l însusim azi, sau mai ales azi noi,romanii, anume de A CREA, concomitent cu A CREDE, astfel incat sa putem rezista necazurilor?

Ne laudam cu faptul ca suntem un popor majoritar ortodox, cu o incredere de peste 80% in Biserica, mergem la praznice si sfintiri de lacasuri de cult, mai postim din cand in cand, DAR, cand e vorba sa dovedim cu adevarat credinta prin fapte…mai incet. Sau asa mi se pare mie, si vorbesc in primul rand despre mine. As vrea sa pot si sa fac mult mai multe fapte bune, sa fiu mult mai utila semenilor mei, sa nu mai inspir invidie, sau repulsie, sau orice alt tip de sentimente negative, sa nu mai smintesc prin vorbe, sau doar prin simpla mea existenta (ca nu pot zice simplul meu exemplu de viata, ar fi prea mult!) pe aproapele meu de la serviciu, sau a celorlalti din anturaj. De fiecare data, dupa un post crestinesc sau o lecturare a cartilor sfinte, imi propun sa ma imbunatatesc, o perioada reusesc, dar atunci cand navaleste vreun necaz personal sau colectiv… am senzatia ca nu am facut destul, sau ca nu am facut bine.

Faptele, acestea conteaza, cel putin tot atat de mult precum credinta. Faptele mergand, iata, pana la sacrificiu sau martiriu, in cazul Sfintilor Brancoveni. "Bucurati-va, caci ne sunteti taria, slava si bucuria!" mai zice alcatuitorul acatistului, iar eu aflu mahnita ca… parca nu mai e valabil nici asta, astazi, de parca sfintii nostri nu ne mai pot fi nici taria, nici slava si nici bucuria! Ne inflamam din orice, din mersul in mijloacele de transport, din vizionarea buletinelor de stiri, din telefonul colegilor, sau din vorbele mai acute ale membrilor familiei. Nu avem putere sa fim calmi, linistiti, zambitori si încrezatori in puterea lui Dumnezeu pana la capat (din nou subliniez, pe mine ma descriu…).

„Bucurati-va, ca roade ceresti ati cules dupa ce cu lacrimi ati semanat”! Sigur ca este adevarat, in cazul martirilor Brancoveni. DAR IN CAZUL NOSTRU? CA PLANGEM SI NOI, SUFERIM SI NOI DIVERSE NEDREPTATI! Cum e in cazul nostru, cei care credem ca suferim, unii dintre noi, inclusiv - sau mai ales - din pricina credintei noastre?

Acum semanam lacrimi, dar putem spune oare, resemnati, ca dupa ele, vom culege roade ceresti?

Greu de spus…

Carmen Luminita Lazar
17 august 2012

.

Despre autor

Carmen Lazar Carmen Lazar

Colaborator
9 articole postate
Publica din 07 Iunie 2012

16 August 2013

Vizualizari: 1779

Voteaza:

Incercarile Brancovenilor 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE